Iubire si noroi

„Numaaai iubireaaa, doooar iubireaaa...”, un difuzor din care se revarsa refrenul natang al unei stupizenii muzicale, ca o urticarie copilaroasa de care nu poti scapa, te scarpini innebunit, o intepi cu unghia si apoi pui saliva racoroasa. Nu cred ca stiu exact unde e iubirea in meciul eroic al Stelei impotriva Valenciei, poate in fanatismul tribunelor, un trib ros-albastru cantand, sperand si implorand in ploaie. Iar cand Bunul Dumnezeu spune ploii sa framante gazonul, cerul modeleaza din noroi statui de barbati pe ale caror maini pastoase se afla inima mea. Noroiul si iubirea Romaniei mele violate in fiecare zi naste forme difuze, mogaldete care se ridica in picioare si apoi prind a glasui cu firicele de apa siroind pe trupul lor gol. De continut. Nu voi scrie ca sunt mandru ca trebuie sa acceptam noroiul ca masura a eroismului nostru, dar el s-a lipit de talpa apasata a istoriei noastre, de la copita galopului lui Bogdan Intemeietorul si pana la furatul vis al ingenunchierilor din decembrie ’89, trecand prin framantarea aproape mistica a bocancilor in transeele de la Marasesti. Azi, noroiul mai cladeste, in nuante diferite, personaje pe care doar ploaia lacrimilor noastre le mai poate indeparta. Privindu-l pe tatuka Iliescu cum ranjeste la televizor, incep sa ma intreb daca, vazandu-l intarit sub razele soarelui de la Moscova, vom gasi puterea de a crea vreodata ciocanul care sa-l pulverizeze intr-o binemeritata uitare. Badiuca n-are nici o treaba, se lafaie la televizor intr-o indecenta publicitate, ca o teribila speranta pentru un partid care ar trebui sa fie mai degraba preocupat de social-democratia germana decat de intretinerea moastelor comuniste. Privesc uimit cum oameni, altminteri inteligenti, pun degetul pe o statuie creata din mazga politica doar pentru a striga „Este!”. Nu o sa exemplific, pentru ca m-am saturat sa intreb cat o sa-si mai bata joc de politica niste pesedisti care se stiu ei foarte bine; dar pot sa-i avertizez ca cine se usureaza in tarana nu creeaza castele sturlubatice, ci monstri care se vor intoarce intr-o zi pentru a le aplica sarata (nu o sa le mai explic „sarata”, nu detin necesarul coeficient de inteligenta pentru a pricepe) palma pe care o merita. Nu o sa exemplific nici in ceea ce-i priveste pe „aliati”, mi se pare inutil sa aplic nobletea pamantului sarutat de cer unor mani, hobani sau stroi. Ei sunt precum statuetele de ciocolata ale lui Mos Craciun: poleiti, zambitori, aparent consistenti, dar pe care ii descoperi, cu stupoare, goi in interior. Doar Marinel „Zgarciomanel” Kovacs nu e gol, pentru ca nu poti cere unui fir de nisip ce viseaza la transparenta sticlei sa isi depaseasca geniala mediocritate inutila. Si iata cum ma aflu terminand, framantator de litere si nu noroi, o poveste despre iubire sau ne. Fara pacatoasa pretentie ca as fi suflat viata peste acest text... Dan Parcalab