Pactul de Oţel sau „dinamita pură”

La 22 mai 1939, miniştrii de Externe Ciano şi von Ribentrop au semnat Pactul de Oţel, un tratat cu caracter politic şi militar. Conceput ca un instrument care urma să înlăture laxismul democraţiilor occidentale, definite de propaganda fascistă drept „plutocratice, masonice şi iudaice”, pactul angaja fiecare dintre părţile contractante să se susţină reciproc, inclusiv în cazul unui război asupra căruia nu se puseseră preventiv de acord.

După încheierea războiului din Spania, Italia şi Germania deveniseră aliate şi din punct de vedere militar, după ce Mussolini îi lăsase încă din 1936 mână liberă lui Hitler în privinţa anexării Austriei. În octombrie, cele două ţări au semnat o înţelegere care recunoştea dominaţia italiană asupra Etiopiei, reafirma lupta comună împotriva bolşevismului, cele două părţi angajându-se să colaboreze economic în zona danubiano-balcanică: aceasta era Axa Roma-Berlin. Unele chestiuni au rămas neclarificate, hegemonia în Balcani în special, dar anunţul făcut după o lună de către Mussolini cu privire la naşterea „Axei” în jurul căreia ar fi trebuit să graviteze politica europeană a avut un mare ecou internaţional.

În 1937, Italia a aderat la Pactul Anticomintern, semnat deja de Germania şi Japonia, ieşind în acelaşi timp din cadrul Societăţii naţiunilor. Un an mai târziu, a fost realizat Anschluss-ul, anexarea de către Germania nazistă a Austriei.

După ce Hitler a adus în discuţie chestiunea regiunii sudete, zonă industrială a Cehoslovaciei locuită mai ales de germani şi unde componenta nazistă cerea alipirea la cel de-al treilea Reich, Franţa şi Anglia au sprijinit oficial Cehoslovacia, refuzând de facto să ratifice pretenţiile Berlinului, cerând medierea lui Mussolini. În septembrie 1939, la conferinţa de la München, Ducele a jucat rolul de „salvator al păcii” – cel puţin aşa a fost prezentat în Italia şi în străinătate – în realitate acesta susţinând Germania, dând lovitura de graţie fragilului echilibru al Societăţii Naţiunilor şi provocând în Uniunea Sovietică, neinvitată la München, un sentiment de izolare cu numeroase consecinţe în viitorul apropiat.

Comunitatea ideologică a celor două state, Italia fascistă şi Germania nazistă, a devenit din acel moment totală. În Spania cele două puteri luptau împreună, alături de trupele generalului Franco, iar în Italia au fost introduse legile rasiale, după modelul german. Propaganda regimului cu privire la naţiunea „în alertă”, gata de luptă, militaristă, a devenit tot mai intensă şi s-a îndreptat mai ales împotriva Franţei, revendicând „naturalele aspiraţii ale poporului italian” asupra Corsicăi, Nisei şi Savoiei. Invadarea Albaniei, de fapt un protectorat italian, în aprilie 1939, a fost finalizată prin obţinerea unui cap de pod în cazul unor eventuale agresiuni împotriva Greciei şi Iugoslaviei; după părerea unor istorici italieni, ţara a devenit un stat vasal, avându-l drept rege pe Victor Emanuel al III-lea.

La 22 mai 1939, miniştrii de Externe Ciano şi von Ribbentrop au semnat Pactul de Oţel, un tratat cu caracter politic şi militar. Conceput ca un instrument care urma să înlăture laxismul democraţiilor occidentale, definite de propaganda fascistă drept „plutocratice, masonice şi iudaice”, pactul angaja fiecare dintre părţile contractante să se susţină reciproc, inclusiv în cazul unui război asupra căruia nu se puseseră preventiv de acord. Este important, mai ales ceea ce nu era scris în pact: lipsa de pregătire pentru război a Italiei (dezvăluită de Ciano lui von Ribbentrop) şi o împărţire a sferelor de influenţă. Alianţa dintre Germania şi Italia a fost definită de Ciano drept „dinamită pură”. După aventura etiopiană, izolarea internaţională a împins Italia spre o alianţă tot mai strânsă, dar având un caracter subaltern, cu Germania nazistă.

Pactul a fost format din două părţi: prima a fost o declaraţie de cooperare dintre Germania şi Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adiţional”, prevedea o politică comună militară şi economică. Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oţel”, după ce a renunţat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În primul rând, pactul obliga Germania şi Italia să-şi acorde de îndată ajutor militar, politic şi economic în cazul declanşării unui război şi să colaboreze în domeniile armatei şi producţiei militare de război. Pactul stipula că nici una dintre părţile semnatare nu va semna un tratat de pace fără acordul celeilalte. Înţelegerea pleca de la premiza că războiul va fi declanşat nu mai devreme de cel puţin trei ani. Când Germania a invadat Polonia la începutul lunii septembrie 1939, Italia nu a fost pe deplin pregătită pentru război şi i-a fost imposibil   să-şi îndeplinească obligaţiunile asumate. Prin urmare, Italia a intrat în război doar în iunie 1940, când a atacat sudul Franţei.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Italia şi-a declarat „nonbeligeranţa”, încălcând Pactul de Oţel. Chiar dacă de câţiva ani insistenta propagandă fascistă îi avertizase pe prieteni şi pe duşmani cu privire la pregătirea ţării pentru război, mitul „naţiunii înarmate” era fals. În mai puţin de un an se trece de la „pacea armată” la intervenţia alături de Germania, Italia legându-şi destinul de acela al Reichului. Evoluţia conflictului avea să demonstreze că acesta nu va fi de scurtă durată. Italia avea să poarte un război „paralel” cu acela dus de Germania, în sfere de influenţă autonome şi independente, în Balcani şi în Africa.

Echilibru de forţe respins şi ridiculizat

„Vreme de două decenii, echilibrul de forţe fusese pe rând respins şi ridiculizat; conducătorii ţărilor democratice le-au spus popoarelor lor că din acel moment ordinea mondială avea să se bazeze pe o moralitate superioară. Pe urmă, când acea nouă ordine a fost contestată, aceleaşi democraţii – Marea Britanie cu convingere, Franţa cu o îndoială dublată de disperare – au fost silite să bea până la fund cupa concilierii ca să le demonstreze popoarelor lor că de fapt Hitler nu mai poate fi oprit.” – Henry Kissinger.

Înţelegerea germano-sovietică

Ţărilor democrate nu le-a mai rămas decât soluţia unei înţelegeri cu URSS. Deşi ezitantă, aceasta din urmă a părut să se orienteze spre ele. Mai multe obstacole au întârziat ajungerea la un acord. O parte a opiniei publice franco-engleze a fost ostilă unei apropieri de Moscova. Mai ales, nu se ştia dacă polonezii ar fi acceptat să lase trupele sovietice să tranziteze teritoriul. Or, Stalin i-a bănuit pe francezi şi pe britanici că l-ar încuraja pe Hitler să-şi întoarcă privirile spre Est. Urmarea a fost că Stalin a tratat direct cu Hitler. Încheiat pe 23 august 1939, chiar în momentul în care semanrea unei convenţii militare între ruşi şi occidentali părea iminentă, pactul germano-sovietic a avut efectul unei lovituri de teatru. Pactul Molotov-Ribbentrop reprezenta un tratat de neagresiune valabil pe o perioadă de zece ani. El era însoţit de un protocol secret în termenii căruia erau recunoscute drepturile URSS asupra Finlandei, Ţărilor Baltice şi Basarabiei, şi care prevede împărţirea Poloniei între cele două contractante.

Pactul de Oţel (în limbile germană: Stahlpakt; italiană: Patto d’Acciaio), conform denumirii sale oficiale: Pactul de prietenie şi alianţă dintre Germania şi Italia, a fost o înţelegere între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, semnată la 22 mai 1939, la Berlin, de către miniştrii de externe ai respectivelor ţări, contele Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop.

Articolul I prevedea că Germania şi Italia urmau să păstreze toate canalele de comunicaţie dintre ele deschise pentru a ajunge la o înţelegere comună asupra tuturor intereselor comune şi asupra situaţiei europene ca un întreg. Articolul II obliga părţile semnatare să urmeze o politică externă comună. Cele două ţări au convenit ca în cazul oricărui eveniment internaţional să declanşeze consultări comune. Articolul III stabilea că ce cele două părţi vor asigura sprijin militar complet în cazul în care una dintre ele va întra în război. Articolul IV încuraja adâncirea cooperării în „sfera militară a economiei de război” şi a unei mai bune comunicări dintre cele două state pentru a asigura o cât mai bună cooperare economică şi militară. Articolul V obliga Germania şi Italia să cadă de acord asupra oricărui armistiţiu şi sprijinea planificarea militară comună a celor două state. Articolul VI sublinia importanţa menţinerii unor relaţii bune cu terţele state care au o atitudine prietenoasă faţă de Italia sau Germania. Articolul VII stabilea termenul de valabilitate al pactului: pactul urma să intre în vigoare de îndată şi să aibă o perioadă de valabilitate de zece ani.

Protocolul secret adiţional

Protocolul secret adiţional al Pactului de Oţel cuprindea două secţiuni, şi nu a fost făcut public în momentul în care a fost semnat de către Ribbentrop şi Ciano. Prima secţiune obliga cele două ţări să grăbească cooperarea lor militară şi economică, în vreme ce a doua secţiune obliga cele două ţări să coopereze în problemele presei, serviciilor de ştiri şi de propagandă, să promoveze imaginea Axei fasciste. Cele două state urmau să numească o serie de specialişti care să-şi desfăşoare activitatea în capitala celeilalte ţări, care urmau să lucreze în strânsă colaborare cu ministerele de externe respective.

În conformitate cu prevederile Articolului VII, pactul avea o valabilitate de zece ani. După înfrângerea forţelor Axei şi invazia aliată din Sicilia, italienii au semnat un armistiţiu cu Aliaţii în septembrie 1943. Noul guvern condus de mareşalul Pietro Badoglio a organizat o armată care să lupte alături de aliaţi. În partea de nord a Italiei, Mussolini a proclamat Republica Socială Italiană, care a continuat să reprezinte Italia în cadrul Pactului de Oţel.