ISTORIE, REPORTAJ

* 25 Octombrie, Ziua Armatei, a urmasilor darabantilor si seimenilor
Scurt istoric al armiei valahe

* Gropile comune din Muntii Maramuresului
Armata disparuta

* Invatamant gratuit pentru copiii bolnavi de TBC
Scoala din spital

* MAMICA ORFANA

* Comunitatea din Sighetu Marmatiei numara 20 de natii
Orasul cosmopolit

* Culti si desculti
Da’ ce-o fi “aquis-ul” asta, Doamne iarta-ma!?

* 25 Octombrie, Ziua Armatei, a urmasilor darabantilor si seimenilor
Scurt istoric al armiei valahe

In 1944, dupa intoarcerea armelor impotriva Germaniei naziste, armata romana a eliberat intregul teritoriu al tarii, fara un sprijin deosebit din partea Armatei Rosii sovietice. Ultimele localitati importante eliberate au fost Satu Mare si Carei, la 25 octombrie 1944. Regimul comunist a considerat ca aceasta data are o semnificatie aparte, inaugurand o noua sarbatoare: Ziua Armatei. Guvernarile postdecembriste n-au avut nimic impotriva, Ziua Armatei continuand sa fie sarbatorita la aceeasi data.

O istorie a armatei romane ar putea incepe inca dinaintea formarii statelor feudale romanesti. Inca din secolul al XIII-lea, romanii purtau razboaie pana departe. Ii gasim intr-o armata tatara, care ataca o manastire din Italia si, in acelasi secol, in slujba Imperiului bizantin, care-i intrebuinteaza in luptele indelungate, grele si nenorocite pe care, indata dupa intoarcerea lor la Constantinopol, in 1261, imparatii Paleologi le-au purtat impotriva turcilor. “Cete intregi de valahi cu carele, avand caii imprumutati de la stapanire si ascultand de capetenii venite o data cu dansii, se luptara prin vaile Asiei Mici, biruira si fura biruiti in nenumarate randuri, pana ce, la urma, li se facu dor de casa si cerura, chiar si prin mijloacele rascoalei, intoarcerea indarat”, afirma Nicolae Iorga.

Primele infrangeri si victorii

Cea mai veche lupta a romanilor pentru scopurile lor proprii este o infrangere de pe la 1270: aceea din muntii Gorjului, in care Litovoi, voievodul oltean, care nu mai vroia sa plateasca tribut ungurilor, fu batut de acestia si pieri in lupta. Abia dupa intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei, in secolul al XIV-lea, putem vorbi de o oaste valaha. Echipamentul razboinic al armiei din acele vremuri era destul de rudimentar. Boierii purtau sabie ca si unii dintre ostasii de rand, acestia din urma folosind mai ales arcul si sageata, a caror intrebuintare dibace o imprumutasera de la tatari. Arcul a fost, pana tarziu, arma fireasca, mai bine cunoscuta si mai bine manuita a neamului romanesc, cu toate ca, in Europa apuseana, arcul era considerat o arma a lasilor. Anul 1330 i-a adus lui Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti, o infrangere la Velbujd, in fata sarbilor si victoria de la Posada asupra oastei maghiare, condusa de Carol Robert de Anjou, prin care era castigata independenta tarii. In 1369, Vladislav Vlaicu a obtinut o mare victorie asupra ungurilor in smarcurile Ialomitei, din preajma Targovistei. Cam in aceeasi vreme, moldovenii purtau lupte nedecise impotriva ungurilor, la Doljesti si a polonezilor, in muntii Sipenitului.

Ostasi zelosi si atacuri surpriza

In vremea lui Iancu de Hunedoara, romanii au folosit pentru prima oara armele de foc. In timpul unei expeditii cruciate burgunde pe Dunare, Walerand de Wavrin scria, in 1445, despre ostasii munteni: “Sunt ostasi viteji si foarte zgomotosi (…) Romanii cunosc intrebuintarea tunurilor, asa-numitelor bombarde de lemn, cercuite cu fier, din care se arunca ghiulele mari de piatra, care fac mai mult zgomot si, mai ales, praf, decat isprava. Artileristii romani sunt asa de zelosi, incat deseori crapa cercurile de la tunuri, slobozite prea repede, si unii din ostasi cad loviti de fragmentele lor“. Continuand o traditie a atacurilor surpriza, inaugurata de Basarab I la Posada (Iancu de Hunedoara fiind singurul domn de origine romana care le-a opus turcilor o politica ofensiva), Vlad Tepes a demonstrat, in 1462, la Targoviste, ca era un cunoscator desavarsit al practicilor de razboi otomane. “Pana atunci nu s-a intamplat in istoria turcilor un act de indrazneala atacului impotriva sultanului”, da asigurari Nicolae Iorga. Cei 7.000 de ostasi ai lui Tepes au incercat sa treaca, in miezul noptii, de santurile ce aparau tabara turceasca, de tarusii legati cu lanturi, de cercul de bagaje si camile, de spahii si, in sfarsit, de ienicerii ce pazeau cortul padisahului. Doar mobilizarea rapida a ienicerilor (cel mai valoros corp de armata din acea vreme) a reusit sa-l salveze pe sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Un atac asemanator l-a dat Stefan cel Mare la Baia, atunci cand Matei Corvin a reusit sa scape cu greu, sagetat de trei ori, iar voievodul Ardealului, Ioan Daroczy, a pierit in macel.

Armata medievala de Curte

Este cert ca, in vremea lui Stefan cel Mare, putem vorbi de o organizare militara in adevaratul sens al cuvantului. Domnul dispunea de boieri si “tara”, dar mai ales de curtenii sai (calaretii numiti viteji si pedestri, oaste permanenta, voinicii si iunacii). Ca si ienicerii, ei aveau postav de vesminte si plata, leafa (din turceste), ori, cu numele cel mai vechi, jold (din ungureste). Cea mai importanta parte a armatei o reprezenta pedestrimea de curteni si calarimea boiereasca, unitara si devotata domnului. Cu aceasta oaste, Stefan i-a infrant pe tatarii condusi de Mamac, fiul hanului Hoardei de Aur, la Lipinti, in 1469, armata turca a beglerbegului Rumeliei, Soliman, in 1475 si o armata poloneza, la Codrii Cosminului, in 1497. Inca de la inceputul domniei, Stefan a avut tunuri si a stiut sa se foloseasca de ele. Stim ca la Vaslui si Valea Alba si-a asezat tunurile pe care legate intre ele cu lanturi de fier. Taranimea juca si ea un rol destul de important sau cel putin asa ne lasa sa intelegem cronicarul polonez Dlugosz, care aminteste ca Stefan “daca prindea pe un taran fara sageti, arc si sabie, ori ca n-a venit la oaste cu pinteni, fara mila il osandea la pierderea capului”. La munteni, in aceeasi perioada, taranimea aproape ca nu era intrebuintata in ostire. In cadrul acesteia, pe langa boieri si vitejii de Curte permanenti, intalnim doar un mic numar de lefegii pedestri: voinicii si iunacii. In vremea lui Mihai Viteazul s-a conturat un alt sistem militar in tarile romane. Taranimea este uitata aproape cu totul, este utilizata doar o parte restransa a boierimii, creste rolul curtenilor (numiti rosii in Tara Romaneasca, dupa culoarea postavului ce-l primeau de Pasti si de Craciun) si al garzii domnesti, iar in razboaiele mai grele sunt utilizate cele doua tipuri de mercenari: cazacii si haiducii din sudul Dunarii. Uneori, erau folosite si contingente ale vecinilor: trupele polone ale palatinatelor Rusiei si Podoliei, trabantii, puscasii negri din Ardeal si secuii, a caror insemnatate militara scade. “Razboiul cu turcii avand o infatisare de cruciata si fiind condus de Casa de Austria, vin si trupe alese, din Silezia – calari grei, in zale – si din Italia mesteri de luat cetatile si nobilime aventuroasa”, afirma cel mai mare istoric al romanilor. In 1595, oastea lui Mihai ii spulbera pe cei 24.000 de tatari ai lui Gazi Ghirai la Putinei si Stanesti, acelasi an marcand marea confruntare de la Calugareni, in care ienicerii din Damasc, in frunte cu dizdarul lor, au fost cu totul nimiciti, si-au pierdut viata trei pasale (Khidr, Mustafa si Hendar), iar Sinan-pasa a scapat cu greu. Spre diferenta de imprejurarile acestei lupte, care le reproduc pe cele de la Podul Inalt (pod, mlastina, atac de pedestri sprijinit de tunuri, asalt personal al domnului), batalia de la Selimbar (1599) este prima lupta pe care Mihai a dat-o in camp deschis si impotriva unei ostiri deprinse a se bate dupa noile sisteme apusene.

Decaderea si renasterea armatei

Prima jumatate a secolului al XVII-lea a fost epoca seimenilor si darabanilor, care duc ultimele lupte ale ostirilor romanesti sub steag propriu. Despre seimenii lui Matei Basarab vorbesc doi istorici ai vremii: sasul Kraus si ungurul Ioan Bethlen. “Sa se stie ca acesti seimeni erau o pedestrime inimoasa, barbata si iute, cei mai multi sarbi sau rati…”, afirma Kraus si “Seimenii sunt pedestri culesi din neamul tracilor, un fel de oaste, indraznet si de isprava, dar nestatornic si aplecat la rascoala”, sustine Bethlen. Vasile Lupu nu avea o armata in adevaratul sens al cuvantului. In vremea lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu, oastea romana sufera influente turcesti, dovada stand titlurile ofiterilor: alai ceaus sau sangeactar. Armata decade, dar se veseleste; stim ca existau numerosi “trambitasi unguresti”, “tobosi” sau “tobosari”, “surmaci”, cimpoiasi, lautari si cobzari. Abia in 1834, se constituie o noua armata romaneasca, cu firman turcesc in regula, careia i se zicea “militie”: 4.000 de infanteristi, dintre care 81 erau muzicanti. In Moldova, la 1843, existau doar 1.300 de soldati. Despre rolul imens al armatei romane in obtinerea independentei de stat a Romaniei in razboiul din 1877-1878, jertfele de sange din primul si al doilea razboi mondial s-au scris nenumarate volume, faptele fiind in mare parte cunoscute. Cine stie, poate in viitor vom afla si care a fost rolul armatei romane in evenimentele din decembrie ’89.

Mircea cel Batran si ”inovatia” lui

Nicolae Balcescu sustinea ca Mircea cel Batran ar fi dat un exemplu Europei si ar fi inovat arta militara, intemeind in Tara Romaneasca o ostire permanenta. In Istoria armatei romanesti, Iorga este de alta parere: “Oricand este greu sa se inoveze in aceasta arta si inovarea, cand este, poate porni numai de la un popor cu o cultura proprie, foarte originala si deslusita, sau de la o rasa ale carei insusiri extraordinare ii ingaduie atunci a pune indata temeliile unei mari imparatii de cucerire. Noi eram insa un popor nu tocmai mare la numar, impiedecat, pe langa aceasta, de a-si uni puterile intr-un singur stat. Si un popor mai rau asezat, desi pe un taram bogat.” Succesul lui Mircea la Rovine este discutabil, in conditiile in care sultanul Baiazid si-a continuat drumul nestingherit, inscaunandu-l pe Vlad pe tronul Tarii Romanesti. Istoricii romani recunosc ca, dupa batalie, Baiazid avea puteri inca neatinse, pe cand Mircea era zdrobit de biruinta sa.

Ioan BOTIS



* Gropile comune din Muntii Maramuresului
Armata disparuta

Atrocitati comise in timpul celor doua razboaie mondiale l pe linia frontului dintre Maramures, Galitia si Bucovina, victimele erau ingropate in gropi comune l GAZETA va prezinta cateva localizari

In primul razboi mondial, armatele Austro-Ungariei si Germaniei s-au aflat fata in fata cu armia tarista. Linia fortificata de pe creasta Muntilor Maramuresului a fost penetrata sau atacata prin hartuieli de uzura care au cauzat multe victime. Tifosul exantematic, foametea si gerul au facut alte victime. Mii de morti au fost ingropati in pajisti alpine, in cimitire ad-hoc de cate 3-4.000 de morminte.

In cel de-al doilea razboi mondial au aparut alte cimitire comune. Insa atunci, germanii si horthistii s-au razboit din spatele altor transee si cazemate aflate pe aceeasi linie strategica (de pe creasta Carpatilor) cu Armata Rosie. Alte cimitire, alte mii de cadavre au fost aruncate fara multa ceremonie la radacinile molizilor.

Localizari

Spre sfarsitul conflagratiei, maiestuosii munti au vazut o alta tragedie zguduitoare. In mai 1944, pe Prislop, in Cornedei si la izvoarele Ceremusului si Vaserului, a fost dusa, fara multa vorbarie, o parte a evreilor ridicati din satele maramuresene, urmandu-se planurile Eichmann: “solutia finala”. Acestia au fost executati fara judecata si ingropati in gropi comune. Asa s-a ajuns ca in zona de granita cu Ucraina (incepand de la Stogu si pana la Ignateasa), dar si pe creasta Prislop-Ciungi, sa gasim azi multe morminte comune ascunse in padurea crescuta intre timp, ori prin jnepenis. Sunt cateva zeci de cimitire si gropi comune. Maghiari, nemti, italieni, austrieci, rusi, bosniaci, evrei sau polonezi, o multitudine de natii zac azi impreuna, intr-un deplin anonimat. Pe langa ei, zac in tarana si romani care au luptat in vreuna din multele armate care au stationat pe frontul Carpatilor sau care au facut partizanat ori munca corectionala. Cimitire cunoscute sunt in muntii Vulpea, Cornedei, Tafa, Piciorul Obcinii, Barjaba, Dealul Bradului, Izvoru Ursului (doua chiar), pe Ciungii Balasanii (alte doua gropi comune mascate de jnepeni), la Valcanescu si in multe alte locuri. Alte cimitire anonime se afla in Ucraina de azi, caci linia frontului s-a intins in anumite perioade si la est si nord de creasta muntilor. Nimeni nu mai duce flori la mormintele eroilor, cu exceptia unor germani care, an de an, vin in pelerinaj la locul unde le-au fost ingropati inaintasii. Scrupulozitatea teutona a descoperit o parte a identitatii militarilor ramasi pe veci in munti, precum si locul de ingropare a acestora. Azi, in Pasul Prislop se afla in constructie Manastirea Eroilor. Edificata, deloc intamplator, langa un cimitir international adapostind 3.500 de morti, in care vreo opt natii impart frateste pajistea alpina.

Femeia care a murit de doua ori

Un caz tragic s-a petrecut in Muntii Maramuresului in 1945. O evreica, scapata in mod miraculos de la o executie in masa (s-a ascuns, ranita, intre cadavre apoi a fugit), a supravietuit o intreaga iarna mancand radacini si scoarta de copac. I-a fost frica sa mai coboare in Borsa, orasul de unde fusese ridicata, crezand, cu mintile ratacite de cumplitul soc, ca va fi executata. Era o biata fiinta redusa la salbaticie. Ciobanii au vazut-o vara urmatoare hoinarind si au anuntat politia. Au venit soldatii si au impuscat-o de la distanta, nici macar n-au incercat sa comunice cu ea. A murit de doua ori, o data la gloantele nemtilor si a doua oara de cartusele romanesti.

Teofil IVANCIUC



* Invatamant gratuit pentru copiii bolnavi de TBC
Scoala din spital

TBC-ul presupune un tratament de cel putin doua luni, ceea ce pentru elevi insemna automat repetarea anului scolar din cauza absentelor. Nu insa si pentru elevii baimareni, pentru ca in incinta Spitalului TBC functioneaza o scoala si o gradinita.

La orele diminetii, in Sectia de Pediatrie din cadrul Spitalului de Pneumoftiziologie (TBC) Baia Mare e liniste deplina, iar saloanele sunt pustii. Motivul? Micutii pacienti sunt la scoala sau la “gradi”. Scoala cu clasele primare si gradinita din cadrul sectiei functioneaza de peste doua decenii. “Avem 35 de paturi in sectie, iar cei mai multi pacienti sunt elevi sau prescolari. In conditiile in care perioada de spitalizare este de cel putin doua luni iar regulamentul scolar prevede repetarea anului la 120 de absente, era nevoie de o unitate de invatamant. Este o scoala absolut normala, in care se dau note, se pun absente, doar ca elevii se schimba cu o frecventa mai mare. Copiii care provin din familii in care parintii sufera de TBC sunt trimisi la sanatorii in Bixad sau Busteni, unde de asemenea pot frecventa o unitate de invatamant”, a spus Erica Nichita, sefa sectiei Pediatrie.

Scoala si gradinita

Clasele I-IV invata impreuna, intr-o incapere care are toate dotarile unei sali de clasa. Tabla, bancute, planse. Simona Ardelean este invatatoare la scoala din spital de cinci ani. S-a obisnuit sa-si schimbe elevii la interval de doua-trei luni, iar micutii sunt incantati de “doamna”. “Elevii spun ca inteleg mult mai bine, pentru ca le se preda individual, iar invatatoarele lor au fost multumite de rezultate. Avem o singura pauza, de o jumatate de ora, in care copiii iau masa, in rest programul este normal”, a spus invatatoarea. Pe pici i-am gasit consultand papusile si facand injectii. Peretii gradinitei sunt “tapati” cu desene. Eugenia Tamas e educatoare la gradinita din spital din 1990. “Avem program normal. De Craciun, 8 martie sau 1 iunie pregatim chiar si serbari. Se mai intampla sa fie externati micutii chiar inainte de eveniment, dar ne descurcam”, a spus educatoarea. Din acest an, in spital functioneaza si un gimnaziu. Initiativa i-a apartinut Valeriei Marian. In urma cu doi ani, a adus cadouri pentru copiii internati in spital. Fiind profesoara de limba romana, s-a oferit sa lucreze voluntar, pentru a-i salva pe micuti de la repetentie. “Ideea a fost in special pentru elevii clasei a VIII-a, care pierd foarte mult in perioada de spitalizare. La prima prezentare proiectul a fost amanat. Succesul se datoreaza domnului primar. O data cu sustinerea dansului, ni s-au deschis si alte usi, altfel n-am fi reusit. In prezent avem cadre didactice pentru materiile de baza: matematica, romana, engleza, geografie, istorie, fizica si biologie”, a spus Valeria Marian.

“Doamna Valeria Marian a venit cu o propunere pentru copiii care sunt internati in spital si nu au posibilitatea sa frecventeze o unitate de invatamant. Proiectul mi s-a parut interesant si, dupa prezentarea in Consiliul Local, am alocat o suma pentru salariile profesorilor. E un lucru foarte bun si il vom sustine si pe viitor.”- Cristian Anghel, primar Baia Mare.

Ioana LUCACEL



* MAMICA ORFANA

De cele mai multe ori, oamenii care au crescut intr-un centru de plasament aduna resentimente si sunt rezervati in a-si intemeia o familie si a fi parinti. Mihaela Chira provine dintr-o casa de copii, dar va deveni “mamica” unui copil orfan.

Asistenta maternala nu este o “profesie” ca oricare alta. Cei care provin din centrele de plasament stiu ca toti copiii au nevoie, pe langa hrana si imbracaminte, si de dragoste parinteasca. Totusi, e greu de crezut ca un om care nu a avut parte de grija parinteasca doreste sa o ofere fara rezerve unui orfan. Mihaela Chira a crescut la Casa de copii de la Bocicoi. Nu-si mai aduce aminte de cand nu a rostit cuvantul “mama” sau “tata” si nici varsta la care a ajuns impreuna cu cei doi frati in casa de copii. A crescut fara dragostea si sprijinul unei familii si, la 16 ani, a parasit Bocicoiul, pentru a urma cursurile unei scoli profesionale in Baia Mare. Dupa absolvire, s-a angajat la o firma de croitorie. In urma cu trei ani, si-a intemeiat o familie si locuieste alaturi de Gheorghe (sofer) in comuna Desesti. Au impreuna o fetita de aproape doi anisori, dar au hotarat sa ia in asistenta maternala un copil din centrul de plasament. Mihaela Chira a urmat cursurile de asistenta maternala organizate de Fundatia Romana pentru Copii, Comunitate si Familie (FRCCF). “Spre deosebire de ceilalti cursanti care isi doresc un copil sanatos si cat mai mic ca varsta, nu a ridicat nici un fel de pretentii”, a spus Nicoleta Romocea, psiho-sociolog FRCCF. Chira a primit diploma de asistent maternal si in curand va redeveni “mamica”. Asta isi doreste sa fie pentru copilul pe care il va lua in asistenta maternala. “Stiu ce inseamna sa nu ai de la cine primi un sfat sau o incurajare atunci cand simti ca nu poti merge mai departe si stiu ce inseamna sa vii din orfelinat. Un copil inseamna responsabilitate si angajament, dar am posibilitatea sa fac un bine. Si mie mi-ar fi placut sa am o familie, de aceea, vreau sa i-o ofer unui copil”, a spus Mihaela Chira.

“Voi face tot ce-mi sta in putere sa-l ajut, fara sa fac diferentieri intre el si fiica mea. Vreau sa-i ofer ceea ce n-am avut niciodata, adica dragostea parinteasca.”- Mihaela Chira. “Nu o intereseaza acea indemnizatie pe care o primesc asistentii maternali. Intr-un fel, ea isi retraieste copilaria.”- Nicoleta Romocea, psihosociolog.

Ioana LUCACEL



* Comunitatea din Sighetu Marmatiei numara 20 de natii
Orasul cosmopolit

Mozaic etnic cu aer de oras portuar, Sighetu Marmatiei este incremenit in causul dintre munti. 20 de natii, insumand impreuna peste 40.000 de locuitori, se suporta reciproc fara probleme.

Dintotdeauna, Sighetul, oras de raspantie cu aer de targ de frontiera, a constituit refugiu pentru cele mai diverse etnii, care s-au suprapus intr-o atmosfera patriarhala. La infiintarea sa, in cel de-al XIV-lea veac, orasul a fost populat cu colonisti germani si maghiari. Aproape concomitent, s-au stabilit intre zidurile sale romanii si ucrainenii. Pe atunci, regiunea se afla intre regatele Ungariei si Poloniei, pe de o parte, pe de alta fiind marginita de Transilvania si Moldova. Mai tarziu, hotarul nordic a fost constituit de Galitia, Lodomeria, Cehia, Uniunea Sovietica si apoi Ucraina. In timp, s-au stabilit aici evrei si armeni, apoi minerii italieni si forestierii tipteri. Acum o suta de ani au aparut pe aceste meleaguri emigrantii cehi, polonezi, bulgari, sarbi si slovaci. Rromii au fost prinsi in actele timpului pentru prima data inca din 1670. Astazi, Sighetul are o atmosfera de oras cosmopolit, cu un aer de port, desi marea se afla la sute de leghe departare, fapt care-i imprima un farmec deloc neglijabil.

Minoritati esentiale

Maghiarii sigheteni numara azi 6.251 de persoane (dupa datele ultimului recensamant). Natiunea dominanta vreme de sase veacuri si-a pus, ca nimeni alta, amprenta asupra arhitecturii orasului vechi, strajuita de principalele biserici monument: cea reformata si bazilica romano-catolica. Maghiarii au dat de-a lungul vremii mari personalitati culturale, militare sau stiintifice si au infiintat, in anul 1836, prima Academie de Drept din nordul Transilvaniei. Azi, ei au liceu, ziar si editura in limba materna. A doua minoritate, ca numar de membri, este cea ucraineana, care numara 1.244 de cetateni. Veniti in Maramures in doua valuri, se pare ca au descalecat prima data pe la inceputul mileniului trecut, iar mai apoi in secolele XVI-XVII. Se mandresc cu biserica vicariala, care detine un valoros patrimoniu si mai multe moaste si care detine ierarhia bisericii ucrainene din Romania. Ei au, de asemenea, un liceu si o bogata viata comunitara. Rromii numara, in mod oficial, 458 de suflete. Conform liderilor lor, Bertalan Varga, respectiv Firuta Covaci, grupul lor etnic ar numara, de fapt, 1.500 de oameni, dar nu toti accepta sa-si decline identitatea etnica. N-au scoala in limba materna, nici biserica, dar se mandresc cu ansamblul artistic “Hai Rromales”. Multi lautari si mici comercianti sigheteni apartin etniei rrome. Evreii, a rezultat la cens, ca ar mai fi doar 22, insa la comunitatea mozaica sunt inregistrati 105. Veniti din Galitia in secolul XVII, inainte de cel de-al doilea razboi, existau in orasul Sighet in numar de 17.000, din aproape 50.000 in tot Maramuresul istoric. Aveau pe atunci 8 sinagogi la Sighet si alte 43 in satele regiunii, plus o scoala de Talmud Tora (un fel de academie teologica) la Berbesti. Dupa Holocaust, s-au mai intors acasa doar 5.000, care au emigrat, incet, ori s-au stins. Mozaicii sigheteni se mandresc cu corul sinagogii si-si tin cu sfintenie sarbatorile traditionale. Comunitatea evreiasca a dat cea mai mare pleiada de nume celebre dintre toate minoritatile maramuresene: amintim doar de dinastia Teitelbaum, de rabini celebri, carturari si teologi, Elie Wiesel (laureat al premiului Nobel pentru pace), graficianul Vasile Kazar sau compozitorul Harry Maiorovici. Cel de-al doilea grup de intemeietori de burg, cel al germanilor, mai numara azi, oficial, doar trei svabi si un sas. Filiala Forumului Democrat German din localitate are inregistrati, insa, circa 70 de membri. Ca si in cazul evreilor, multi dintre ei au ascendenta nativa doar printr-un parinte, si s-au declarat la recensamant ca romani sau maghiari. Germanii au adus Reforma in Maramures si tot ei au infiintat prima scoala din Sighet, cea reformata, in jurul anului 1560.

Microcomunitatile

In Sighet nu mai exista decat vreo trei familii de armeni. Minoritatea armeana l-a dat pe parintele Scolii Baimarene, Hollosy Simon-Corbul. Bulgarii au venit la inceputul secolului XX, ca gradinari si legumicultori. Cea mai cunoscuta familie bulgara din Sighet se numeste Mutafov. Tot din familia slava se mai gasesc in Sighet cativa polonezi, cehi, sase sarbi, doi slovaci si un rus. Pana prin anii ’80, un batran turc vindea inghetata si acadele in centrul targului, aparitie singulara si exotica. De la el cumparam cea mai fantastica inghetata mancata vreodata, cea a paradisului copilariei. Din neamurile asiatice s-au mai ratacit pe la noi, dupa Revolutie, un kurd si un chinez, migrati in centrul Europei prin intermediul casatoriilor mixte. Tot dupa ’89 ne-am procopsit si cu reprezentanti ai altor natiuni, ajunsi aici cu afaceri, voluntariat sau misionariat. Cea mai mare comunitate de sorginte occidentala este cea americana, care numara vreo 15 membri. Apoi sunt vreo cativa englezi (unul are un bar, altul va deschide un motel) si italieni (calugari si afaceristi interesati de industria mobilei ori indragostiti de frumusetile autohtone). De asemenea, mai exista niscaiva olandezi, francezi, un japonez si un belgian, stabiliti temporar in municipiul atat de primitor. Atatea natii locuind impreuna creeaza un farmec anume.

Teofil IVANCIUC



* Culti si desculti
Da’ ce-o fi “aquis-ul” asta, Doamne iarta-ma!?

In perspectiva unei integrari europene in 2007, Romania trebuie sa fie gata a se racorda cerintelor UE, inclusiv in ceea ce priveste ”aquis-ul comunitar” (expresie folosita tot mai des de politicienii nostri). Dar ce este ”aquis-ul comunitar”? ”Nu stiu, sunati-ma mai tarziu, ca sunt la Prefecturaaa”, a gasit Vasile Boitor, primarul din Asuajul de Sus, vesnica scuza cu raportul catre sef. Nu va faceti probleme dom’ primar, ca nici nea Nelu (sefu’, adica) nu s-a descurcat mai grozav la intrebare.

Uitand ca noi suntem cei care punem intrebarile, Gavrila Grec, primarul de Borsa, s-a facut ca inverseaza rolurile si ne-am trezit luati la intrebari. ”Da’, concret, la ce se refera? La referendumul cu Constitutia? La chestiile astea? No, stiti ce, stati ca intr-o jumatate de ora ajung in Baia Mare si stam de vorba.” Primarul din Farcasa, Ioan Stegeran, s-a trezit cam sarac in raspunsuri. ”Aoleu, iar ma puneti in ziar? Sunati-ma mai tarziu, ca sunt prins acum cu tot felul de probleme.” ”Nu stiu cum se face de ma prindeti intotdeauna in trafic”, s-a mirat consilierul local Ioan Fodo, in incercarea de a ne distrage atentia de la omisiunea raspunsului. Nici noi nu stim cum se face de va prindem intotdeauna cu raspunsuri ”in pom”. Apropo de trafic, speram ca nu v-a vazut Garcea vorbind la volan. In final, am gasit si o specialista. ”Rezolvarea problemei aquis-ului se refera la alinierea noastra din punct de vedere juridic la nivelul legislatiei din Uniunea Europeana. Cel putin partea noastra, privind libera circulatie a fortei de munca, am rezolvat-o. Cred ca in agricultura sunt ceva probleme”, a descris situatia deputatul de Maramures Böndi Gyöndyke, membra a Comisiei de Munca si Protectie Sociala din Parlament. Politicienilor care isi dau cu presupusul le oferim si varianta detaliata a raspunsului corect. Aquis-ul comunitar reprezinta drepturile si obligatiile care trebuie respectate de toate statele membre ale Uniunii Europene. Conform dreptului comunitar, acesta cuprinde principiile generale ale dreptului si legile care guverneaza in Comunitatea Europeana. Aceste principii se regasesc in tratatele Uniunii Europene si prevederile emise de institutiile comunitare.

Ciprian DRAGOS