Iuliu Maniu. File de istorie

Acad. Emil Burzo, președintele de onoare al Academiei Române, filiala Cluj

Localitatea Bădăcin, locul de naștere a lui Iuliu Maniu, este menționată începând cu anul 1215. Pentru început, a făcut parte din Comitatul Solnocul Mijlociu, iar apoi din comitatul Crasna ce avea drept centru Cetatea Șimleu (Somlyo). Localitatea aparținea familiei Bathori de Șimleu, încă din anul 1215. Ștefan Bathori de Șimleu (1473-1548), în anul 1522, este ales adjunct al voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (voievod între anii 1510-1526) și apoi rege al Ungariei. Participă la războiul contra turcilor în armata transil­vană, ce număra între 8.000 și 10.000 de persoane și care avea drept obiectiv paza trecătorilor din munții Transilvaniei, la năvălirea turcilor. Această armată nu par­ticipă la bătălia de la Mohacs, din 29 august 1526, bătălie cu con­se­cințe nefaste pentru regatul ma­ghiar, transformat în paşalâc.
În anul 1529, la trei ani de la bătălia de la Mohacs  este men­ționată prezența la Bădăcin a șase persoane, care dețin sesii iobă­gești: Man, Gurzo, Tivadar, Giula, More și Ravasz și care au făcut parte din armata transilvană, care, după bătălia de la Mohacs, s-a destrămat parțial. Toate aceste persoane făceau parte din nobilimea mică transilvană, care era obligată, prin statutul lor, să participe la acțiuni militare. Iobagii, mai ales după răscoala lui Doja din 1514, nu puteau avea arme. Se poate presupune că persoanele menționate au făcut servicii lui Ștefan Bathori, probabil gărzi de corp și au fost răsplătiții cu aceste danii. Recompense de aceeași natură au fost acordate de regele Matei Corvin lui Ambrosius de Dolha sau familiei Coroi de Coroieni după bătălia de la Baia (decembrie 1467) sau de Carol Robert de Anjou în anul 1331 comiților Pavel şi Laurențiu, după bătălia de la Posada, din toamna anului 1330.

Să vedem cine sunt aceste persoane, urmărim familiile nobiliare din Transilvania, de la sfârșitul sec. al 15-lea, începutul sec. al 16-lea. Man provine din familia Man de Sieu, Gurzo din familia Gorzo de Ieud, iar Thivadar din familia Thivadar de Săpânța, toate aceste familii având diplome nobiliare din anul 1419. Giula provine din familia Giula de Giulești, cu diplomă din 1494, toți mara­mureșeni. More provine din familia More de Csula, menționată cu proprietăți în Banat încă din sec. al 15-lea, iar Ravasz provine din familia Ravasz de Korund și Aranymeszö (localitate în Sălaj-Băbeni). Prin statutul și obligațiile nobiliare, aceștia au făcut parte din armata transilvană.

Familia Man este reînnobilată de împăratul Leopold I, la 7 decembrie 1699 pentru „... credința și slujbele credincioase ale credinciosului nostru nobil Laurențiu Man ... pe care le-a făcut și îndeplinit predecesorilor noștri și nouă”.
Descendenții familiei Man (Many) nu erau prea bogați, nobili țărani care își lucrau pământul. După Puşcariu, în anii 1880, erau 28 de familii cu numele de Many. Denu­mirea Many şi Gurzoi, în limba maghiară are semnificaţia „de” Man şi, respectiv, „de” Gurzo, spre exemplu. În anul 1805, Gligor și Ioan Man, nobili plătitori de taxe, au depus jurământ ca soldați pe­deștri. Man Petru și soția Flora (Floarea) dețin două sesii fără taxe (cu statut nobiliar) și două cu taxe. Man Nicolae și Ștefan dețin două sesii iobăgești antiqua și una nova. Sesiile antiqua le pune zălog lui Laszlo Szentmarjai. Sunt plătitori de taxe pentru sesia nova. Se menționează,  totodată, că, înrolat în armată, Ștefan Man, fiind sărac, nu și-a putut cumpăra uniformă și armament conform cu statutul nobiliar.
Unul dintre strănepoții lui Lau­rențiu Man, Teodor Man, țăran nobil din Bădăcin, se căsătorește cu Ileana Bărnuțiu, fiica învă­ță­torului și cantorului Ioan Bărnuțiu și a Anei Oros din Bocșa, soră cu Simion Bărnuțiu. Ioan Bărnuțiu era fiul preotului Simion Bărnuțiu din Bocșa, și el tot fiu de preot. Copilul lui Teodor Man și Ana Bărnuțiu, Ioan, s-a născut la 10.09.1833, la Bădăcin. Ioan Maniu avea vârsta de doar doi ani la moartea tatălui său. Urmează Gimnaziul Franciscan Minorit din Șimleul Silvaniei începând cu anul 1839 (6 ani) și apoi, din anul 1849, continuă școala la Blaj. Din lipsă de mijloace financiare, abando­nează școala și se întoarce la Bă­dăcin.
Unchiul său, Simion Bărnuțiu, îl susține să urmeze seminarul teologic din Blaj, în perioada 1853-1855. Din anul 1855, urmează Facultatea de drept la Universitatea din Pesta și apoi la Viena. În anul 1861, obține diploma de doctor şi apoi atestatul de avocat.
}n anul 1864, Ioan Maniu merge la Iași să însoțească pe unchiul său Simion Bărnuțiu, bolnav, care dorea să se întoarcă în localitatea natală. Simion Bărnuțiu moare la 28 mai 1864. În testamentul întocmit de acesta, îl însărcinează pe Ioan Maniu să se îngrijească de tipă­rirea manuscriselor sale, lă­sându-i-le drept moștenire.
În anul 1865, Ioan Maniu se căsă­torește cu Clara Coroianu, fiica vicarului episcopal Demetriu Co­roianu. Familia Coroianu provine din Maramureș, fiind o ramură a familiei Cora-Coroi de Bârsana, atestată documentar încă din anul 1326. În lupta de la Baia, contribuie la salvarea lui Matei Corvin (decembrie 1467) şi primește titlul de liber baron (1469). O ramură a familiei se stabilește pentru început la Vima Mică, adoptând pa­trimoniul Coroianu de Coroieni și Vima Mică. Un membru al acestei familii se mută la Gherla, având printre descendenți pe preotul Anton Coroianu, tatăl vicarului Demetriu Coroianu. Demetriu Coroianu a avut mai mulți copii. Fiica Clara se căsătorește cu Ioan Maniu, cu care are trei copii Casiu Maniu, Iuliu Maniu precum și Elena, căsătorită Pop. Fiicele acesteia sunt Livia, care se căsătorește cu dr. Romul Boilă, iar Clara cu dr. Zaharia Boilă. Familia Boilă își are, de asemenea, originea în Maramureș, fiind ramură a familiei Boilă, alias Hodor de Bârsana, unii membri ai acesteia emigrând în anii 1712-1724 în Șintereag, Nireș și Sălaj.

Prin cumnatul său Iuliu Coroianu (memorandist), căsătorit cu Dorina fiica președintelui PNR Ioan Rațiu, se înrudea cu acesta din urmă. Ioan Man, în 1861, este vicenotar în Comitatul Crasna iar în anul 1867 asesor judecătoresc.
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianua­rie 1873. Urmează școala pri­mară la Blaj, liceul la Zalău, Facultatea de drept a Universității din Cluj (1890-1892), respectiv Viena (1893), devenind doctor în științe juridice a Universității din Budapesta (1896). Ocupă funcția de jurisconsult la Mitropolia Unită Blaj (1898-1915). Și-a început activitatea politică în cadrul Partidului Național Român. Este ales pre­ședinte al Societății Academice „Petru Maior”. În anul 1897, la vârsta de 24 de ani, este cooptat în consiliul de conducere al PNR. În anul 1906, este ales deputat în parlamentul de la Budapesta, în cir­cumscripția electorală Vințul de Jos.
Pentru început, Iuliu Maniu alter­nează între pasivismul politic, curent adoptat de unchiul său Ion Rațiu, ca formă de protest pentru situația nedreaptă a românilor, respectiv implicarea activă în viața politică a regatului maghiar. Se apropie de ideile lui Aurel C. Popovici, ce au în vedere organizarea Statelor Unite ale Austriei Mari, idee emisă în 1905 și care reconcilia nevoia de emancipare națională a românilor și loialismul dinastic - un prim pas spre ideea unei uniuni europene.

Atitudinile publice ale lui Iuliu Maniu în parlamentul de la Budapesta au fost ferme împotriva politicii de deznaționalizare promovate de statul maghiar;    s-a împotrivit semnării unui document inițiat de guvernul maghiar, prin care se solicita României intrarea în război alături de Puterile Centrale. În iunie 1915, este mobilizat și trimis la școala de ofițeri de rezervă și apoi pe frontul din Italia. În anul 1918, îl găsim comandant de baterie, în regimentul 14 artilerie. Începând cu luna octombrie 1918, un număr mare de soldați pleacă de pe  front. Contrar cu dis­pozițiile Comandamentului Militar Maghiar, Iuliu Maniu părăsește unitatea militară, plecând la Arad și de aici la Viena. La 30 octombrie, la Viena s-a constituit Comitetul Național al Românilor din Transilvania, în chestiuni mi­litare, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat ființă Senatul Central al Ofițerilor și Soldaților Români, acțiuni inițiate pentru organizarea militară a româ­nilor din armata Austro-Un­gară. Senatul avea drept con­du­cători pe general baron Ioan Boeriu (ridicat la gradul de ma­reșal), respectiv generalul de brigadă Moga. La Viena şi în împrejurimi se aflau patru regimente de infanterie transilvănene (Orăștie,  Brașov, Sibiu și Cluj) care totalizau circa 60.000 de soldați și ofițeri, 86% fiind de naționalitate  română. Românii aveau la Viena singura armată organizată și disciplinată, fapt ce i-a permis lui Iuliu Maniu să discute cu  autoritățile austriece ca aceste unități să pună capăt jafului și distrugerilor la care s-au dedat miile de ostași bolșevizați ce afluiau de pe front spre casă. Pe de altă parte, la Viena izbucnise greva generală, la care a participat și poliția orașului. Unitățile române au fost locate într-o singură cazarmă, fapt ce a permis o mai bună coordonare a activităților, trupele române menținând ordinea timp de 55 zile până când au­toritățile austriece au reușit să reorganizeze poliția.
Iuliu Maniu a avut un rol important şi în organizarea legiunii române de la Praga, care a protejat Comitetul Național Cehoslovac de încer­cările generalilor fideli Aus­tro-Ungariei, de a prelua controlul asupra capitalei.
La 31 octombrie 1918, se înfiin­țează Consiliul Național Român în cadrul căreia Iuliu Maniu a avut un rol definitoriu. Acesta solicită guvernului maghiar, la 10.11.1918, recunoașterea dreptului la guvernare asupra românilor din Ardeal și Țara Ungurească (Partium). Discuțiile pe această temă se încheie la 15.11.1918 fără niciun rezultat. Astfel, Comitetul Na­țional Român hotărăște convocarea la Alba Iulia a unei Mari Adunări Naționale.

Iuliu Maniu participă la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al cercului electoral Vințu de Sus. Discursul rostit la această adunare punctează atât acțiuni din trecut, cât și crezul său în viitorul națiunii române: „Dacă privim șirul ne­sfârșit al suferințelor grele care
le-a îndurat neamul românesc, timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri care și-au jertfit viața pentru acest neam... nu știu cu ce să mulțumim noi, ge­nerația de azi, că suntem în­vred­niciți de soartă... să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufle­tească. Vrednicia neamurilor se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după stăruința cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate”. Și continua „ ... noi nu dorim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori”.
Consiliul Dirigent, ales să admi­nistreze afacerile Transilvane, până la unirea deplină cu România avea ca președinte pe Iuliu Maniu. După decesul lui Gheorghe Pop de Băsești, la 23.02.1819, Iuliu Maniu este ales președinte al Partidului Național Român.

*
*      
Încercări mult mai mari pentru Iuliu Maniu vor veni peste doar 20 de ani.
Ungaria revizionistă sprijinită de Germania nazistă şi Italia fascistă, prin primul arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938) încorporează zone din Slovacia de Sud şi din Ratenia Sub­car­patică, iar în 1941, zone din Croația. Prin dictatul de la Viena din 29/30 august, partea de Nord a Transilvaniei este luată Ro­mâniei şi predată Ungariei.
În noaptea de 30/31 august 1940, în cadrul Consiliului de Coroană care urma să decidă dacă acceptă sau nu Dictatul de la Viena, prin care se rupea de România Ardealul de Nord. Iuliu Maniu, cu ochii în lacrimi, spunea „Protestez, în numele Ardealului și al Banatului în contra oricăror încercări de a înstrăina părți din Transilvania, Banatul sau Maramureș de sta­tul nostru”.
Totodată, trimite un amplu memoriu lui Hitler și Mussolini, în care, printre altele, spunea:
„... protestez vehement contra sentinței arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de ro­mâni, pentru a îngloba țării lor o minoritate de maghiari”. Fără alte mijloace de acțiune contra pre­vederilor Dictatului de la Viena, la 2 septembrie 1940, participă la Cluj la o întâlnire cu colaboratorii apropiați, axată pe acțiunile care pot fi întreprinse pentru protejarea românilor din teritoriile cedate, inclusiv a înființării unei organizații. Peste trei zile, la 5 septembrie 1940 armata hortistă ocupă Ar­dealul de Nord.
În acest context, la 10 septembrie 1940, se înfiin­țează Comunitatea Națională a Româ­nilor din Nordul Transilvaniei, for­mațiune organizatorică și co­n­du­cătoare a populației ro­mâ­­nești aflată sub ocupație, pre­­ședinte fiind ales Emil Hație­ganu.


(Continuare în numărul viitor)