Jenant, mişeilor! / 2+2=4

Ştim, de la Camus, via Steinhardt, că «vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sînt pedepsiţi cu moartea». Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. Sub Calvin la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţi cei care nu aprobau întocmai dogmele lui. În perioada comunismului, luau drumul închisorilor sau a Canalului cei care nu credeau că materialismul şi partidul sunt sursa unică a fericirii supreme.

Sunt vremuri în istorie în care îţi e permis să spui orice, în afară de faptul că „doi plus doi egal patru”. Azi, ne e permis să înjurăm politicienii, să strigăm oriunde că se fură, că e corupţie, că nu e lege, că se minte, se manipulează. Ne e permis să aruncăm cu pietre în oricine, să spunem orice şi să fim oricum. Mai puţin români. Patriotismul a devenit formula interzisă - „doi plus doi egal patru” - a zilelor noastre.

Pentru cei de azi, a afirma că eşti român, că îţi iubeşti ţara şi vrei să lupţi pentru păstrarea identităţii ei e similar cu a fi „extremist”, „naţionalist”, „şovin”, „anti-european”, „netolerant”, „antisemit”. Faptul că nu românii au deportat evrei din Ardeal, ci autorităţile austro-ungare; că românii nu erau slugi la secui, ci aveam şi noi nobili; că Maramureşul din dreapta Tisei nu e nici diasporă, nici zonă ocupată de armată, ci pământ românesc, asemeni şi Basarabia, că a-ţi iubi ţara nu înseamnă a urî pe nimeni, au devenit, azi, adevăruri interzise.

Românii nu mai au dreptul să-şi susţină adevărul istoric şi românesc, pentru că sunt majoritari, iar în logica unor minţi deformate majoritatea trebuie să se supună minorităţii. Dacă nu, va fi acuzată de intoleranţă.

Aşa, în România, instituţiile statului au ajuns să tipărească un manual de istorie a secuilor, dar nu se tipăresc de exemplu manuale de istorie locală. Aşa, au ajuns să se aloce fonduri uriaşe pentru şcoli, cărţi, reviste, asociaţii ale minorităţilor, în timp ce, în Repedea, 50 de elevi se înghesuie într-un microbuz de 15 locuri. Aşa am ajuns să primim cu onoruri orice străin care ne înjură ţara, în timp ce eroii noştri se sting în smerenie şi uitare.

Vor fi, cu siguranţă, unii care mă vor acuza din nou de extremism. Nu-i nimic. Unora pur şi simplu le e imposibil să înţeleagă că un soldat luptă nu pentru că urăşte ce are în faţă. Ci pentru că iubeşte ce are în spate. Noi, cei care afirmăm că doi plus doi egal patru, nu urâm pe nimeni. Ne iubim însă ţara şi Neamul.