Iuliu Maniu. File de istorie

Acad. Emil Burzo,
președintele de onoare al Academiei Române, filiala Cluj

(Urmare din numărul trecut)

O situație deosebită a apărut în Maramureș. Ne vom referi succint la proble­mele puse populației românești din acest colț de țară, care se opunea vehement integrării la Ucraina. Orașul Sighet a fost eliberat la 17 octombrie 1944 de către Armata Sovietică. Comandamentul acesteia a numit o administrație locală românească, dominată de Consiliul Național Român (CNR), preșe­dintele acestuia dr. Ioan Bilțiu Drăguș fiind numit primar. CNR va intra curând în divergență cu Consiliul Ruteno-Maghiar din Maramureș. La 8 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dat ordin ca trupele române și jandarmeria să se retragă din județul Maramureș.
În aceste condiții, minoritățile ma­ghiară, ruteană și evreiască au adus în fruntea jude­țului un ucrainean, Ion Odovichiuk. S-au format comitete populare locale, cele mai multe conduse de ucraineni și unguri și un Comitet județean al Poporului. Prefectul român este silit să demisioneze.
La 20.01.1945, se organizează un miting la Sighet, susținut doar de minorități, cu care prilej Mara­mu­reșul este declarat parte a URSS. Majoritatea funcționarilor români au fost înlăturați și au fost constituite organe administrative și de ordine, formate numai din ucrai­neni, maghiari și evrei.
Din raportul contraamiralului V.L. Bogdenko și a consilierului politic S.A. Dangulov reies următoarele: „La începutul lunii februarie 1945, în orașul Sighet s-a deplasat delegatul Radei Poporului din Ucraina Subcarpatică pentru a participa la pregătirea Congresului reprezen­tanților poporului, care trebuiau să decidă cu privire la aderarea județului Maramureș la Ucraina Subcarpatică. Congresul, care a avut loc la data de 04.02.1945, a adoptat manifestul de aderare. Deplasarea reprezentanților Radei Poporului ca și organizarea congresului au fost autorizate de CC al PC din Ucraina și Departamentul Politic al Frontului al 4-lea Ucrainean.
După aderarea jude­țului Maramu­reș la Ucraina Sub­car­patică și crearea organelor admi­nistrative, conducerea Comitetului de de­legați populari s-a făcut de la Ujgorod. Acțiunile au fost aprobate de N. Hrușciov”. În raport se men­țio­nează componența etnică a județului (74% români, 18% ucraineni, 7% maghiari, 1% alte naționalități) și a orașului Sighet (55% români, 32% maghiari, 10% ucraineni, 3% alte naționalități).

Cauzele reale ale revoltei sunt ascunse însă de colonelul Fedorov, comandant sovietic al regiunii. Din raportul acestuia către organele superioare, pentru început se men­ționa că revolta armată a avut loc contra guvernului Groza, deși la acea dată nu era încă instalat.
În raport se spunea: „La data de 5 martie 1945, cercurile române na­țio­nal-fasciste din orașul Sighet au intenționat să organizeze o revoltă armată în oraș și în ținut cu scopul de a răsturna Comitetele Populare și de a instaura dictatura na­țio­nalist-română”. Autorul raportului continua „Încercarea de in­surecție a fost împiedicată de măsurile luate de Brigada 27 de Căi Ferate, împreună cu auto­ritățile locale”. În raport se insinua totodată că ar fi contribuit la această revoltă un apropiat al lui Maniu (Ilie Lazăr).
Din raportul contra-amiralului Bogdenko rezultă că, la sfârșitul lui martie 1945, a sosit delegatul CC al PCR pentru Transilvania de Nord, Golberger, ce urmărea instaurarea administrației române. Acesta, neîndrăznind să-și asume responsabilitatea pentru introdu­cerea administrației românești în Maramureș, preciza raportul, a apelat la Vasile Luca. Negocierile dintre organele administrative impuse de Ucraina cu Vasile Luca nu au avut succes. Raportul menționa formarea unei structuri locale de către Consiliul FND (32 delegați) cu prilejul unei ședințe la care a participat și Vasile Luca. În satele cu populația ucraineană au conti­nuat sa-și exercite puterea Comi­tetele Populare alese anterior. Se pare că această acțiune de aderare a Maramureșului la Ucraina, dispusă de N. Hrușciov, nu a fost aprobată de Stalin, integrarea județului în România făcându-se abia la 9 aprilie 1945, la o lună de la instalarea autorităților românești în Transilvania.

Ceremonia marcând începutul instalării administrației românești în Transilvania de Nord, a avut loc la Cluj, la 13 martie 1945. La de­monstrația la care au fost prezenți peste 1.000.000 de oameni au participat regele Mihai, dr. Petru Groza și A.I. Vâșinschi. Reprezentantul NKVD la acest eveniment raporta către Beria „regele a fost primit cu entuziasm de către autoritățile din Transilvania de Nord în sala primăriei”.[13]
Consiliul UDR s-a desființat, odată cu instalarea autorităților române în Transilvania la 06.03.1945.  
Consiliul FND a fost desființat abia la 12 iunie 1945, după discursul ținut de Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj la 06.06.1945. Această struc­tură a încercat să se suprapună și după 06.03.1945 autorităților guvernamentale românești, conti­nuând tendințele autonomiste exprimate anterior, în contradicție cu pozițiile liderilor comuniști de la București. Cu această dată (iunie 1945) este demis din funcția de primar al Clujului Tudor Bugnaru, iar lui Teofil Vescan i se retrag toate funcțiile de conducere din cadrul PCR.

Teodor Bugnariu lucrează un timp ca activist la CC PCR, consilier la Ambasada României din Belgrad, profesor (1948), decan şi prorector la Universitatea din Cluj, ministru adjunct responsabil cu învăță­mântul superior până în 1957, apoi profesor şi decan al Facultății de Filozofie București. În final, este urmărit de securitate pentru atitudini dizidente. În anul 1955, devine membru corespondent al Academiei Române.

Teofil Vescan, profesor la Universitatea din Cluj, din cauza atitudinii ostile a populației din Cluj pentru reacțiile avute, se mută la Iaşi, unde decedează în condiții neclare. Nicolae (Miklos) Goldberger este mutat la București ca responsabil al Comisiei de Propa­gandă a CC PCR, apoi şef al Di­recţiei Politice a armatei. În 1956, împreună cu Valter Roman, Ion Ardeleanu, trimiși de Gh. Gheorghiu Dej, conving pe Imre Nagy să vină în România care le va acordă azil politic. Aceștia sunt predați rușilor, judecați şi apoi condamnați la moarte în Ungaria. În final, ocupă poziția de director adjunct al Institutului de istorie a CC PCR.

Pe plan extern, au loc mai multe încercări ale  Ungariei de a se apro­pia de URSS, în speranța păs­trării în componența sa a Ardealului de Nord sau a unei părți a acestuia. De asemenea, se ape­lează la influența migrației ma­ghiare în țările Vest-europene și Statele Unite. Ne vom referi în continuare doar la două acțiuni. Regentul Ungariei, Miklos Horthy, trimite o scrisoare lui I.V. Stalin în luna septembrie 1944. Din acesta cităm „Pentru corectitudine aș dori să vă informez că niciodată nu am venit să ocupăm nici un centimetru din ceea ce nu ne aparținea de drept. În schimb românii au ocupat Basarabia de la aliatul lor rus. Numai când în 1940 am intenționat să punem capăt atitudinii monstruoase față de populația maghiară din Transilvania, românii din nou au cerut ajutor de la Germania, cerându-i lui Hitler să îi ajute să obțină cel puțin o parte din acest teritoriu prin arbitrajul de la Viena”.
Menționăm totodată și discuția lui I.V. Stalin cu delegația guver­na­men­tală maghiară condusă de primul-ministru Nagy, din 10 aprilie 1946. Cu acest prilej, mi­nis­trul afacerilor externe Gyöngyösi Ianoș prezenta lui I.V. Stalin o hartă pe care erau trecute noile hotare corespunzătoare propune­rilor maghiare la Conferința de Pace. Se prevede ca 80.000 km2 din teritoriul Transilvaniei să rămână la România și 20.000 km2 să fie alipiți Ungariei, incluzând orașele Satu-Mare, Oradea și Arad. Stalin își exprimă părerea că românii nu vor fi de acord să cedeze o parte din teritoriul lor Ungariei și guvernul român și regele român ar fi obligați să demisioneze în această situație. Primul-ministru Nagy răspunde „guvernul maghiar nu ar regreta dacă regele ar demisiona”.

Falsitatea tezei celor „două ju­mătăți ale Transilvaniei” este clar evidențiată și prin nereușita Partidului Comunist din Transilvania de Nord și a organizațiilor satelit ale acestuia de a forma o condu­cere autonomă la nivel regional. Tendinței spre autonomie i s-a opus cu vehemență populația ro­mânească, prin organizația sa reprezentativă, UDR. Deși un asemenea organism politic care să reflecte dorințele populației în întregul său nu s-a realizat, unii istorici maghiari scot în evidență și în prezent înțelegeri regionale, cu consecințe pe plan politic, în acord cu teza lui Teleki a celor două părți ale Transilvaniei, precum și ten­dința spre autonomie a Ardealului de Nord, în perioada 1944-1945.

Iuliu Maniu a adoptat poziții ferme și a militat pentru reve­nirea Ardea­lului de Nord la statul român. Nu a participat la ceremonia instalării administrației ro­mânești de la Cluj, la 13.03.1945, în semn de protest faţă de instalarea prin forţă a Guvernului Groza. A delegat însă doi cola­boratori apropiați, Ionel Pop şi Ilie Lazăr. A vizitat Transilvania de Nord și orașul Cluj, în mai multe rânduri, în primăvara și vara anului 1945, participând la consfă­tuirile politice cu scopul de a găsi soluții pentru democratizarea țării.
Vizitele au continuat în anii ce au urmat, până la arestarea sa. A participat la reuniuni organizate cu prilejul alegerilor din 19 noiembrie 1946, alegeri falsificate de comuniști. Se apreciază că PNȚ a avut peste 52% din voturi, rezultat dintr-o numărare paralelă.

A fost arestat la 18 iunie 1947, din clinica doctorului Jovin din Bu­curești, unde se internase. Este condamnat, printr-un proces regizat, la 11.11.1945, la 104 ani închisoare plus de două ori muncă silnică pe viață. A murit în închisoarea din Sighet la 5 fe­bruarie 1953, fiind înmormântat în cimitirul săracilor din localitate. Nu a putut fi îndeplinită ultima sa dorință testamentară „de a aștepta învierea morților alături de părinții săi în dealul Țarinei din Bădăcin”. A fost un om care și-a dedicat întreaga viață popo­rului român, fără a cere nimic în schimb și care și-a găsit sfârșitul în condiții greu de imaginat.