James Cook,un savant explorator din Secolul Luminilor

Născut pe 27 octombrie 1728, la Marton-in-Cleveland, Yorkshire, James Cook a fost un navigator de excepţie, o figură marcantă a Secolului Luminilor, un savant explorator care a extins graniţele lumii cunoscute şi a contribuit la progresul cunoaşterii umane. În cursul călătoriilor sale, Cook a făcut mai multe descoperiri geografice decât toţi contemporanii săi la un loc. Sfârşitul său tragic a contribuit la crearea unei adevărate legende.

James Cook a fost fiul unui argat şi a devenit marinar din pasiune. Dat de copil ca băiat de prăvălie, James s-a angajat mus pe o corabie care transporta cărbune şi, din treaptă în treaptă, a urcat până la cele mai înalte grade ale carierei ştiinţifice şi navale. Trecut în flota regală, James Cook a fost promovat pentru caracterul său şi marea sa inteligenţă.

Autodidact, Cook a ştiut să dobândească cunoştinţe remarcabile de hidrografie, de astronomie şi de matematică. Astfel, el a alcătuit două hărţi impecabile: una a golfului Sfântului Laurenţiu şi cealaltă a coastelor Terrei Nova şi a publicat, în 1766, într-una dintre cele mai prestigioase reviste ştiinţifice din Marea Britanie, o dare de seamă foarte apreciată asupra unei eclipse de soare pe care a putut-o observa.

Astfel că, după câteva ezitări, numele său s-a impus la Royal Society din Londra, când aceasta a decis să trimită un om capabil să efectueze, din emisfera sudică, observaţii asupra unui fenomen astronomic excepţional care urma să fie vizibil acolo între 3 şi 4 iunie 1769: trecerea planetei Venus prin faţa Soarelui.

Tahiti, insula regelui George, descoperită de Wallis în iunie 1767, apărea ca locul ideal pentru studiul proiectat. Royal Navy, care a acceptat să împrumute misiunii nava şi oamenii, i-a încredinţat în plus lui Cook sarcina de a explora zona maritimă şi de a rezolva problema atât de controversată, care continua să încingă spiritele în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dacă există sau nu un vast teritoriu, un continent astral, în mijlocul Pacificului.

Promovat cu această ocazie locotenent de vas, la peste patruzeci de ani, Cook a procedat cu extremă prudenţă. Spre deosebire de Bougainville, el a ales să nu armeze o navă de război prestigioasă, ci să utilizeze o ambarcaţiune capabilă să ofere cele mai bune condiţii de viaţă echipajului şi, mai ales, să transporte provizii suficiente pentru toată durata expediţiei.

Cook a obţinut de la marina regală să răscumpere una dintre acele nave pentru transportul cărbunelui pe care le cunoştea foarte bine, „Earl of Pembroke”, rebotezată cu această ocazie „Endeavour”. Aceasta era o navă de dimensiuni mai degrabă modeste: 25 metri lungime pe 9 metri lăţime, dar avea o cală mare şi nu trebuia să îmbarce decât 95 de oameni, de două ori mai puţini decât „Boudeuse” a lui Bougainville. Înfruntând bine marea, „Endeavour” avea avantajul de a putea acosta uşor, având chila dreaptă. Nava era echipată cu zece tunuri, pentru orice eventualitate. Bougainville cărase o povară inutilă: artileria completă a fegatei sale.

Plecat din Londra la 31 iulie 1768, Cook a trecut de Capul Horn în ianuarie 1769 şi a ajuns în Tahiti în aprilie. Acolo a rămas trei luni, pentru ca, împreună cu astronomul Charles Green, să procedeze la observaţiile care i-au fost cerute şi să observe, mult mai amănunţit decât a putut să o facă Bougainville, societatea din Tahiti. În timpul acesta, un naturalist, Joseph Banks, a cules tot felul de informaţii despre flora şi fauna insulei.

Pornind pe mare în iulie către vest, apoi către sud, „Endeavour” a ajuns în octombrie 1769 în Noua Zeelandă. Cook a dat ocol insulei, făcând un releveu sistematic al coastelor. Apoi, în martie 1779, s-a îndreptat către nord şi a ajuns la un pământ pe care l-a botezat New South Wales, luându-l în stăpânire în numele regelui Angliei. Este vorba despre Australia, la care a ajuns prea în sud pentru a fi stânjenit de Marea Barieră de Coral din faţa căreia Bougainville a trebuit să se întoarcă. În golful în care a ancorat Cook existau atât de multe plante cunoscute în Europa, încât navigatorul l-a botezat Botany Bay.

„Endeavour” a explorat apoi toată coasta orientală a acestui teritoriu. Cook a navigat între Marea Barieră şi pământ. A fost gata să-şi piardă corabia, pe care a trebuit să o tragă pe mal ca să o repare după ce s-a ciocnit de un recif. Trecând prin Strâmtoarea Torres, dintre Australia şi Noua Guinee, Cook a pătruns în ape ceva mai cunoscute. A făcut escală la Batavia ca să călăfătuiască nava înainte de călătoria de întoarcere. Acolo echipajul a suferit de malarie, de dizenterie şi de boli venerice.

„Endeavour” s-a întors în Anglia la 11 iunie 1771. A ajuns, dacă nu chiar epavă, o navă obosită şi parcă rătăcită. Cu toate precauţiile şi igiena de pe bord, Cook şi-a pierdut jumătate din echipaj. Recolta ştiinţifică pe care a obţinut-o din punct de vedere geografic, etnologic, botanic şi zoologic a făcut din această călătorie o reuşită incompatibil mai mare decât cea a lui Bougainville. De asemenea, traseul străbătut nu a mai lăsat nici o urmă de îndoială cu privire la existenţa pământului austral.

Succesul călătoriei sale a făcut ca Amiralitatea britanică şi Royal Society să susţină ideea continuării acţiunii. Ca urmare, au fost organizate alte două expediţii. Prima s-a desfăşurat din 1771 până în 1775, iar a doua între 1776 şi 1780. Aceste călătorii au fost esenţiale pentru informaţiile noi pe care le-au procurat despre globul pământesc şi configuraţia sa. În cea de a doua expediţie, Cook a stabilit existenţa continentului antarctic, care a înlocuit legenda unui pământ austral imens şi bogat.

În ultima călătorie, cea de a treia, Cook a îmbunătăţit cunoştinţele Occidentului despre coastele Alaskăi şi a explorat pasajul care desparte Eurasia de America.

Ridicat la gradul de căpitan de fregată, Cook a luat comanda a două corăbii de acelaşi fel cu „Endeavour”, nave de comerţ reamenajate, „Resolution” şi „Adventure”. Îmbarcându-se pe „Resolution”, Cook a luat cu sine cele dintâi cronometre de marină, adică nişte ceasuri suficient de precise încât să dea, în orice împrejurare, ora punctului de plecare, adică ora orologiului Amiralităţii de la Greenwich. Datorită acestor noi instrumente, calculul longitudinii a încetat, pentru prima oară, să mai constituie o dificultate insurmontabilă.

Călătoria a început la 13 iulie 1772. Cele două corăbii s-au îndreptat spre capul sudic al Africii şi de acolo tot mai spre sud, până la latitudinea de 67 de grade, atinsă la 16 ianuarie 1773. În acel moment, ceaţa a despărţit navele şi fiecare dintre acestea şi-a continuat drumul separat, luptând din greu cu gheţurile, până când au ajuns să se întâlnească iarăşi, în Noua Zeelandă. Vreme de doi ani, Cook s-a învârtit în jurul continentului arctic, încercând în fiecare vară să se apropie de el. Latitudinea extremă a fost atinsă în luna februarie 1774: 71 de grade sud, cu 109 grade longitudine vestică, adică expediţia a ajuns cam la 120 de kilometri de continent.

În total, Cook a urmărit banchiza pe mai mult de 40 de grade, adică pe aproximativ 4.500 de kilometri.

La aceste latitudini extreme, condiţiile de trai au fost foarte grele pentru echipaje, nevoite să manevreze pânze şi frânghii îngheţate pe geruri şi vânturi puternice, chiar în timpul verii astrale. Totuşi, puţini oameni au murit de scorbut, dovadă a eficienţei măsurilor pe care le-a impus căpitanul pentru limitarea ravagiilor bolii.

În timpul verilor din 1773 şi 1774, „Resolution” şi „Adventure” au urcat spre nord, atât pentru a-i permite lui Cook să-şi continue descoperirile, cât şi pentru a împrospăta forţele echipajelor. Insulele vizitate – Marchize, Tuamotu, Tahiti, Noile Hebride – aveau din abundenţă locuri potrivite pentru aprovizionarea cu apă potabilă şi, mai ales, au furnizat din belşug alimente proaspete, indispensabile împotriva scorbutului.

Întoarcerea lui Cook în Anglia, la 30 iulie 1775, după trei ani de navigaţie, a fost şi mai strălucită decât cea din 1771. Recolta de informaţii a permis pentru prima dată să se schiţeze o idee precisă despre conturul pământurilor care ies din apă. Pentru a desăvârşi triumful lui Cook şi a rezolva o altă enigmă care irita încă din secolul al XVI-lea spiritele pasionate de geografie, Royal Society i-a dat lui Cook o nouă misiune.

De această dată era vorba de a face o recunoaştere a coastei occidentale a Americii spre nord, pentru a verifica dacă este sau nu legată de Asia. Cu alte cuvinte, Cook trebuia să verifice, trecând prin vestul Americii, dacă există sau nu o trecere practicabilă prin mările de nord-vest, care să permită legarea Europei de coastele occidentale ale Americii.

Cook a plecat din Plymouth în iulie 1776 cu două corăbii, „Resolution”, bună pentru o a doua expediţie, şi o altă navă, „Discovery”. Navigatorul a trecut încă o dată Capul Bunei Speranţe. Urmând o rută ceva mai puţin meridională decât la a doua sa călătorie, Cook a trecut prin insulele Kerguelen, Tasmania şi Noua Zeelandă, apoi şi-a curbat drumul spre nord ca să ajungă din nou în Tahiti, unde a debarcat în august 1777. Era mult prea târziu ca să se mai poată îndrepta spre nord.

Pe de altă parte, corăbiile trebuiau călăfătuite cât mai repede, deoarece s-a dovedit că operaţiunea aceasta fusese prost făcută în Anglia.

În sfârşit, în ianuarie 1778, cele două corăbii au descoperit Insulele Sandwich (Hawaii), care, pe tropicul Racului, le vor servi drept bază de plecare în marea lor expediţie nordică. În martie, corăbiile au ajuns în Alaska, iar Cook a stabilit releveul amănunţit al coastelor acesteia. În august, expediţia a trecut prin Strâmtoarea Bering. Anotimpul era prea înaintat; blocate de gheţuri, corăbiile au fost nevoite să se întoarcă în Hawaii, ca să fie călăfătuite din nou.

Corăbiile au ancorat în Golful Kealakekua. Aici au fost întâmpinate de o mulţime uriaşă, neînarmată, care şi-a manifestat excesiv entuziasmul. În mitologia locuitorilor de pe insulă, cel care pleca departe pe mare şi se întorcea cu bine după ce a lipsit mai multe luni nu putea fi decât un zeu. Bărbaţii indigeni au dus daruri, femeile s-au oferit mateloţilor, fericite că astfel vor putea concepe alţi zei.

Cook a putut să-şi repare în linişte navele şi s-a putut aproviziona după plac. În curând însă, gurile în plus care trebuiau hrănite (echipajele corăbiilor), precum şi pretenţiile căpitanului în materie de aprovizionare s-au dovedit greu de suportat pentru insulari.

La 4 februarie 1779, Cook a ridicat pânzele pentru a relua explorarea Marelui Nord de acolo de unde o lăsase cu un an în urmă. Peste câteva zile, o furtună i-a sfărâmat catargul principal. A trebuit să se întoarcă în Kealakekua. Această întoarcere nu şi-a mai găsit locul în cosmografia hawaiană: atras pe uscat, Cook a fost ucis la 14 februarie 1779, trecând de la statutul de divinitate la cel de victimă destinată sacrificiului, în cursul unei încăierări care nu a fost altceva decât un omor ritual.