Jenant, mişeilor! / 7 păcate capitale ale Neamului

Asemeni oamenilor, cred că şi neamurile au destinul, păcatele şi virtuţile lor. Şi, tot asemeni oamenilor au libertatea de a alege, de a se îndrepta sau, dimpotrivă, de a cădea şi mai mult. Se spune că suntem condamnaţi să repetăm greşelile pe care nu le îndreptăm.

De aceea, am decis să scriu despre păcatele şi virtuţile sale. Azi încep cu păcatele.

Boala de căpătâi a românilor. Să mai spun că toţi marii voievozi au căzut vânduţi de Iude pentru câţiva arginţi? Că de la Decebal, la Tudor, Horia, Iancu sau Mihai Viteazu, eroii noştri n-au căzut răpuşi de duşmani, ci trădaţi de prieteni şi fraţi? Mai grav, trădătorii noştri n-au dat semne de căinţă. Nu s-au sinucis, nu au regretat, ci şi-au rumegat arginţii pătaţi cu sânge în linişte.

Ţin minte lecţia despre Istoria românilor de la ora de istorie. Atunci, profesoara explica ce forţă uriaşă are poporul român atunci când e unit. Numai că noi, românii, am fost uniţi extrem, extrem de rar. Tudor avea vreo 10.000 de panduri, Horia câteva mii de adepţi, Iancu la fel. În rezistenţa anticomunistă au luptat şi au suferit poate vreo 2 milioane de oameni. Istoria a fost scrisă întotdeauna de câţiva „nebuni”. Puţini. Excepţii. Restul, marea masă, a tăcut, a dormit. A trăit. Nebunii au murit.

Zicala „capul plecat sabia nu-l taie” a devenit virtute pentru noi. Un luptător în rezistenţa făgărăşeană spunea: „dacă azi s-ar porunci ca o jumătate de sat să o omoare pe cealaltă, oamenii s-ar supune, fără să judece”. Nu s-a schimbat nimic de atunci. Mereu ne supunem spunând cu aer de fatalitate: „dacă a venit lejea asta..”.

Avem impresia că greşelile unor guvernanţi efemeri sunt voia lui Dumnezeu şi că noi nu putem schimba nimic, uitând că, înainte de toate, Dumnezeu ne-a dăruit libertate.

5 Distrugerea şi negarea propriilor valori.

Adevărul e că niciodată n-am ştiut să ne cinstim valorile. Eminescu, Enescu, Horia, sute, mii de eroi nevăzuţi ar putea vorbi despre asta. La noi, Pintea Viteazu, un erou cât se poate de real, a devenit legendă. Şi Horea era tot o legendă dacă străinii n-ar fi scris, peste un veac, despre el. La noi, cronicile menţionau doar atât: „la anul cutare a fost ciuma, la anul cutare a fost holera, la anul cutare a fost Horea”. Eroii şi românii mari au fost pentru noi, întotdeauna „un accident”.

Înţeleasă prost şi folosită ca argument pentru laşitate. „Da’ de ce să mă pun io contra curentului, nu mai bine să-mi văd de casa mea, de blidul meu?”.

Grele sunt toate, dar cu adevărat gravă e numai deznădejdea. Dacă nu credem că ne putem schimba, atunci n-o s-o putem face. Niciodată.