ITALIA. FESTA DELLA REPUBBLICA / 150 de ani de la unificarea Italiei

* Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiana, Risorgimento, a fost procesul social, politic si administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiana intr-o singura natiune, Italia. Este relativ dificil de a preciza limitele exacte in timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord ca extensia maxima temporala a epocii Risorgimento se situeaza intre Congresul de la Viena, din 1815 si razboiul franco-prusac din 1871, desi finalizarea efectiva a procesului de unificare s-a produs dupa victoria Italiei din Primul razboi mondial. Stabilirea Republicii Italiene si mai tarziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a inceput sa incurajeze nationalismul in cei care au trait in acele regiuni. Cand regimul lui Napoleon a inceput sa tremure, alti monarhi italieni pe care i-a instalat au incercat sa-si pastreze tronul hranind acele sentimente nationaliste, pregatind inceperea revolutiilor. Printre acestia s-a numarat si viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a incercat sa primeasca acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, si Joachim Murat, care a chemat patriotii italieni sa ajute la unificarea Italiei sub comanda sa. Dupa infrangerea Frantei napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o noua harta politica a Europei. In Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie in mod direct sau puternic influentate de puterile europene, in special Austria (in nord) si Spania (in sud). Dar grupurile din mai multe state italiene au inceput sa popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hranind focul nationalismului care a fost deja aprins in multime. In acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost perceputa in primul rand impotriva Imperiului Austriac si Habsburg, deoarece acestia controlau direct partea de nord-est, astazi Italia, predominant vorbitoare de limba italiana, si erau singurele mari puteri ce se impotriveau unificarii. Imperiul Austriac a inabusit vehement sentimentul nationalist ce s-a nascut in randul populatiei din peninsula italiana, precum si in alte parti ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat in Congresul de la Viena, a declarat cuvantul „Italia” ca fiind nimic mai mult decat o „expresie geografica”. Sentimentele artistice si literare s-au intors de asemenea catre nationalism, si poate cea mai faimoasa lucrare proto-nationalista a fost I Promessi Sposi (Detronatul) a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critica neconvingatoare impotriva statului austriac. Romanul a fost publicat in 1827 si a fost revizuit in urmatorii ani. In versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizata a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limba si de a forta populatia sa o invete. Cei ce erau in favoarea unificarii s-au confruntat de asemenea cu o opozitie din partea Sfantul Scaun, in special dupa esuarea incercarilor de negociere a unei confederatii cu Statele Papale, care ar fi lasat papalitatea cu cateva masuri de autonomie asupra unor regiuni. Papa din acea perioada, Pius al IX-lea, s-a temut ca renuntarea la putere in acea regiune ar fi putut insemna persecutarea catolicilor italieni. Chiar si printre cei ce vroiau sa vada peninsula unificata intr-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontan, a sugerat o confederatie a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral si civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicata in 1843 si a creat o legatura intre papalitate si Risorgimento. Multi lideri revolutionari au vrut o republica, dar in cele din urma a fost un rege si ministrul sau sef care au avut puterea de a uni statele italiene intr-o monarhie. Unul dintre cele mai influente grupuri de revolutionari a fost Carbonari (arzatorii de carbune), o organizatie secreta formata in sudul Italiei la inceputul secolului al XIX-lea. Inspirati de principiile Revolutiei franceze, membrii sai erau in principal apartenenti ai clasei de mijloc si intelectuali. Dupa ce Congresul de la Viena a impartit Peninsula Italica intre puterile europene, miscarea Carbonari s-a raspandit in Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei si in Regatul Lombardia-Venetia. Revolutionarii erau infricosati de faptul ca autoritatile domnesti au dat o hotarare prin care oricine participa la intalnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat sa existe si era la inceputul multor tulburari politice in Italia din 1820 pana dupa unificare. Carbonari l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru esecul in a uni Italia, iar grupul aproape a reusit sa-l asasineze in 1858. Multi lideri ai miscarii pentru unificare au fost la un moment dat membri ai acestei organizatii. Doua figuri remarcabile in miscarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini si Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constitutionale se aflau si Count Cavour si Victor Emmanuel al II-lea, care mai tarziu va deveni primul rege al Italiei unite. Activitatea lui Mazzini in cadrul miscarilor revolutionare i-au adus incarcerarea imediat dupa ce s-a implicat in acestea. In timp ce era in inchisoare, acesta a ajuns la concluzia ca Italia ar putea - si trebuie - sa fie unificata si si-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent si republican cu Roma ca si capitala. Dupa eliberarea lui Mazzini in 1831, s-a dus in Marsilia, unde si-a organizat o noua societate politica numita La Giovine Italia (Tanara Italie). Noua societate, al carei motto era „Dumnezeu si Poporul”, a cautat o modalitate de a unifica Italia. Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardinia), dupa ce participat la o revolta in Piemont in 1834, a fost condamnat la moarte, si a fugit in America de Sud. Dupa ce si-a petrecut acolo paisprezece ani, luptand in mai multe razboaie, s-a intors in Italia in 1848. In 1820, spaniolii s-au revoltat cu succes asupra disputelor despre constitutie, care au influentat dezvoltarea unor miscarii similare in Italia. Inspirat de catre spanioli, (care in 1812 si-au creat propria constitutie) un regiment in armata Regatului celor Doua-Sicilii, sub comanda lui Gugliemo Pepe, un Carbonaro, s-a revoltat, cucerind partea peninsulara a celor Doua-Sicilii. Regele Ferdinand I a agreat sa adopte o noua constitutie. Revolutionarii totusi nu au reusit sa obtina sprijin popular si au fost invinsi de armata Sfintei Aliante. Ferdinand a abolit constitutia si a inceput sistematic sa persecute revolutionarii cunoscuti. Multi sustinatori ai revolutiei din Sicilia, printre care si carturarul Michele Amari, au fost trimisi in exil pentru urmatoarele decenii. Liderul miscarii revolutionare din 1821 din Piemont a fost Santorre di Santarosa, care a vrut sa elimine austriecii si sa unifice Italia sub Casa de Savoy. Revolta Piemontului a fost pornita in Alessandria, unde trupele au adoptat tricolorul galben, alb si rosu al Republicii Cisalpine. Regentul regelui, printul Charles Albert, in timp ce regele Charles Felix era plecat, a aprobat o noua constitutie pentru a linisti revolutionarii, dar cand regele s-a intors, el a dezaprobat constitutia si a cerut ajutorul Sfintei Aliante. Trupele lui Di Santarosa au fost invinse si asa-numitul revolutionar a fugit la Paris. Insurectiile din 1830 In 1830, sentimentul revolutionar in favoarea unei Italii unificate a inceput sa renasca si o serie de insurectii au asezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice. Ducele de Modena, Francis al IV-lea, a fost un nobil ambitios, si a sperat sa devina regele Italiei de Nord, marindu-si teritoriul. In 1826, Francis a precizat ca el nu va actiona impotriva celor care erau impotriva unificarii Italiei. Incurajati de declaratie, revolutionarii din regiune au inceput sa se organizeze. In timpul Revolutiei din iulie 1830 din Franta, revolutionarii l-au fortat pe rege sa abdice si au creat Monarhia din Iulie cu incurajarea noului rege francez, Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revolutionarilor, ca Ciro Menotti, ca va interveni daca Austria va incerca sa intervina in Italia cu trupe. Temandu-se ca isi va pierde tronul, totusi, Ludovic-Filip nu a intervenit in revolta planificata a lui Menotti. Ducele de Modena si-a abandonat suporterii sai Carbonari, l-a arestat pe Menotti si ceilalti conspiratori in 1831, si inca o data si-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat si ideea unei revolutii in Modena a cazut. In acelasi timp, alte insurectii au aparut in regiunile Bologna, Forlì, Ravenna, Imola, Ferrara, Pesaro si Urbino. Aceste revolutii reusite, in urma carora s-a adoptat tricolorul in locul steagului Papal, s-au raspandit repede, acoperind toate Statele Papale, iar acestea au instalat guverne locale noi care au proclamat crearea unei Italii unite. Revoltele din Modena si Statele Papale au inspirat activitati similare in Ducatul de Parma, unde tricolorul a fost adoptat. Ducesa de Parma, Maria Luiza, a parasit orasul in timpul revoltei politice. Provinciile unde au avut loc revolte au planificat sa se uneasca sub denumirea de Province Italiane unite (Provinciile Italiene unite), ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore al XVI-lea sa ceara ajutorul Austriei impotriva rebelilor. Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip ca Austria nu are nicio intentie de a lasa problemele italiene sa fie si ca interventia franceza nu ar fi tolerata. Ludovic-Filip a oprit orice ajutor militar si chiar a arestat patriotii italieni ce traiau in Franta. In primavara anului 1831, armata austriaca a inceput sa avanseze in Peninsula Italica, sfarmand incet rezistenta din fiecare provincie unde a avut loc o revolta. Aceasta actiune militara a suprimat o mare parte din miscarile revolutionare si a rezultat in arestarea mai multor lideri radicalisti, incluzandu-l si pe Menotti.