Iuliu Maniu, eroul din groapa comună

La data de 5 februarie 1953, murea în închisoarea de la Sighet, „mormântul elitei românești”, Iuliu Maniu, unul dintre cei mai prestigioși oameni politici din România, personalitate de marcă a națiunii romane ce s-a implicat activ în realizarea Marii Uniri din 1918. Un „dușman” de care, comuniștilor, le era frică și după moarte. Torţionarul Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: „În celula nr… s-a stins lumina”.

Delegat la Marea Adu­nare de la Alba Iulia, care a proclamat la 1 decembrie 1918 Uni­rea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales preşedinte al Consi­liului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930). Între 1938-1944, se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă tota­litară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comunişti, la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comu­nizării României.
În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 no­iembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-america­nilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele lui trupeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi.
În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelă­sându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric pu­nând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani.
La fel ca în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţără­nesc”. Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insu­­recţie armată, instigare la tră­dare prin necredinţă, instigare la trecerea frau­duloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condam­naţi la temniţă grea pe viaţă.

Mai întâi, Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet, unde se aflau şi alte perso­nalităţi politice şi culturale precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Si­mion Mehedinţi, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir şi alţii. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fi­zice şi morale, fiind supuşi unui re­gim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu a încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani. Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”. De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groa­pa comună şi spre gloria eternă”.
Conform mărturiilor celor cu care era în celulă, Iuliu Maniu a fost lucid până în ultimul moment al vieții sale, iar ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Mergeți şi vestiți tuturor cauza noastră”. După ce a murit, trupul său a fost luat și aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Regimului îi era frică şi de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: „În celula nr… s-a stins lumina”.

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu urmând studiile juridice la Pesta și Viena.
În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic De­metriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu.

Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj, la Facultatea de Drept (1891-1896), Buda­pesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).
Și-a început cariera politică în cadrul PNL din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi preșe­dinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Îm­preu­nă cu personalități de primă mă­rime ale mișcării naționale româ­nești din Transilvania și ale PNR, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a parti­cipat hotărâtor la uni­rea Transilvania cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt nego­­cie­rilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, repre­zen­tantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide uni­rea Transilvaniei cu Regatul Ro­mâniei. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de preșe­dinte al Consiliul Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
După dizolvarea Consiliului Dirigent, la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând ches­tiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituție, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Funda­mentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar nici nu se poate vorbi des­pre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influen­ța PNL.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit, în 1926, cu Partidul Țărănesc al lui Ion Miha­lache, constituind Partidul Național Țără­nesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului și de trei ori prim-mi­nistru al României, între 1928 și 1933.

În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944. După această dată, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste mă­sură în sprijinul marilor puteri occidentale. Iuliu Maniu a fost mi­nistru secretar de stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944). S-a opus insta­lării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în ale­gerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști, care acţionau astfel într-o mai veche tradiție a fraudei electorale în România, căci guvernele libe­rale din perioada precomunistă au apelat și ele adesea la astfel de practici incorecte.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet.