Jacqueria

Pe 21 mai 1358, sub conducerea lui Guillaume Calle, a început revolta care va rămâne in istorie sub numele de Jacqueria. Jacques Bonhomme este numele pe care istoricul Jean Froissart îl atribuie lui Guillaume Calle, pornind de la mai vechea denumire a ţăranilor, care la rândul ei provine de la un substantiv comun, “jacque” (vestă scurtă). Între mişcarea orăşenilor şi răscoala ţărănească nu a existat unitate de obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel Rău, regele Navarrei, ambele au fost înfrânte.

În secolul al XIV-lea, Războiul de o sută de ani împotriva Angliei cerea tot mai multe victime, iar poporul francez suferea. Regele Ioan cel Bun (1350-1364) a fost luat prizonier de englezi după victoria acestora de la Poitiers şi silit să se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa, unde au izbucnit profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor, în frunte cu Etienne Marcel, starostele negustorilor din Paris, constatând ineficienţa regelui şi a marii nobilimi, a încercat să instituie controlul regalităţii de către Stările Generale.

În acelaşi timp s-a declanşat şi marea răscoală a ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile mercenarilor, scăpaţi de sub control după înfrângerea de la Poitiers şi care nu mai aveau, pe moment, în slujba cui să se pună. Ţăranii erau, în acelaşi timp, convinşi de inutilitatea sau chiar de trădarea nobilimii care nu fusese în stare să apere regatul, lăsându-se înfrântă succesiv de englezi.

Orăşenii şi ţăranii s-au ridicat împotriva nedreptăţii – o răscoală cu urmări grave pentru pământul şi populaţia Franţei.

„Atunci au purces, fără a se sfătui prea mult şi fără să-şi ia alte arme decât toiege întărite cu fier şi cuţite, către casa unui nobil care locuia în apropiere, au spart-o, au ars-o, iar pe el l-au omorât dimpreună cu soţia şi copiii”, scria istoricul Jean Froissart prin 1358, descriind primul pas pe drumul unei răscoale cum nu se mai văzuse până atunci. Pentru că existau simultan două grupuri de revoltaţi: ţăranii şi orăşenii.

Totul a pornit de la o serie de înfrângeri ale Franţei în războiul de 100 de ani. În bătălia navală de la Sluys flota franceză a fost nimicită fără milă de forţele engleze. Au urmat apoi înfrângere după înfrângere, printre care şi pierderea unei mari armate de cavalerie la Crecy. Dar lucrurile nu se opresc aici. Ciuma a făcut ravagii prin ţară, la fel ca în toată Europa şi nu s-a domolit până la domnia lui Ioan al II-lea, în 1350, când deja decimase populaţia Franţei.

Anul 1356 a fost hotărâtor din mai multe puncte de vedere. Regele Ioan al II-lea a repus în mişcare armata împotriva Angliei, dar a fost înfrântă din nou, la Maupertuis. Apoi Edward, numit Prinţul Negru, a reuşit să-l ia captiv pe Ioan al II-lea. Englezii au jefuit şi au distrus totul în cale. Nobilii francezi s-au dovedit a fi neputincioşi în faţa situaţiei extrem de grele şi nu au izbutit să-şi apere supuşii. În timpul captivităţii regelui francez, regenţa i-a revenit fiului său, Carol. Pentru a face rost de mai multe venituri, acesta a convocat o Adunare a Stărilor Generale. Dar pentru prima dată, negustorii au părut să fie cu adevărat conştienţi de grupul pe care îl reprezintă. Sub conducerea lui Etienne Marcel, aceştia au cerut stabilirea unei comisii de verificare, care să contribuie la asigurarea unor cotizaţii corecte. De asemenea, au cerut anularea scutirilor de impozite pentru nobilime. Numai că regele nu s-a lăsat atât de uşor convins şi a pornit un contraatac împotriva lui Etienne Marcel.

Din păcate, Etienne Marcel, starostele negustorilor din Paris, capul uneia dintre cele mai vechi şi mai bogate corporaţii ale regatului, a fost la fel de departe de marea masă a poporului, ca şi de nobilimea franceză.

În clipa în care Etienne Marcel a fost din ce în ce mai ameninţat de trupele regale, a survenit un eveniment care a schimbat întreaga situaţie: a izbucnit răscoala ţărănească cunoscută sub numele de Jacqueria. Mulţi comercianţi s-au simţit depăşiţi de situaţie şi decizia fermă de a lupta împotriva sistemului a părut a se nărui. Şi totuşi, orăşenii primesc în acel moment un ajutor nesperat: ţăranii s-au revoltat şi ei. “Trebuie să fie posibilă şi o lume fără nobilime!”, a fost strigătul acestora, pentru că şi ei, ca şi cei de la oraş, au suferit sub jugul corvoadelor şi impozitelor, ba poate chiar mai mult decât orăşenii, deoarece colectorii aplicau, nu rar, pedepse corporale rău-platnicilor. Nobilii nu şi-au ţinut promisiunea de a-i apăra.

Pe 21 mai 1358, sub conducerea lui Guillaume Calle, a început revolta care va rămâne in istorie sub numele de Jacqueria. Jacques Bonhomme este numele pe care istoricul Jean Froissart îl atribuie lui Guillaume Calle, pornind de la mai vechea denumire a ţăranilor, care la rândul ei provine de la un substantiv comun, “jacque” (vestă scurtă). Ţărănimea franceză nu s-a răsculat atunci pentru prima dată, dar răscoala de la mijlocul secolului al XIV-lea a părut să aibă o amploare fără precedent. De douăzeci de ani, ţărănimea franceză a fost victima cea mai greu încercată a războiului, asuprită în egală măsură de englezi şi de nobilii francezi. Mizeria cruntă în care trăiau ţăranii în Franţa jumătăţii de secol XIV a declanşat revolta.

Jacqueria a izbucnit în Beauvais şi s-a extins rapid în tot nordul Franţei. “Unii oameni fără ţel se adună în regiunea Beauvais. La început abia dacă erau o sută de persoane, care afirmau că şi marea, şi mica nobilime a regatului francez au trădat ţara, şi că ar fi un mare noroc dacă s-ar descotorosi de toţi. Fiecare susţinea că este nebun cel care ar împiedica distrugerea nobililor”, ne spune tot Jean Froissart.

Răscoala a luat de la început o mare amploare şi nu a fost cu totul lipsită de disciplină. Violenţele la care s-au dedat ţăranii răsculaţi au fost amintite doar de cronicari ostili mişcării ţărăneşti, motiv pentru care trebuie să fie privite cu circumstanţă.

Pornind din Compiegne, ţăranii au reuşit să cucerească Ermenonville în nord-vest. Din regiunile Beauvais şi Clermont, răscoala s-a extins simţitor, ajungând în Laonnais, Brie, Soissonnais şi pe malul râurilor Marne şi Ois. O mare nelinişte s-a iscat şi în Meaux, în sud-est. Sute de nobili şi-au găsit sfârşitul sub armele ţăranilor înfuriaţi, care nu au iertat niciun conac, lăsând flăcările să le ardă din temelii. Din toate părţile s-au auzit replici grele la adresa cavalerilor care în zadar au încercat să scape de mânia oarbă a oropsiţilor: “Sunteţi o ruşine pentru regat!”.

Jules Michelet a vorbit şi el despre revolta ţăranilor. „Alde Jacques au plătit seniorilor lor o datorie de mai multe veacuri. A fost o răzbunare de oameni ieşiţi din minţi, de osândiţi. Dumnezeu părea să fi lăsat lumea cu totul şi cu totul în părăsire. Nu numai că-i măcelăreau pe seniorii lor, dar încercau să le nimicească familiile în întregime, ucigându-i pe tinerii moştenitori, terfelindu-le onoarea, batjocorind doamnele. Apoi, ca nişte sălbatici, se împopoţonau în haine simandicoase, ei şi nevestele lor, hainele frumoase şi sângerânde ale morţilor. Dar nu erau până într-atât de sălbatici ca să nu facă toate acestea cu un fel de bună rânduială, mergând sub flamuri, în frunte cu un căpitan, unul de-ai lor, un ţăran viclean pe nume Guillaume Callet”, scrie Michelet în „Istoria Franţei”.

În ciuda succeselor nu puţine, Guillaume Calle a fost foarte conştient că o victorie decisivă nu poate fi obţinută decât cu ajutorul negustorilor, iar Etienne Marcel nu a părut a fi deloc împotriva unei astfel de uniuni. Cu toate acestea, orăşenii nu s-au simţit confortabil cu ideea aceasta, temându-se de forţa din ce în ce mai mare pe care o acumulase ţărănimea. Pe de altă parte, nobilii au uitat de toate rivalităţile şi se adună pentru a opri urgia. Şi regele Carol s-a săturat de mişcările de revoltă împotrivă autorităţii regale. 

Sub masca unor false promisiuni, l-a ademenit pe Guillaume Calle să pună capăt agresiunilor, pe 10 iunie 1358. Buna-credinţă a acestuia l-a adus însă pe liderul ţăranilor în lanţuri, fiind supus unor torturi crunte care au încetat doar în momentul în care a fost decapitat. Represiunea nobilimii a fost nemiloasă. Nobilii i-au prins pe ţărani peste tot, fără a vrea să ştie dacă au participat sau nu la răscoală „şi au adus, după cum spunea un contemporan al evenimentelor, atât rău în ţară, că nu mai era nevoie să vină englezii ca să nimicească regatul. Căci niciodată n-ar fi izbutit să facă tot ce-au săvârşit nobilii din Franţa.” 

Ţăranii, cărora li s-a permis o retragere paşnică, au fost şi ei nimiciţi; prizonierii torturaţi cu bestialitate şi executaţi. Oraşul Meaux a ars fără încetare vreme de două săptămâni; sute de oameni şi-au pierdut viaţa. Se pare că în apropiere de Navarra regele a ordonat spânzurarea de copaci a peste 3.000 de ţărani. Şi Etienne Marcel a împărtăşit sfârşitul şefului ţăranilor răsculaţi, ucis de susţinătorii unei facţiuni rivale. Etienne Marcel a fost măcelărit împreună cu principalii lui partizani la 31 iulie 1358 şi, la 2 august, Carol îşi făcea intrarea în Parisul adus la ascultare.

În perioada imediat următoare au fost devastate întinse regiuni şi oameni nevinovaţi au continuat să moară. După eşecul răscoalei, situaţia s-a înrăutăţit: impozitele au fost majorate, poporul asuprit şi de foamete şi ciumă s-a văzut la cheremul marilor feudali, iar trupele engleze şi-au început marşul nestingherit prin regat, distrugând totul în cale. Pământurile din nordul Parisului au fost pustiite, în vreme ce nobilimea franceză a apărut mai preocupată de teama că s-ar putea produce oricând o nouă Jacquerie decât de oprirea englezilor.