Jenant, mișeilor! / A fi sau a nu fi Charlie

„Promovarea securităţii cere întotdeauna sacrificarea libertăţii, iar libertatea nu poate fi mărită decât cu costul securităţii. Dar securitatea fără libertate înseamnă sclavie, iar libertatea fără securitate înseamnă să fii pierdut şi abandonat. Aceste circumstanţe dau filosofilor dureri de cap, fără tratament cunoscut. În plus, fac din traiul împreună un generator de conflicte, pentru că securitatea sacrificată în numele

libertăţii tinde să fie securitatea altora, iar libertatea sacrificată în numele securităţii tinde să fie

Să ne înţelegem: nu, eu nu sunt Charlie. Şi evident, nu sunt de partea jihadiştilor dezaxaţi şi nu cred că poţi ucide oameni sub niciun pretext. Atentatul de la Paris mi se pare oribil, crunt şi profund condamnabil. Dar, cred că libertatea este dreptul fiecărui om să fie onest, să gândească şi să vorbească fără ipocrizie. De aceea, există mai multe „dar-uri”.

Culmea, uriaşa mişcare de solidaritate generată de atentat, în loc să promoveze toleranţa şi dincolo de pancarte, a împărţit lumea în două: Charlie şi anti-Charlie.

Societatea de azi e una a paradoxurilor, o ştim, dar a devenit în ultima vreme, una a absurdului. În spatele pancartelor de solidaritate şi a ochilor înlăcrimaţi se află de fapt o realitate dură: o societate ipocrită şi în general nepăsătoare şi nişte autorităţi incompetente care încearcă să-şi ascundă neputinţa în spatele forţei. În numele libertăţii, statul român încearcă să ne vâre pe gât legi care îngrădesc grav tocmai principiul pe care îl clamează. Şi manipulaţi, emoţionaţi, tocmai „ambasadorii libertăţii” ajung să ceară îngrădirea ei pentru iluzia unei securităţi mai mari. În urmă cu 50 de ani, sub masca „democraţiei populare” se instaura un regim totalitar crunt. Azi, sub masca libertăţii instaurăm un stat „Big Brother”? Întrebarea e, evident, retorică.

La fel cum, retoric, mă întreb, de ce societatea profund umanistă, sensibilă şi solidară, care a urmărit cu sufletul la gură atacurile teroriste din Franţa, nu a băgat în seamă masacrul făcut de gruparea teroristă Boko Haram în Nigeria, unde au murit peste 2.000 de oameni? Cu ei nu e nimeni solidar? Pe ei nu-i ajută nimeni? Pe pancarte nu se poate scrie „Je suis Baga (oraşul în care a avut loc tragedia, n.red.)”?

Apoi, libertatea pe care o clamăm cu toţii, nu înseamnă cumva şi libertatea altora? Adică dreptul de a avea opinii şi credinţe, inclusiv religioase diferite? Şi, mai ales, dreptul ca acestea să fie respectate?

Evident, lista întrebărilor retorice ar putea continua. Dar am spus-o de la început. Eu nu sunt Charlie. Nu sunt nici Cherif. Nici Said. Sunt Ioana şi cred, asemeni românilor de rând, că libertatea mea de a întinde mâna se sfârşeşte acolo unde începe nasul tău. Şi nu cred că libertatea înseamnă extreme, haos şi întrebări retorice.