Jenant, mişeilor! / A explodat mămăliga!

Pare un personaj din romanele lui Jules Verne. Trăieşte din grădinărit. E un român simplu, care-şi duce existenţa liniştit şi care ar muri la fel de împăcat, indiferent de cum îi va ieşi recolta de roşii, indiferent de ce, cum, cât va face sau nu va face de acum înainte. Pentru că ştie că n-a trăit degeaba.

În 20 decembrie 1989 era în faţa operei din Timişoara. Uitându-se spre balcon, şi-a dorit dintr-o dată să stea acolo, să fie pentru o clipă „Nicolae Ceauşescu”, căci el era singurul care avea libertate de a vorbi. În mod ciudat, i se deschide o uşă şi ajunge în balcon după un tip huiduit şi apostrofat de mulţime cu „Securistule” pentru că purta o căciulă rusească.

Nu se pierde cu firea. A păşit cu mâinile ridicate şi a strigat: „Fraţilor, în sfârşit a explodat mămăliga!”. A fost momentul lui de glorie. Și de istorie. Și de libertate. Și de geniu.

Omul ăsta cu plete şi pasiune pentru grădinărit a spus mai mult despre Neamul românesc decât 1000 de cărţi. Sincer, apăsat, dar cu drag, fără să jignească. Ca un ţăran care îşi iubeşte glia, dar ştie că are porţiuni nu prea fertile, ca un preot care îşi îndrumă şi îşi iubeşte toţi enoriaşii, dar le cunoaşte slăbiciunile, ca un prieten bun care iartă totul, dar nu trece nimic cu vederea.

Mi-am amintit de grădinarul Ion când am văzut mulţimile din piaţă după alegeri. Dincolo de orice argumente politice, orice tevatură mizeră de manipulare, orice analize, certitudinea a fost una: „fraţilor, în sfârşit, a explodat iar mămăliga!”. Rar, greoi, ca şi în bancurile cu boxerul şi ciobanul ardelean, în care Ion îi cere starului de nenumărate ori să se „ogoaie”, dar în final îl lasă lat printr-un uppercut, poporul român tace şi rabdă. Crede, speră, iartă, dar numai pentru că ştie că într-o zi ar putea ajunge într-un balcon al operei şi îşi va putea striga năduful.  

Altfel n-ar putea grădinări, spera, trăi liniştit. Trăi. Sau ar face-o degeaba.