Iuliu Maniu. File de istorie

(Urmare din numărul trecut)

Acad. Emil Burzo,
președintele de onoare al Academiei Române, filiala Cluj

La 10 septembrie 1940, se în­fiin­țează Comunitatea Națio­nală a Româ­nilor din Nordul Transilvaniei, for­mațiune orga­nizatorică și co­n­du­cătoare a populației ro­mâ­­nești aflată sub ocupație, pre­­ședinte fiind ales Emil Hație­ganu. Din nucleul organizatoric făceau parte episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan, Vasile Hossu, Liviu Telea, Teodor Burzo.
Cercurile maghiare au căutat să justifice apartenența Transilvaniei de Nord la Ungaria. Astfel, în contextul politic din anul 1940, s-a elaborat teza potrivit căreia din punct de vedere istoric, etno-demografic, economic sau geografic spațiul transilvan ar putea fi divizat într-o parte de Nord, care ar fi „ungurească” și o parte de Sud, reprezentând restul. Această teză este prezentată de contele Pal Teleki, geograf, prim-ministru al Ungariei, în anul 1940, în volumul Siebenbürgen și preluată de istoricul Makkai Laszlo, în cartea „Istoria Tran­sil­­vaniei”, ediția în limba ma­ghiară, 1944 și respectiv fran­ceză „Histoire de Transilvanie”, 1946. Falsitatea teoriei este evidentă, componenta et­nică românească fiind majoritară pe acest teritoriu, așa cum reiese din primele re­cen­să­minte, ca spre exemplu cel din 1553.
O a doua teză, tot pe această temă, rezultă din Nota despre Transilvania a comisiei NKD din 05.05. 1944, condusă de Litvinov, cu reluări ulterioare. Citez „Ungurii încearcă să re­ducă argumentele de ordin etnic, evidențiind faptul că partea cea mai cultă a populației Transilvaniei este reprezentată de maghiari”. Această teză este re­luată şi în prezent şi de cercurile maghiare  din Statele Unite ale Americii, care, dena­turând fapte, lasă să se înțeleagă că românii, de-a lungul secolelor, au fost doar iobagi. Circa 2000 familii româ­nești apar ca reprezentanți ai nobi­limii istorice maghiare, nobilimea ro­mânească mică sau mijlocie practic ducând greul confrun­tărilor armate, nu numai în Evul Mediu.

Comunitatea Națională a Ro­mânilor şi-a desfășurat activitatea în paralel, pe trei direcții: confe­sională, cooperatistă și diplo­matică. În actele confi­dențiale ale prefectului Cluj, 1940-1944 se menționează: „Se poate constata că românii din Nordul Transilvaniei își construiesc aceste linii organizatorice cu mare succes, fără ca autoritățile noastre să fi conturbat până acum cu vreun folos una dintre ele”.
Comunitatea națională a românilor a organizat consfătuiri, a întocmit liste ale nedreptăților, a făcut recensământul celor rămași etc. Iuliu Maniu, prin contactele avute cu Comunitatea Națională a Ro­mânilor, în special prin Emil Haţieganu a fost printre inițiatorii multor acțiuni pentru apărarea drepturilor românilor, în teritoriul vremelnic ocupat de hortiști.
Într-un raport din 28 mai 1941 al Partidului Ardelean, contele Béla Teleki cerea „supravegherea stric­tă a românilor din Nordul Tran­silvaniei și reprimarea oricăror ten­dințe din partea acestora”. S-a constatat totodată „o adevărată febră printre români. Ei devin mai siguri pe ei, mai conștienți și de multe ori mai agresivi”. Starea de spirit a populației românești este redată sugestiv într-un raport confidențial din anul 1943 al auto­rităților maghiare . „Nici azi nu se pot încadra în viața ma­ghia­ră, nu frecventează manifestările na­ționale maghiare, nu sprijină nici o acțiune maghiară”.
Acțiunea de la 23 august 1944 a provocat o vădită îngrijorare în rândul autorităților maghiare. În noaptea de 23/24 august 1944,
s-au emis instrucțiuni speciale privind arestarea și întemnițarea tuturor elementelor românești suspecte. În orașul Sighet, au fost arestate 23 persoane iar în județul Maramureș 200 de persoane. În județul Cluj, s-au făcut multe arestări, românii fiind internați în „Toloncz Ház” (lagăr).

Politica maghiară cu privire la Transilvania a evoluat, în perioada 1940-1945, în funcție de realitățile politice.
Astfel, din raportul trimisului URSS în Turcia S.P. Vinogradov către V. Molotov, la 7 iulie 1943 rezultă că Ungaria este nemul­țumită de partea din Transilvania primită prin Dictatul de la Viena. Ungaria dorește să obțină toată Transilvania și a o transforma într-un stat „independent” inclus într-o confederație proiectată de Ungaria și care să cuprindă și Croația.  Odată cu victoriile puteri­lor aliate și apropierea frontului de Ungaria, se observă o orientare spre ideo­logiile de stânga, spre cea co­munistă.
La 26 august 1944 guvernul de la Budapesta a trimis instrucțiuni populației maghiare din Ardealul de Nord „pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi fost ocupată de trupele româno-ruse, maghiarii din Transilvania se pot organiza în cadrul unui partid comunist, colaborând intens și chiar exagerat cu autoritățile rusești de ocupație, supralicitând pe români. În felul acesta ar putea obține simpatia autorităților militare rusești, complicând reîncadrarea acesteia în statul român”. Semnificativă este, de asemenea, declarația unui deputat maghiar la 08.09.1944. „Românii sunt convinși de reuniu­nea Nordului Transilvaniei la România, iar populația maghiară este de părere că singura noastră salvare constă în a ne orienta spre stânga”. Și acest lucru s-a văzut; încă șase luni după eliberarea Transilvaniei de Nord, elementul maghiar care a aderat la partidele de stânga, în special comunist, dominând viața politică a acestei regiuni.

La Moscova, începând cu 10.01. 1944, când se prefigura că războiul cu Germania se apropie de final, își desfășoară activitatea Comisia NKID pentru pregătirea tratativelor de pace și ordine post­belică.
În ședința din 08.06.1944 a acestui comitet, Litvinov propune două soluții pentru rezolvarea problemei Transilvaniei:
1. Posibilitatea de retrocedare către România, dacă se va renunța la revendicarea Basarabiei și Bucovinei și dacă acceptă exercitarea controlului sovietic asupra politicii viitoare a României.
2. Până la realizarea acestui lucru, avem posibilitatea de a transforma Transilvania într-un stat indepen­dent pentru o anumită perioadă, dar poate rămâne independent și pentru o lungă perioadă de timp, având în vedere că acest stat mic va trebui să aibă un protector, care poate fi doar Uniunea Sovietică.
Transilvania de Nord a avut astfel o situație incertă din punct de vedere administrativ, după elibe­rarea acestui teritoriu de sub dominația hortistă. În tratatul de pace se prevedea „Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Prin legea nr. 487 din 10 oct. 1944, s-a creat de autoritățile de la București, Comisariatul pentru Administrarea Transilvaniei Eliberate, cu mi­siu­nea de a administra această parte a României. În funcția de Înalt Comisar pentru Administrarea Transilvaniei eliberate, la pro­punerea lui Iuliu Maniu, a fost numit dr. Ionel Pop, fost secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sediul acestui comisariat a existat mai mult la București, nefiindu-i permisă stabilirea la Cluj.
Comuniștii maghiari și români se repoziționează, conform cu evo­luția evenimentelor politice și mi­litare. La 16 octombrie 1944, se înființează Uniunea Populară Ma­ghiară din România (MADOSZ). O săptămână mai târziu, la 21 octombrie 1944, se constituie la Cluj, Comitetul Democratic din Ardealul de Nord, pe baza acordului dintre P.C. (Pal Veres, Lajos Iordaki, Sandor Jakab) și PSD (Victor Pocol, A. Wolff, Francis Bruder), MADOSZ, Frontul Plugarilor și alte câteva organizații mai mici.
Conferința politică a FND pentru Ardealul de Nord a început la Cluj în 12 februarie 1945, cu care prilej s-a ales Comitetul Executiv al FND, format din președinte (Teo­dor Vescan) copreședinte (Lajos Jordaky) iar ca membri Tudor Bugnariu, Francisc Bruder, Ianos Demeter și Miklos Goldberger. Frontul Național Democratic a creat o structură administrativă asemănătoare unui guvern, constituind organe de lucru precum: pre­ședinție, administrație și sănătate, justiție și siguranță, cultură, fi­nanțe, economie, precum și muncă și transporturi. Din punct de vedere etnic, ungurii, prin FND, au ocupat funcții administrative importante, dominând viața politică a Ardealului de Nord, timp de șase luni.

Armata Română, după eliberarea unor localități, a instalat autorități trimise de la București. Spre exemplu, la Târgu-Mureș în prezența lui Ionel Pop este desemnat ca prefect dr. Victor Groza, iar primar dr. Petre Muscă, odată cu eliberarea orașului, la 28 septembrie 1944. În perioada următoare (după luna octombrie), din ordinul comandamentului sovietic, autoritățile ro­mâne au fost nevoite să pără­sească orașul, acest lucru întâmplându-se și în alte orașe, unde armata română a instalat autorități civile trimise de la București. Edificatoare în acest sens este discuția dintre A.I. Vâșinschi și primul-ministru al României, la 12 noiembrie 1944. Primul-ministru solicită o amânare a termenului de 24-48 ore pentru ca autoritățile românești din întreaga Transilvanie să pără­sească acest teritoriu.

O situație similară întâlnim, spre exemplu, la Cluj. La Cluj, comandantul sovietic instalează la 10.10.1944 drept primar pe Tudor Bugnariu, membru al Partidului Național Popular (partid de buzunar la P.C.) și apoi membru al P.C. Acesta era căsătorit din anul 1930 cu Kato Balázs, fiica unor bogați negustori evrei, care decedează în anul 1950, din cauza leucemiei. Tudor Bugnariu, cadru didactic la Universitate, rămâne în teritoriul ocupat, soția sa scăpând de deportare, fiind căsătorită cu un creștin. În anul 1957, se recăsă­torește cu Ana Dorica Blaga.
După eliberarea Clujului de către armata română împreună cu cea sovietică, la 11 octombrie 1944, armatei române i se interzice să rămână în Cluj de către comandantul militar sovietic și de primărie, de altfel considerată anexă a acesteia.  Într-un comunicat consemnat în Jurnalul Operațional al Corpului Aerian Român se spune „a fost un prilej de mare bucurie pentru ostași și populația românească eliberarea Clujului”. Această bucurie a fost umbrită de faptul că nu au permis intrarea autorităților române în Cluj, precum și staționarea armatei române. Populația maghiară declară, la sosirea trupelor rusești, „că demult au așteptat armatele sovietice eliberatoare, întrucât și ei sunt comuniști”. „Funcționarii unguri din administrația orașului se pronunță ca municipiului Cluj să i se acorde statut internațional”.
Față de situația politică complexă în care se afla Transilvania de Nord, la 17 noiembrie 1944 se con­s­tituie, la sugestia lui Iuliu Maniu, „Uniunea Democrată Ro­mână” (UDR), organism ce milita pentru integrarea Transilvaniei de Nord la România [16]. Ca urmare a unei Mari Consfătuiri a Ro­mânilor Democrați, ținută în localul „Băncii Albina” din Cluj, la care participă câteva sute de persoane, se alege un Comitet de conducere,  reprezentant al tuturor instituțiilor românești și toate clasele sociale, format din 40 de membrii (Biserica Ortodoxă Ro­mână, Biserica Română Unită, meseriași și industriași, comer­cianți, țărani, medici, artiști, învă­țători, ziariști, ingineri, funcționari, tineret și pensionari). Președinte de onoare al Uniunii a fost proclamat Emil Hațieganu, precum și cei doi arhierei români: IPS Iuliu Hossu și PS Nicolae Colan. Emil Haţieganu a fost arestat de armata maghiară şi transportat în Ungaria şi eliberat abia în aprilie 1945. Președinte este ales profesorul Aurel Coza.
UDR, ca organizație politică repre­zentativă pentru comunitatea ro­mânească, ca urmare a pro­pu­nerilor FND, a fost pusă în situația de a fi integrată în FND și de a crea structuri guvernamentale paralele față de cele ale statului român. În mod real, reprezentanții UDR au evitat, pe toată perioada func­ționării acestei organizații, să participe la activitatea unui for de reprezentare politică alături de FND. Propunerile comuniștilor - venite de la Teofil Vescan, Miklos Goldberger, Tudor Budnariu sau Alexandru Jakab, pentru ca, pe plan administrativ, colaborarea, la nivelul județului Cluj, să devină una politică în cadrul unui Consiliu Dirigent sau Comitet Executiv - au fost respinse de UDR. Acceptarea acestora ar fi însemnat crearea unei organizații politice autonome și ar fi putut aduce numai complicații, de viitor, guvernului român în rezolvarea definitivă a problemei Ardealului  de Nord, părere co­mună atât a lui Iuliu Maniu, precum şi a UDR, în întregul său. Cu sprijinul lui Iuliu Maniu, ca urmare a unor contacte directe cu repre­zentanți ai Comisiilor UDR, se primesc multe ajutoare pentru depășirea situației grele în care se găsea populația Transilvaniei de Nord (produse alimentare, combustibil, transport, etc.)

Pentru a ilustra problemele apărute între UDR și FND, redăm unele pasaje din documentele UDR aflate în fosta arhivă a securității. La 14 decembrie 1944, prof. Aurel Coza, președinte al UDR, declara „interese străine ascunse vor să se camufleze în organizații ce tind a se crea pentru a ajunge la o or­ganizație autonomă provin­cială”. La aceeași dată, Teodor Burzo, Petre Rebreanu și Liviu Lazăr ara­tă că „delegații FND dau dovadă de o atitudine mereu separatistă și șovină”. Edificator pentru atitudinea FND îl constituie pasajul cu privire la cooperarea cu UDR, din raportul lui Miklos Golberger, prim-secretar al P.C. din re­giune, întocmit la 30 decembrie 1944.  Acesta spunea: „Colaborarea cu UDR a fost valabilă 3 săptămâni, după care a început să ceară ca FND să declare deja azi Transilvania de Nord drept pământ românesc” și continua „noi nu dorim să facem o de­clarație care ar fi în contradicție cu platforma externă a Uniunii Sovietice și a Comisiei de Armistițiu”.
UDR protestează printre altele contra suprimării ziarului Tribuna, precum şi pentru depu­nerea jurământului faţă de Horty cerut de rectorul maghiar al universității clujene, compo­nența așa numitului „guvern” FND apărând doar în ziarul de limbă maghiară.
Ilustrativ pentru atitudinea co­muniștilor privind situația Ardealului de Nord îl constituie raportul lui Miklos Golberger, prim-secretar al Comitetului Regional din Cluj al P.C. din decembrie 1944. Referindu-se la Transilvania, afirma „posibi­li­tatea ca aceasta să treacă la Ro­mânia sau să treacă, sub conducerea unui guvern democratic, la Ungaria”.
În conti­nuare spunea „Există și o a treia tendință, cu destul de multe motive pentru aceasta, din partea ambelor popoare, în special din partea muncitorilor… atât de o parte cât și de cealaltă, ei vor o Transilvanie independentă, care având o graniță comună cu Uniunea Sovietică să fie integrată în Uniunea Sovietică”.
Referindu-se la alegerea dele­gațiilor din Târgu-Mureș, la congresul sindicatelor unite din România, M. Goldberger spu­nea: „s-a pus problema ca acești delegați să nu își dea acordul sub nici o formă la unirea Transilvaniei de Nord cu România, să pună problema independenței Transilvaniei de Nord cu in­tenția de integrare ulterioară în Uniunea Sovietică”. Până la urmă, această decizie a fost anulată.

Pe aceeași linie se înscrie și scrisoarea trimisă de locuitorii din plasa Salard, primită la 25.08.1945 de S.A. Lozovski, adjunctul Comisarului Poporului pentru afaceri Externe al URSS. Scrisoarea, semnată de 200 persoane, membrii ai P.C., MADOSZ, PSD și Frontul Plugarilor, se referă tot la inde­pendența Ardealului de Nord. „În numele poporului din Transilvania rugăm reprezentanții Marilor Puteri Aliate la
Con­ferința de Pace să ia în conside­rare destinul special al Tran­­silvaniei”. Și continuă „Sin­gurul mod de a opri lupta dintre cele două țări vecine din cauza Transilvaniei, precum și a asigura pacea și armonia, a conlucrării popoarelor, este aderarea ca stat independent la Uniunea Sovietică”.

(Continuare în numărul viitor)