Iuliu Maniu: file de istorie

Ziua de 1 Decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului român, dată la care Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice românești într-un singur stat național.  Centenarul Marii Uniri este un recurs la memorie, la rememorarea faptelor înaintașilor noștri, căci România s-a construit pe valori, principii și mai ales credință. Din păcate, nu am știut a cinsti făuritorii Marii Uniri, mulți dintre aceștia pierind în închisori, condamnați pentru fapte imaginare.

Localitatea Bădăcin, locul de naștere a lui Iuliu Maniu, este menționată începând cu anul 1215. Pentru început, a făcut parte din Comitatul Solnocul Mijlociu, iar apoi din comitatul Crasna ce avea drept centru Cetatea Șimleu (Somlyo). Localitatea aparținea familiei Bathori de Șimleu încă din anul 1215. Ștefan Bathori de Șimleu (1473-1548), în anul 1522 este ales adjunct al voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (voievod între anii 1510-1526) și apoi rege al Ungariei. Participă la războiul contra turcilor în armata transilvană, ce număra între 8.000 și 10.000 de persoane și care avea drept obiectiv paza trecătorilor din munții Transilvaniei, la năvălirea turcilor. Această armată nu participă la bătălia de la Mohacs, din 29 august 1526, bătălie cu consecințe nefaste pentru regatul maghiar, transformat în paşalâc.

În anul 1529, la 3 ani de la bătălia de la Mohacs,  este menționată prezența la Bădăcin a 6 persoane, care dețin sesii iobăgești: Man, Gurzo, Tivadar, Giula, More și Ravasz și care au făcut parte din armata transilvană, care, după bătălia de la Mohacs, s-a destrămat parțial. Toate aceste persoane făceau parte din nobilimea mică transilvană, care era obligată prin statutul lor, să participe la acţiuni militare. Iobagii, mai ales după răscoala lui Doja din 1514, nu puteau avea arme. Se poate presupune, că persoanele menționate au făcut servicii lui Ștefan Bathori, probabil gărzi de corp și au fost răsplătiții cu aceste danii. Recompense de aceeași natură au fost acordate de regele Matei Corvin lui Ambrosius de Dolha sau familiei Coroi de Coroieni, după bătălia de la Baia (decembrie 1467), sau de Carol Robert de Anjou, în anul 1331, comiților Pavel şi Laurenţiu, după bătălia de la Posada din toamna anului 1330.

Să vedem cine sunt aceste persoane, urmărim familiile nobiliare din Transilvania, de la sfârșitul sec. 15-lea, începutul sec. 16-lea. Man provine din familia Man de Șieu, Gurzo din familia Gorzo de Ieud, iar Thivadar din familia Thivadar de Săpânța, toate aceste familii având diplome nobiliare din anul 1419. Giula provine din familia Giula de Giulești, cu diplomă din 1494, toţi maramureşeni. More provine din familia More de Csula, menționată cu proprietăți în Banat, încă din sec al 15-lea, iar Ravasz provine din familia Ravasz de Korund și Aranymeszö (localitate în Sălaj-Băbeni). Prin statutul și obligațiile nobiliare, aceștia au făcut parte din armata transilvană.

Familia Man este reînnobilată de împăratul Leopold I, la 7 decembrie 1699, pentru „...credința și slujbele credincioase ale credinciosului nostru nobil Laurențiu Man ... pe care le-a făcut și îndeplinit predecesorilor noștri și nouă”.

Descendenții familiei Man (Many) nu erau prea bogați, nobili țărani care își lucrau pământul. După Puşcariu, în anii 1880, erau 28 de familii cu numele de Many. Denumirea Many şi Gurzoi, în limba maghiară, are semnificaţia „de” Man, respectiv „de” Gurzo, spre exemplu. În anul 1805, Gligor și Ioan Man, nobili plătitori de taxe, au depus jurământ ca soldați pedeștri. Man Petru și soția Flora (Floarea) dețin două sesii fără taxe (cu statut nobiliar) și două cu taxe. Man Nicolae și Ștefan dețin două sesii iobăgești antiqua și una nova. Sesiile antiqua le pune zălog lui Laszlo Szentmarjai. Sunt plătitori de taxe pentru sesia nova. Se menționează, totodată, că, înrolat în armată, Ștefan Man, fiind sărac, nu și-a putut cumpăra uniformă și armament conform cu statutul nobiliar.

Unul dintre strănepoții lui Laurențiu Man, Teodor Man, țăran nobil din Bădăcin, se căsătorește cu Ileana Bărnuțiu, fiica învățătorului și cantorului Ioan Bărnuțiu și a Anei Oros din Bocșa, soră cu Simion Bărnuțiu. Ioan Bărnuțiu era fiul preotului Simion Bărnuțiu din Bocșa, și el tot fiu de preot. Copilul lui Teodor Man și Ana Bărnuțiu, Ioan, s-a născut la 10.09.1833, la Bădăcin. Ioan Maniu avea vârsta de doar doi ani la moartea tatălui său. Urmează Gimnaziul Franciscan Minorit din Șimleul Silvaniei începând cu anul 1839 (6 ani) apoi, din anul 1849, continuă şcoala la Blaj. Din lipsă de mijloace financiare, abandonează școala și se întoarce la Bădăcin. Unchiul său, Simion Bărnuțiu, îl susține să urmeze seminarul teologic din Blaj, în perioada 1853-1855, iar din anul 1855 urmează facultatea de drept la Universitatea din Pesta și apoi la Viena. În anul 1861, obține diploma de doctor şi apoi atestatul de avocat. În anul 1864, Ioan Maniu merge la Iași să însoțească pe unchiul său Simion Bărnuțiu, bolnav, care dorea să se întoarcă în localitatea natală. Simion Bărnuțiu moare la 28 mai 1864. În testamentul întocmit de acesta, îl însărcinează pe Ioan Maniu să se îngrijească de tipărirea manuscriselor sale, lăsându-i-le drept moștenire.

În anul 1865, Ioan Maniu se căsătorește cu Clara Coroianu, fiica vicarului episcopal Demetriu Coroianu. Familia Coroianu provine din Maramureș, fiind o ramură a familiei Cora-Coroi de Bârsana, atestată documentar încă din anul 1326. În lupta de la Baia, contribuie la salvarea lui Matei Corvin (decembrie 1467) şi primește titlul de liber baron (1469). O ramură a familiei se stabilește pentru început la Vima Mică, adoptând patrimoniul Coroianu de Coroieni și Vima Mică. Un membru al acestei familii se mută la Gherla, având printre descendenți pe preotul Anton Coroianu, tatăl vicarului Demetriu Coroianu. Demetriu Coroianu a avut mai mulți copii. Fiica Clara se căsătorește cu Ioan Maniu, cu care are 3 copii, Casiu Maniu, Iuliu Maniu precum și Elena, căsătorită Pop. Fiicele acesteia sunt Livia, care se căsătorește cu dr. Romul Boilă, iar Clara cu dr. Zaharia Boilă. Familia Boilă își are de asemenea originea în Maramureș, fiind ramură a familiei Boilă, alias Hodor de Bârsana, unii membri ai acesteia emigrând, în anii 1712-1724, în Șintereag, Nireș și Sălaj.

Prin cumnatul său Iuliu Coroianu (memorandist), căsătorit cu Dorina fiica președintelui PNR Ioan Rațiu, se înrudea cu acesta din urmă. Ioan Man în 1861 este vicenotar în Comitatul Crasna, iar în anul 1867, asesor judecătoresc.

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873. Urmează școala primară la Blaj, liceul la Zalău, facultatea de drept a Universității din Cluj (1890-1892), respectiv Viena (1893), devenind doctor în științe juridice al Universității din Budapesta (1896). Ocupă funcția de jurisconsult la Mitropolia Unită Blaj (1898-1915). Și-a început activitatea politică în cadrul Partidului Național Român. Este ales președinte al Societății Academice „Petru Maior”. În anul 1897, la vârsta de 24 ani, este cooptat în consiliul de conducere al PNR. În anul 1906, este ales deputat în parlamentul de la Budapesta, în circumscripția electorală Vințul de Jos.

Pentru început, Iuliu Maniu alternează între pasivismul politic, curent adoptat de unchiul său Ion Rațiu, ca formă de protest pentru situația nedreaptă a românilor, respectiv implicarea activă în viața politică a regatului maghiar. Se apropie de ideile lui Aurel C. Popovici, ce au în vedere organizarea Statelor Unite ale Austriei Mari, idee emisă în 1905 și care reconcilia nevoia de emancipare națională a românilor și loialismul dinastic - un prim pas spre ideea unei uniuni europene.

Atitudinile publice ale lui Iuliu Maniu în parlamentul de la Budapesta au fost ferme împotriva politicii de deznaționalizare promovate de statul maghiar;    s-a împotrivit semnării unui document inițiat de guvernul maghiar, prin care se solicita României intrarea în război alături de Puterile Centrale. În iunie 1915, este mobilizat și trimis la școala de ofițeri de rezervă și apoi pe frontul din Italia. În anul 1918, îl găsim comandant de baterie în regimentul 14 artilerie. Începând cu luna octombrie 1918, un număr mare de soldați pleacă de pe  front. Contrar cu dispozițiile Comandamentului Militar Maghiar, Iuliu Maniu părăsește unitatea militară, plecând la Arad și de aici la Viena. La 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul Național al Românilor din Transilvania în chestiuni militare, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat ființă Senatul Central al Ofițerilor și Soldaților Români, acțiuni inițiate pentru organizarea militară a românilor din armata Austro-Ungară. Senatul avea drept conducători pe generalul baron Ioan Boeriu (ridicat la gradul de mareşal), respectiv pe generalul de brigadă Moga. La Viena şi în împrejurimi se aflau 4 regimente de infanterie transilvănene (Orăștie,  Brașov, Sibiu și Cluj) care totalizau cca 60.000 de soldați și ofițeri, 86% fiind de naționalitate  română. Românii aveau la Viena singura armată organizată și disciplinată, fapt ce i-a permis lui Iuliu Maniu să discute cu  autoritățile austriece ca aceste unități să pună capăt jafului și distrugerilor la care s-au dedat miile de ostași bolșevizați ce afluiau de pe front spre casă. Pe de altă parte, la Viena izbucnise greva generală, la care a participat și poliția orașului. Unitățile române au fost locate într-o singură cazarmă, fapt ce a permis o mai bună coordonare a activităților, trupele române menținând ordinea timp de 55 zile, până când autoritățile austriece au reușit să reorganizeze poliția. Iuliu Maniu a avut un rol important şi în organizarea legiunii române de la Praga, care a protejat Comitetul Național Cehoslovac de încercările generalilor fideli Austro-Ungariei de a prelua controlul asupra capitalei.

La 31 octombrie 1918, se înființează Consiliul Național Român în cadrul căreia Iuliu Maniu a avut un rol definitoriu. Acesta solicită guvernului maghiar, la 10.11.1918, recunoașterea dreptului la guvernare asupra românilor din Ardeal și Țara Ungurească (Partium). Discuțiile pe această temă se încheie la 15.11.1918 fără niciun rezultat. Astfel, Comitetul Național Român hotărăște convocarea la Alba Iulia a unei Mari Adunări Naționale.

Iuliu Maniu participă la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al cercului electoral Vințu de Sus. Discursul rostit la această adunare punctează atât acțiuni din trecut, cât și crezul său în viitorul națiunii române: „Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele care le-a îndurat neamul românesc, timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri care și-au jertfit viața pentru acest neam... nu știu cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă... să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească. Vrednicia neamurilor se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după stăruința cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate”. Și continua „ ... noi nu dorim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori”.

Consiliul Dirigent, ales să administreze afacerile Transilvane, până la unirea deplină cu România, avea ca președinte pe Iuliu Maniu. După decesul lui Gheorghe Pop de Băsești, la 23.02.1819, Iuliu Maniu este ales președinte al Partidului Național Român.

                                                                 *

                                                           *         *

Încercări mult mai mari pentru Iuliu Maniu vor veni peste doar 20 de ani.

Ungaria revizionistă, sprijinită de Germania nazistă şi Italia fascistă, prin primul arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), încorporează zone din Slovacia de Sud şi din Ratenia Subcarpatică, iar în 1941, zone din Croaţia. Prin dictatul de la Viena din 29/30 august, partea de Nord a Transilvaniei este luată României şi predată Ungariei.

În noaptea de 30/31 august 1940, în cadrul Consiliului de Coroană care urma să decidă dacă acceptă sau nu Dictatul de la  Viena, prin care se rupea de România Ardealul de Nord, Iuliu Maniu, cu ochii în lacrimi, spunea „Protestez, în numele Ardealului și al Banatului în contra oricăror încercări de a înstrăina părți din Transilvania, Banatul sau Maramureș de statul nostru”. Totodată, trimite un amplu memoriu lui Hitler și Mussolini, în care, printre altele, spunea „ ... protestez vehement contra sentinței arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români, pentru a îngloba țării lor o minoritate de maghiari”. Fără alte mijloace de acțiune contra prevederilor Dictatului de la Viena, la 2 septembrie 1940, participă la Cluj la o întâlnire cu colaboratorii apropiați, axată pe acțiunile care pot fi întreprinse pentru protejarea românilor din teritoriile cedate, inclusiv a înființării unei organizații. Peste 3 zile, la 5 septembrie 1940, armata hortistă ocupă Ardealul de Nord. În acest context, la 10 septembrie 1940, se înființează Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei, formațiune organizatorică și conducătoare a populației românești aflată sub ocupație, președinte fiind ales Emil Hațieganu. Din nucleul organizatoric făceau parte episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan, Vasile Hossu, Liviu Telea, Teodor Burzo.

Cercurile maghiare au căutat să justifice apartenența Transilvaniei de Nord la Ungaria. Astfel, în contextual politic din anul 1940, s-a elaborat teza potrivit căreia din punct de vedere istoric, etno-demografic, economic sau geografic spațiul transilvan ar putea fi divizat într-o parte de Nord, care ar fi „ungurească” și o parte de Sud, reprezentând restul. Această teză este prezentată de contele Pal Teleki, geograf, prim-ministru al Ungariei, în anul 1940, în volumul Siebenbürgen [1] și preluată de istoricul Makkai Laszlo, în cartea Istoria Transilvaniei, ediția în limba maghiară, 1944, respectiv franceză „Histoire de Transilvanie”, 1946 [2]. Falsitatea teoriei este evidentă, componenta etnică românească fiind majoritară pe acest teritoriu, așa cum reiese din primele recensăminte, ca spre exemplu cel din 1553.

O a doua teză, tot pe această temă, rezultă din Nota despre Transilvania a comisiei NKD din 05.05.1944, condusă de Litvinov, cu reluări ulterioare. Citez „Ungurii încearcă să reducă argumentele de ordin etnic, evidențiind faptul că partea cea mai cultă a populației Transilvaniei este reprezentată de maghiari”. Această teză este reluată şi în prezent şi de cercurile maghiare  din Statele Unite ale Americii care, denaturând fapte, lasă să se înțeleagă că românii, de-a lungul secolelor, au fost doar iobagi. Aproximativ 2000 de familii românești apar ca reprezentanți ai nobilimii istorice maghiare, nobilimea românească mică sau mijlocie practic ducând greul confruntărilor armate, nu numai în Evul Mediu.

Conferința politică a FND pentru Ardealul de Nord a început la Cluj în 12 februarie 1945, cu care prilej s-a ales Comitetul Executiv al FND, format din președinte (Teodor Vescan) copreședinte (Lajos Jordaky) iar ca membri Tudor Bugnariu, Francisc Bruder, Ianos Demeter și Miklos Goldberger. Frontul Național Democratic a creat o structură administrativă asemănătoare unui guvern, constituind organe de lucru precum: președinție, administrație și sănătate, justiție și siguranță, cultură, finanțe, economie precum și muncă și transporturi. Din punct de vedere etnic, ungurii, prin FND, au ocupat funcții administrative importante, dominând viața politică a Ardealului de Nord, timp de 6 luni.

Armata Română, după eliberarea unor localități, a instalat autorități trimise de la București. Spre exemplu, la Târgu-Mureș în prezența lui Ionel Pop, este desemnat ca prefect dr. Victor Groza, iar primar dr. Petre Muscă, odată cu eliberarea orașului, la 28 septembrie 1944 [14]. În perioada următoare (după luna octombrie), din ordinul comandamentului sovietic, autoritățile române au fost nevoite să părăsească orașul, acest lucru întâmplându-se și în alte orașe, unde armata română a instalat autorități civile trimise de la București. Edificatoare în acest sens este discuția dintre A.I. Vâșinschi și primul-ministru al României, la 12 noiembrie 1944. Primul-ministru solicită o amânare a termenului de 24-48 ore pentru ca autoritățile românești din întreaga Transilvanie să părăsească acest teritoriu.

O situație similară întâlnim, spre exemplu, la Cluj. La Cluj, comandantul sovietic instalează la 10.10.1944 drept primar pe Tudor Bugnariu, membru al Partidului Național Popular (partid de buzunar la P.C.) și apoi membru al P.C. Acesta era căsătorit din anul 1930 cu Kato Balázs, fiica unor bogați negustori evrei, care decedează în anul 1950, din cauza leucemiei. Tudor Bugnariu, cadru didactic la Universitate, rămâne în teritoriul ocupat, soția sa scăpând de deportare, fiind căsătorită cu un creștin. În anul 1957, se recăsătorește cu Ana Dorica Blaga.

După eliberarea Clujului de către armata română împreună cu cea sovietică, la 11 octombrie 1944, armatei române i se interzice să rămână în Cluj de către comandantul militar sovietic și de primărie, de altfel considerată anexă a acesteia.  Într-un comunicat consemnat în Jurnalul Operațional al Corpului Aerian Român, se spune „a fost un prilej de mare bucurie pentru ostași și populația românească eliberarea Clujului” Această bucurie a fost umbrită de faptul că nu au permis intrarea autorităților române în Cluj, precum și staționarea armatei române. Populația maghiară declară la sosirea trupelor rusești „că demult au așteptat armatele sovietice eliberatoare, întrucât și ei sunt comuniști” „Funcționarii unguri din administrația orașului se pronunță ca municipiului Cluj să i se acorde statut internațional”. [15]

Față de situația politică complexă în care se afla Transilvania de Nord, la 17 noiembrie 1944, se constituie, la sugestia lui Iuliu Maniu, „Uniunea Democrată Română” (UDR), organism ce milita pentru integrarea Transilvaniei de Nord la România [16]. Ca urmare a unei Mari Consfătuiri a Românilor Democrați, ținută în localul „Băncii Albina” din Cluj, la care participă câteva sute de persoane, se alege un Comitet de conducere,  reprezentant al tuturor instituțiilor românești și toate clasele sociale, format din 40 de membri (Biserica Ortodoxă Română, Biserica Română Unită, meseriași și industriași, comercianți, țărani, medici, artiști, învățători, ziariști, ingineri, funcționari, tineret și pensionari). Președinte de onoare al Uniunii a fost proclamat Emil Hațieganu, precum și cei doi arhierei români: IPS Iuliu Hossu și PS Nicolae Colan. Emil Haţieganu a fost arestat de armata maghiară şi transportat în Ungaria şi eliberat abia în aprilie 1945. Președinte este ales profesorul Aurel Coza.

UDR, ca organizație politică reprezentativă pentru comunitatea românească, ca urmare a propunerilor FND, a fost pusă în situația de a fi integrată în FND și de a crea structuri guvernamentale paralele față de cele ale statului român. În mod real, reprezentanții UDR au evitat, pe toată perioada funcționării acestei organizații, să participe la activitatea unui for de reprezentare politică alături de FND. Propunerile comuniștilor, venite de la Teofil Vescan, Miklos Goldberger, Tudor Budnariu sau Alexandru Jakab, astfel încât colaborarea pe plan administrativ, la nivelul județului Cluj, să devină una politică în cadrul unui Consiliu Dirigent sau Comitet Executiv, au fost respinse de UDR. Acceptarea acestora ar fi însemnat crearea unei organizații politice autonome și ar fi putut aduce numai complicații de viitor guvernului român în rezolvarea definitivă a problemei Ardealului  de Nord, părere comună atât a lui Iuliu Maniu, precum şi a UDR, în întregul său. Cu sprijinul lui Iuliu Maniu, ca urmare a unor contacte directe cu reprezentanți ai Comisiilor UDR, se primesc multe ajutoare pentru depășirea situației grele în care se găsea populația Transilvaniei de Nord (produse alimentare, combustibil, transport etc.).

Pentru a ilustra problemele apărute între UDR și FND, redăm unele pasaje din documentele UDR aflate în fosta arhivă a securității [16, 19]. La 14 decembrie 1944, prof. Aurel Coza, președinte al UDR, declara „interese străine ascunse vor să se camufleze în organizații ce tind a se crea pentru a ajunge la o organizație autonomă provincială”. La aceeași dată, Teodor Burzo, Petre Rebreanu și Liviu Lazăr arată că „delegații FND dau dovadă de o atitudine mereu separatistă și șovină”. Edificator pentru atitudinea FND îl constituie pasajul cu privire la cooperarea cu UDR din raportul lui Miklos Golberger, prim-secretar al P.C. din regiune, întocmit la 30 decembrie 1944.  Acesta spunea: „Colaborarea cu UDR a fost valabilă 3 săptămâni, după care a început să ceară ca FND să declare deja azi Transilvania de Nord drept pământ românesc” și continua „noi nu dorim să facem o declarație care ar fi în contradicție cu platforma externă a Uniunii Sovietice și a Comisiei de Armistițiu”.

UDR protestează printre altele contra suprimării ziarului Tribuna, precum şi pentru depunerea jurământului faţă de Horty cerut de rectorul maghiar al universității clujene, componența aşa-numitului „guvern” FND apărând doar în ziarul de limbă maghiară.

Ilustrativ pentru atitudinea comuniștilor privind situația Ardealului de Nord îl constituie raportul lui Miklos Golberger, prim-secretar al Comitetului Regional din Cluj al P.C. din decembrie 1944. Referindu-se la Transilvania, afirma „posibilitatea ca aceasta să treacă la România sau să treacă, sub conducerea unui guvern democratic, la Ungaria”. În continuare spunea „Există și o a treia tendință, cu destul de multe motive pentru aceasta, din partea ambelor popoare, în special din partea muncitorilor... atât de o parte cât și de cealaltă, ei vor o Transilvanie independentă, care având o graniță comună cu Uniunea Sovietică să fie integrată în Uniunea Sovietică”.

 Din raportul contra-amiralului Bogdenko rezultă că, la sfârșitul lui martie 1945, a sosit delegatul CC al PCR pentru Transilvania de Nord, Golberger, ce urmărea instaurarea administrației române. Acesta, neîndrăznind să-și asume responsabilitatea pentru introducerea administrației românești în Maramureș, preciza raportul, a apelat la Vasile Luca. Negocierile dintre organele administrative impuse de Ucraina cu Vasile Luca nu au avut succes. Raportul menționa formarea unei structuri locale de către Consiliul FND (32 delegați) cu prilejul unei ședințe la care a participat și Vasile Luca. În satele cu populația ucraineană au continuat să-și exercite puterea Comitetele Populare alese anterior. Se pare că această acțiune de aderare a Maramureșului la Ucraina, dispusă de N. Hrușciov, nu a fost aprobată de Stalin, integrarea județului în România făcându-se abia la 9 aprilie 1945, la o lună de la instalarea autorităților românești în Transilvania.

            Pe plan extern, au loc mai multe încercări ale  Ungariei de a se apropia de URSS, în speranța păstrării în componența sa a Ardealului de Nord sau a unei părți a acestuia. De asemenea, se apelează la influența migrației maghiare în țările Vest-europene și Statele Unite. Ne vom referi în continuare doar la două acțiuni. Regentul Ungariei, Miklos Horthy, trimite o scrisoare lui I.V. Stalin în luna septembrie 1944 [13]. Din acesta cităm „Pentru corectitudine aș dori să vă informez că niciodată nu am venit să ocupăm nici un centimetru din ceea ce nu ne aparținea de drept. În schimb românii au ocupat Basarabia de la aliatul lor rus. Numai când în 1940 am intenționat să punem capăt atitudinii monstruoase față de populația maghiară din Transilvania, românii din nou au cerut ajutor de la Germania, cerându-i lui Hitler să îi ajute să obțină cel puțin o parte din acest teritoriu prin arbitrajul de la Viena”. Menționăm, totodată, și discuția lui I.V. Stalin cu delegația guvernamentală maghiară condusă de primul-ministru Nagy, din 10 aprilie 1946. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe, Gyöngyösi Ianoș, prezenta lui I.V. Stalin o hartă pe care erau trecute noile hotare corespunzătoare propunerilor maghiare la Conferința de Pace. Se prevede ca 80.000km² din teritoriul Transilvaniei să rămână la România și 20.000 km² să fie alipiți Ungariei, incluzând orașele Satu-Mare, Oradea și Arad. Stalin își exprimă părerea că românii nu vor fi de acord să cedeze o parte din teritoriul lor Ungariei și guvernul român și regele român ar fi obligați să demisioneze în această situație. Primul-ministru Nagy răspunde „guvernul maghiar nu ar regreta dacă regele ar demisiona”.[13]

Falsitatea tezei celor „două jumătăți ale Transilvaniei” este clar evidențiată și prin nereușita Partidului Comunist din Transilvania de Nord și a organizațiilor satelit ale acestuia de a forma o conducere autonomă la nivel regional. Tendinței spre autonomie i s-a opus cu vehemență populația românească, prin organizația sa reprezentativă, UDR. Deși un asemenea organism politic care să reflecte dorințele populației în întregul său nu s-a realizat, unii istorici maghiari scot în evidență și în prezent înțelegeri regionale, cu consecințe pe plan politic, în acord cu teza lui Teleki a celor două părți ale Transilvaniei, precum și tendința spre autonomie a Ardealului de Nord, în perioada 1944-1945 [17, 18].

Iuliu Maniu a adoptat poziții ferme și a militat pentru revenirea Ardealului de Nord la statul român. Nu a participat la ceremonia instalării administrației românești de la Cluj, la 13.03.1945, în semn de protest faţă de instalarea prin forţă a Guvernului Groza. A delegat, însă, doi colaboratori apropiați, Ionel Pop şi Ilie Lazăr. A vizitat Transilvania de Nord și orașul Cluj, în mai multe rânduri, în primăvara și vara anului 1945, participând la consfătuirile politice cu scopul de a găsi soluții pentru democratizarea țării. Vizitele au continuat în anii ce au urmat, până la arestarea sa. A participat la reuniuni organizate cu prilejul alegerilor din 19 noiembrie 1946, alegeri falsificate de comuniști. Se apreciază că PNȚ a avut peste 52% din voturi, rezultat dintr-o numărare paralelă.

A fost arestat, la 18 iunie 1947, din clinica doctorului Jovin din București, unde se internase. Este condamnat, printr-un proces regizat, la 11.11.1945, la 104 ani închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viață. A murit în închisoarea din Sighet, la 5 februarie 1953, fiind înmormântat în cimitirul săracilor din localitate. Nu a putut fi îndeplinită ultima sa dorință testamentară „de a aștepta învierea morților alături de părinții săi în dealul Țarinei din Bădăcin.” A fost un om care și-a dedicat întreaga viață poporului român, fără a cere nimic în schimb și care și-a găsit sfârșitul în condiții greu de imaginat. A fost ultimul om de stat din România, oamenii politici care au urmat rezumându-se doar la rezolvarea unor interese proprii.

Ridicarea unei statui la Cluj-Napoca în amintirea acestui mare om politic este menită să reînvie credința într-o lume mai dreaptă, în care valorile umane sunt respectate și prețuite, o societate condusă de valori, cu grijă față de oameni, corectitudine şi respect pentru cei mulți care contribuie la mersul înainte al societății românești, pentru o viață mai bună. Iuliu Maniu a fost unul din ultimele repere morale ale clasei politice.

Aş menționa, totodată, că persoanele implicate în conducerea UDR au fost ulterior internate de MAI, pe bază de procese-verbale, în închisori. Emil Haţieganu, condamnat la 60 luni, Aurel Coza (36 luni), Ropan Gheorghe (36 luni), Petre Rebreanu (36 luni), Liviu Lazăr (36 luni), Teodor Burzo (60 luni), etc.

Academician Prof. dr. ing. EMIL BURZO, președintele Filialei Cluj a Academiei Române