ISTORIE, CULTURA, INTERVIU

* 24 ianuarie 1848 – descoperirea aurului californian
El Dorado, goana dupa aur

* Comemorare pentru maramuresenii detinuti la Auschwitz
Fabrica mortii

* 186 de ani de la nasterea parintelui presei maramuresene
Pionierul presei

* Natiune, naratiune, fictiune
Pre limba lor...

* “Electra” vine in Baia Mare

* Culti si desculti
Rude (de salam) de gradul... 0!

* Ioan Sbarciu, vicepresedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Romania
Cautandu-l pe Don Quijote

* 24 ianuarie 1848 – descoperirea aurului californian
El Dorado, goana dupa aur

Descoperirea zacamintelor de aur in California a declansat o perioada de isterie colectiva. Multi dintre aventurierii care au migrat in California in speranta ca vor gasi comori au gasit doar atata aur cat sa-si plateasca cheltuielile cotidiene. In general, goana dupa aurul californian este considerata ca fiind incheiata in 1858, moment in care incepe o noua aventura: goana dupa aurul din Colorado.

Dupa cucerirea Texasului de catre americani, presedintele Polk a trimis cativa agenti in California si a ordonat flotei sa ocupe San Francisco in caz de razboi cu Mexicul. California era o provincie indepartata a Mexicului, slab legata de guvernul central, a carei populatie se ridica la vreo 10.000 de spanioli, 24.000 de indieni, 500 de americani si aproximativ 100 de englezi. In 1845, John Louis O’Sullivan a introdus in vocabularul politic american teoria “destinului vadit”, afirmand ca expansiunea americana urmarea “sa implineasca un destin… Destinul nostru vadit este de a ne raspandi si de a lua in stapanire intregul continent pe care Providenta ni l-a dat…” Agentii americani au organizat o mica “rascoala” in California, dupa care au votat alipirea Republicii California la Statele Unite ale Americii. Cu sprijinul fortelor navale americane, rasculatii au ocupat intreaga provincie. La 7 august 1846, SUA anuntau printr-o proclamatie anexarea Californiei si restabilirea “pacii si armoniei”. La mai putin de doi ani, descoperirea zacamintelor de aur in California a electrizat lumea intreaga.

Inceputul febrei aurului

James Marshall era tamplarul sef al fabricii de cherestea a lui John Sutter (un excentric care avusese ideea utopica de a crea un imperiu agricol in California), situata la 56 km de New Helvetia, pe albia lui American River, langa localitatea Coloma. La 24 ianuarie 1848, el a descoperit granule de aur pe fundul raului. Desi Sutter si Marshall au cazut de acord sa devina parteneri, incercand sa pastreze monopolul asupra descoperirii, au fost curand asaltati de mii de aventurieri in cautarea norocului. Acestia si-au instalat taberele in imprejurimi, locuind in conditii pe care doar promisiunea descoperirii aurului le putea compensa. Muncitorii lui John Sutter au abandonat munca pamantului, pornind in cautarea aurului. In San Francisco, vestile despre descoperirea aurului au fost considerate la inceput exagerate de catre cei 800 de rezidenti. Cu toate acestea, la scurt timp dupa anuntarea descoperirii, in San Francisco sosea primul vas cu emigranti chinezi. Acestia au fost urmati de mii si mii de cautatori ai norocului din SUA, Europa, Asia si Australia.

Taberele iadului

1849 avea sa fie anul celei mai spectaculoase migratii umane pe pamant american. “The 49’ers (sintagma americana avand un inteles asemanator cu cea romaneasca ce ii numeste pasoptisti pe revolutionarii de la 1848) sau argonautii anului 1849 erau in marea lor majoritate barbati necasatoriti, veniti din estul Statelor Unite. Lor li s-au adaugat zeci de mii de emigranti europeni, asiatici si sud-americani, ridicand numarul argonautilor la peste 100.000. Dintre acestia peste 40.000 au traversat cu carutele campiile Statelor Unite, aproape 10.000 au venit prin America Centrala, Panama si Nicaragua, iar alti 50.000 au sosit pe calea apei, multi din Asia”, afirma Bogdan Barbu in “Argonautii anului 1849”. In 1851, la doi ani dupa declansarea goanei dupa aur, in rada portului San Francisco, erau ancorate 800 de nave parasite de echipajele lor. Hoarde de mineri aveau ca tinta centura aurului, tinutul Mother Lode, care se intindea pe o zona lunga de 250 km si lata de circa 10 km, acoperind California centrala si dealuri ale Sierrei Nevada, de-a lungul districtelor Mariposa, Toulume, Calaveras, Amador, El Dorado, Place si Nevada. Cei mai multi dintre aventurieri doreau sa-si asigure o cantitate cat mai mare de aur cu care sa se intoarca in locurile de unde plecasera, pentru ca viata in California era dura si adeseori violenta. In taberele miniere linsajul lua uneori locul unui sistem de justitie organizat, iar in orasele din jur situatia era asemanatoare. In San Francisco, spre exemplu, intre 1849 si 1856 s-au inregistrat 1.400 de omoruri, doar trei dintre ucigasi fiind pedepsiti. Taberele primeau nume sinistre, precum Hell’s Half Acre (Jumatatea de acru a iadului) sau Hangtown (Orasul spanzuratorii), in amintirea grozaviilor petrecute acolo. In primul an al goanei dupa aur, conditiile de locuit inadecvate, mancarea proasta si lipsa medicamentelor au cauzat moartea a circa 10.000 de oameni, majoritatea din cauza dezinteriei. Cei ajunsi in Mother Lode in 1849 descopereau o lume a haosului, mizeriei si a preturilor astronomice. Un ou se vindea cu 1 dolar (echivalentul a 25 de dolari la nivelul anului 1998!), o masa costa 5-10 dolari (125-250 dolari 1998), iar o lopata 20 de dolari (450 dolari 1998). Cum dolarii erau putini, nisipul aurifer devenise moneda de schimb.

Orasele fantomelor

S-a gasit aur in alte cateva locuri din California, dar fiecare noua descoperire era comparativ cu cea din 1849 un foc de paie. Scenariul era mereu acelasi: la 2-3 luni dupa ce se afla despre filoane de aur, apareau in zona respectiva cateva targuri alcatuite, de obicei, dintr-o singura ulicioara pe care erau aliniate siruri de case de lemn, din care cel putin jumatate erau hoteluri, tractire si case de joc. Minerii incercau, dar nu prea reuseau, sa mentina ordinea si legea, deoarece fiecare descoperire de aur presupunea aparitia in zona a unor indivizi care nu se dadeau inapoi de la nici o faradelege. In aceste conditii, nu au fost multi mineri care au reusit sa se imbogateasca cu adevarat. Unii s-au intors acasa cu ceea ce reusisera sa agoniseasca, dar cei mai multi au ramas in California, devenind fermieri sau practicand diverse alte “meserii”: prospectau, vanau, asezau curse pentru animale, manau vite, calauzeau uneori diligente cu calatori sau mai adesea le atacau, faceau recunoasteri pentru fortele armate, transportau sau insoteau incarcaturi de valoare, jucau carti, se imbatau, faceau comert cu indienii sau se bateau intre ei. Cei mai inspirati au fost aceia care si-au dat seama rapid ca se poate castiga foarte bine din vanzarea de alimente, unelte si alte produse de stricta necesitate. Acesta a fost cazul “celor patru mari” ai Californiei: Leland Stanford, Charles Crocker, Collis P.Huntington si Mark Hopkins, care au facut averi de pe urma comertului in Sacramento. Goana dupa aur s-a incetinit pe masura ce minele cele mai bogate au fost golite. Dupa 1856, taberele in care domnea haosul si violenta au fost inlocuite cu asezari permanente, cu o conducere organizata, legi bine stabilite si forte suficiente pentru apararea ordinii. Asezari precum Sacramento, San Francisco sau Los Angeles, in care aurul a fost folosit pentru stimularea altor activitati economice, au devenit orase dinamice si prospere. Colonizarea lor a continuat in ritm sustinut si dupa incheierea goanei dupa aur. In acelasi timp, localitatile dependente exclusiv de minerit au fost treptat parasite, transformandu-se in orase ale fantomelor (ghost towns), dupa ce minele au fost epuizate. Astazi pot fi vizitate in zona Mother Lode astfel de asezari parasite, devenite puncte de atractie turistica, iar pe locul morii lui Sutter, de langa Coloma, a fost deschis parcul istoric Marshall.

Foloase si ponoase

Goana dupa aur a dinamizat viata economica si sociala a Californiei, care in secolul XX avea sa devina unul dintre cele mai bogate si mai populate state ale Uniunii. Luandu-se in calcul valoarea dolarului la nivelul anului 1998, intreaga cantitate de aur extrasa din minele californiene intre 1848 si 1858 a fost evaluata la circa 2 miliarde de dolari. Raportul dintre argint si aur fusese stabilit la 16 la 1, dar dupa descoperirea aurului din California pretul aurului a scazut si, intrucat dolarul de argint era rar (s-au batut numai 8.000.000 de dolari de argint intre 1792 si 1873), moneda de argint a fost tezaurizata, in circulatie ramanind doar cea de aur. Pe de alta parte, triburile de indieni din California au fost exterminate cu cruzime; intr-un deceniu, dupa descoperirea aurului in California, prospectorii si aventurierii au decimat populatia indiana, reducand-o de la 150.000 la 30.000 de suflete. Supravietuitorii au fost goniti spre desert. O data cu construirea liniei ferate transcontinentale a inceput si exterminarea in masa a turmelor de bizoni. In doar trei ani au fost vanati in jur de 9 milioane de bizoni. Turmele de bizoni au disparut din Sud, iar cele care au mai ramas in Nord s-au refugiat in padurile californiene. Minerii de la 1849 au devenit unul din subiectele preferate ale literaturii populare americane, un exemplu fiind Povestirile argonautilor, publicate in 1875 de scriitorul Bret Harte. Acelasi subiect a devenit ceva mai tarziu o mina de aur pentru producatorii de la Hollywood. Viata aventuroasa si violenta a Vestului salbatic – cu cowboy, cu largi sombrerouri, cu hoti de vite, serifi si cete inarmate, cu cavalcade spectaculoase si lupte cu indieni – a intrat in spiritul si mitologia americana, dupa cum afirma J.Frank Dobie.

Regele zambetului

In 1925, Charles Chaplin a regizat una dintre capodoperele cinematografiei universale: “Goana dupa aur”, film in care, alaturi de Chaplin, jucau Georgia Hale si Mark Swain si pe care “vagabondul” l-a reeditat in varianta cu sunet. Filmul a devenit celebru gratie catorva scene antologice: cina de Ziua Recunostintei, in timpul careia Chaplin “savureaza” o gheata fiarta, casa suspendata intr-un echilibru precar pe o stanca si dansul chiflelor. Dar, cu toate acestea, “ceea ce impresioneaza mai mult nu sunt secventele antologice, ci raportul exact intre tandrete si amaraciune, dintre cruzime si ras care caracterizeaza singuratatea personajului”, afirma Tristan Renaud.

“Presedintele de aur”

In 5 decembrie, presedintele american James Knox Polk s-a prezentat in fata Congresului, aducand cu el si 230 de uncii de aur californian. Presedintele a confirmat zvonurile despre existenta unei mari cantitati de aur pe coasta de Vest. In urma discursului presedintelui Polk, febra aurului s-a raspandit pe tot teritoriul Statelor Unite si chiar in alte parti ale lumii.

Creatorul blue-jeans-ilor

Levi Strauss, un evreu care a emigrat din Germania in Statele Unite, a petrecut cativa ani la New York invatand si facand comert cu postavuri. In 1875, Levi s-a mutat in California impreuna cu sora si cumnatul sau. Acolo si-a deschis un magazin cu unelte pentru mineri, in care a adus si un balot de panza foarte rezistenta, intetionand sa o vanda celor care vroiau sa-si confectioneze coviltire sau corturi. La scurt timp, un comerciant l-a vizitat si i-a sugerat ca ar trebui sa produca pantaloni din aceasta panza, pentru ca erau foarte utili celor care cautau aur in mine. Levi Strauss a inceput sa produca pantaloni care au avut un succes nemaipomenit printre mineri. Singura obiectie a acestora era ca pantalonii respectivi erau foarte aspri. Strauss a inlocuit panza cu o alta mai moale, denumita “panza de doc” pe care a adus-o din Franta. O alta problema erau buzunarele care se rupeau foarte repede. Un client, Jacob Davis a avut ideea de a folosi capse din cupru pentru ca sa prinda buzunarele de pantaloni mai bine. Ideea a fost patentata de cei doi in 1872.

Ziarul falimentat!

In mai 1848, Sam Brennen, patronul ziarului local The California Star, a calatorit la Coloma pentru a verifica informatiile. S-a intors cu saci cu praf de aur, strigand: “aur, aur din American River!” Curand, aproape intreaga populatie masculina din San Francisco isi facea bagajele. La mijlocul lunii iunie, ziarul lui Brennen si-a suspendat aparitia pentru ca intreaga echipa redactionala renuntase la slujbe pentru a merge sa caute aur. Frenezia a cuprins rapid intreaga Californie. Mii de oameni se indreptau spre zona miniera, lasand recoltele sa putrezeasca pe camp sau dezertand din armata, precum soldatii de la fortul Monterey. In lunile urmatoare, californienilor li s-au adaugat mineri veniti din Oregon, Utah, Hawaii, Mexic si America de Sud. In luna august, stirile despre descoperirea aurului au ajuns pe coasta de Est, dar reactia initiala a fost una de scepticism.

Ioan Botis





* Comemorare pentru maramuresenii detinuti la Auschwitz
Fabrica mortii

Pe 27 ianuarie se comemoreaza eliberarea de catre Armata Rosie a supravietuitorilor din cel mai mare lagar al mortii: Auschwitz-Birkenau. Printre cei care au murit acolo s-au aflat si 39.000 de maramureseni.

In mai 1944, in Maramures existau aproximativ 44.000 de evrei. Atunci, armata hortyista i-a deportat in lagarele mortii, actiune in urma careia doar 5.000 au supravietuit, 3.000 s-au intors acasa, restul luand calea bejeniei.

Exterminarea in Maramures

Pe 15 aprilie ‘44 s-au deschis ghetourile de la Sighet si Viseu. Responsabilii deportarii evreilor sigheteni - primarul Gyulafalvi Rednik Sandor, seful politiei Toth Lajos si comandantul jandarmilor Agyi Zoltan - au constituit 20 de echipe tip comando, care au strans evreii de pe la casele lor. Pe 21 aprilie actiunea a fost incheiata. Bilantul: 2.000 de case evreiesti, 10 sinagogi si 13 case de rugaciune au ramas pustii. In ghetoul mare din Sighet au fost inghesuiti 13.000 de evrei. Din cauza conditiilor inumane, la 8 mai, ghetoul a devenit un focar al tifosului exantematic. In 15 mai 1944, primul tren incarcat cu 3.000 de evrei a pornit din Sighet spre Auschwitz. Un martor ocular, Maria Simion din Valea Hotarului povesteste: ”trenurile pentru vite erau atat de incarcate cu evrei, ca abia se miscau. Eram pe atunci un copil de 10 ani si stateam langa linia ferata, privind cum mi se duc tovarasii de joaca. Nu stiam ca merg la moarte, si ca nu o sa-i mai vad vreodata.” Din Maramures aveau sa plece noua trenuri (dupa alte surse 11), incarcate cu “combustibil uman pentru crematoriile mortii”.

Supravietuitorii

La Auschwitz au murit aproape 2 milioane de evrei. Impuscati, gazati, de boala sau foame, in urma experimentelor efectuate de doctorul Josef Mengele. Mortii au fost apoi incinerati in crematorii uriase, dar nu inainte de a se recupera de la ei tot ce avea cat de cat valoare: parul si grasimea (din care s-a facut sapun). Doua lazi cu asemenea sapun stau marturie la baza unui monument din cimitirul evreiesc din Sighet. Printre putinii supravietuitori ai atrocitatilor din lagarele de exterminare naziste din Polonia si Germania se numara si cativa sigheteni celebri. Elie Wiesel avea 17 ani la eliberare. A fost detinut la Buchenwald, dupa ce a trecut prin purgatoriul de la Auschwitz. Toata familia i-a murit in lagar. Dupa eliberare a ajuns intr-un orfelinat din Franta, apoi a absolvit Sorbona, dupa care s-a mutat in SUA. A scris peste 40 de carti, primind si premiul Nobel pentru Pace in 1986. In una din lucrarile sale (”Toate fluviile curg in mare”), Wiesel scria: ”Tata e bolnav… e in agonie… a murit. Odata tata mort, ma simt, in mod curios eliberat. Liber sa ma duc la fund. Sa ma las sa alunec inspre moarte.” Hedi Fried, nascuta in Sighet, a fost deportata, printre primii, la Auschwitz- Birkenau. A supravietuit, emigrand apoi in Suedia, unde a devenit doctor in psihologie la Universitatea Stockolm. A scris peste 10 carti si a fost declarata ”European of the Year 1999”. In ”Cioburi dintr-o viata”, scriitoarea pomeneste momentul eliberarii din lagar: ”murisem in noaptea de 18 mai 1944, cand am ajuns la Auschwitz… Ma tarasc cu mare greutate la fereastra. Incep sa halucinez? Mi se parea ca vad soldati in uniforme, dar acestea nu aveau culoarea cu care ne obisnuisem. Ii impingeau pe paznicii lagarului. Eram eliberati! Maine, maine incepe viata!” Aceste marturii, alaturi de alte mii, stau piedici in calea uitarii. Pe langa evrei, la Auschwitz au ajuns si polonezi, cehi, rusi sau chiar romani. Din datele noastre, circa 50 de romani au fost incarcerati in acel lagar, din varii motive. Se pare ca doar 2-3 au supravietuit. In 27 ianuarie, in micul orasel polonez se vor comemora mortii ramasi in campiile poloneze. Printre alti participanti de marca (precum Jaques Chirac, dar fara Vadim Tudor - n.red.), se va afla si presedintele Traian Basescu. Ei vor pune o floare pe mormantul comun al florii spiritualitatii europene retezate abrupt, intre 1941-1945. O floare ca o palma pe obrazul fascistilor.

Teofil Ivanciuc





* 186 de ani de la nasterea parintelui presei maramuresene
Pionierul presei

In urma cu 140 de ani, Szilagyi Istvan, sighetean prin adoptie, a infiintat primul ziar din Comitatul Maramures. Szilagyi este si primul maramuresean care a devenit membru al unei Academii de Stiinte, cea din Budapesta.

Szilagyi Istvan s-a nascut pe 7 ianuarie 1819, in targul Nagykallo din Ungaria. Dupa studii efectuate la Colegiul reformat din Debrecen si debutul sau in literatura, in anul 1842 devine director la gimnaziul reformat din Salonta. Doi ani mai tarziu, isi incheie studiile universitare de scurta durata la Buda si Viena, iar din 1845 lucreaza ca profesor la Liceul Reformat din Sighet (institutie infiintata in 1806, pe temelia pe care durase de prin anul 1560 scoala confesionala). Din anul 1850 si pana la moartea sa (12 aprilie 1897), Szilagyi Istvan a exercitat functia de director al Liceului Reformat, predand si la Facultatea de Drept din Sighet, institutie infiintata in anul 1836 de contele Butler, si desfiintata in 1920 de autoritatile romane.

Primul academician

In lunga sa cariera didactica si stiintifica, Szilagyi a publicat in anuarele budapestane o serie de articole stiintifice si a coordonat monumentala monografie a Comitatului Maramures (editata la Budapesta in 1876), opera pentru care a fost primit in randul membrilor Academiei Ungare, fiind primul maramuresean onorat cu asemenea titlu (urmat, treizeci de ani mai tarziu, de Ioan Mihaly de Apsa, devenit membru al Academiei Romane). Pentru valoarea activitatii sale a fost decorat de Imparatul Franz Josef cu Crucea de Cavaler al Imperiului. In anul 1863, impreuna cu cel mai mare fotograf al secolului XIX, Carol Popp de Szatmari, a lansat lucrarea Szigeti Album. Anul 1865 a insemnat aparitia pe piata a ziarului Maramoros, prima publicatie maramureseana, editat de catre Szilagyi Istvan impreuna cu Varady Gabor si Gheorghe Iura, care a aparut cu intreruperi pana in 1936, cand a disparut definitiv. Tot Szilagyi a fost cel care a pus temelia primului muzeu sighetean, atestat la 1883, muzeu ce continea diplome medievale, obiecte istorice, etnografice, carti, arme etc. A fost inmormantat in cimitirul reformat din Sighet, iar in cinstea sa s-a ridicat o statuie de bronz, postata in fata liceului reformat (azi pedagogic), distrusa in perioada interbelica tot de catre administratia romaneasca.

Diploma pentru... cai

Astazi, fosta strada Karl Marx din Sighetu Marmatiei poarta numele de Szilagyi Istvan, in onoarea marelui om de cultura. Ca dascal, dupa disparitia preparandiei sighetene, primul gazetar al Maramuresului a scolarizat multi dintre viitori invatatori maghiari si romani. Este de notorietate faptul ca acesta manifesta o indulgenta legendara fata de elevi. O povestioara de epoca spune ca un magnat sighetean, mirat de reusita fiului sau (cam... pampalau) la examenul de bacalaureat, l-a intrebat pe Szilagyi daca nu ar putea obtine o diploma si pentru caii sai de la trasura. Directorul liceului, fara sa se supere, i-a raspuns cu o mina serioasa ca certificate de maturitate nu se pot elibera decat pentru... magari! Asta a fost omul Szilagyi Istvan, care ar merita comemorat in acest an pentru aportul sau la geneza presei din Maramures.

Teofil Ivanciuc





* Natiune, naratiune, fictiune
Pre limba lor...

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe numirile prefectilor, ca baba Catita, spalatoreasa si destoinic paznic de WC la un birt din centrul urbei, stia deja ce sefi vor fi schimbati la institutiile deconcentrate din teritoriu. Acolo, la masuta ei cu ordonatele suluri de hartie igienica, se discutau numirile de directori, avansarile sau destituirile. Tot de acolo, porneau, ca niste limbi de foc, zvonurile care asurzeau si intepau dureros in urechile electoratului. Baba Catita stia a deslusi zgomotele ciudate ce ieseau din gurile celor cu limbile incleiate de berea lenesa sau de tariile inselatoare, si, ca o demna stranepoata a Pithiei, scotea adevarul din bolboroselile lor, caci limba cand greseste, adevarul graieste. Si multe avea de ghicit Catita auzind atatea povesti de spus la gura... grupului sanitar, caci mare prada de vorbe se facea, deoarece limba nu asuda. Zvonurile pornite de la masuta ei joasa prindeau apoi aripi si se lipeau de limbile celor care vizitau birtul, asa se intampla ca pana si fauritorii de versuri isi lepadau metaforele si mestecau aceste zvonuri ca pe-un chewing gum veninos, uitand ca orice pasare pre limba ei piere. Dar baba Catita ii sfatuia cu pildele ei vechi: “Fiti cu mare bagare de seama ca limba nebunului este o moara fara graunte si limba-i lucreaza inaintea capului. Limba nu are oase, se indoaie dupa gand. Da’ iar ma intorc si iara zic: Limba nu are oase, dar oase sfarama. Acum, sa ma intelegeti, o sa spun si eu in versuri: Limba oase n-are, dar unde atinge, doare. Iar va spun sa aveti mare temere de cuvant ca limba scapa-n gura, spatele ramane la masura. Si bine-ar fi sa va ingrijiti de darul vostru de-a potrivi cuvintele si nu sa inveninati lumea cu limba voastra, ca nu spre dezbinare si ura, ci spre intelegere si iubire se cuvine a glasui”. Spre uimirea lor, baba Catita stia si mai multe dintr-o carte veche: ”Ca organ al vorbirii, limba a fost asociata focului (“limba de foc”), mobilitatii si ambivalentei flacarii. Ea distruge sau intemeiaza, purifica sau intineaza, are putere asupra vietii si asupra mortii. In Sf. Scriptura, limba este numita si sabie cu doua taisuri. Aceasta putere atribuita limbii se manifesta in gestul de a arata inamicului sau adversarului limba scoasa. Un asemenea gest de sfidare a partenerului, intalnit azi mai ales in comportamentul infantil, avea candva valoarea unui act magic prin care era infricosat inamicul, deoarece omul cu limba scoasa afara capata insusirile balaurului (sarpelui) cu limba sa de foc si intepatura mortala. Pana azi dainuie superstitia ca limba sarpelui e un fel de ac plin de venin” (I. Evseev). Si baba Catita le-a “scos limba”, razand biruitoare peste desertaciunea lucrurilor, peste numiri de sefi si barfe de carciuma afumata de creierele infierbantate de schimbarile vremii.

Emanuel Luca





* “Electra” vine in Baia Mare

Festivalul National de Teatru “I. L. Caragiale”, desfasurat in octombrie 2004, a fost deschis cu spectacolul Electra, realizat dupa texte de Euripide si Sofocle. Spectacolul este o productie a Teatrului de Stat din Oradea (in fotografie), sub bagheta regizorala a lui Mihai Manutiu. In piesa Electra, unul dintre rolurile corului este indeplinit de ceterasii maramureseni ai grupului “Iza”. “Vechea dramaturgie greaca m-a interesat mereu, iar in Maramures, desi nu am purtat cutit la bracinar, m-am simtit intotdeauna bine. Asadar, impletirea cutumelor stravechi ale grecilor cu arhaicul maramuresean reprezinta pentru mine un armonios mariaj si profesional, si de suflet”, afirma regizorul spectacolului care s-a bucurat de succes la public si de aprecieri de exceptie din partea criticilor recunoscuti ca Alice Georgescu, Anca Rotescu, Jean Cazaban, Oana Bors sau Mihaela Michailov. In 26 ianuarie, cu incepere de la ora 19, Electra va fi jucata pe scena Teatrului Municipal Baia Mare, avandu-i in distributie pe Marian Ralea, in rolul lui Oreste, fiul ratacitor care se-ntoarce pentru a-si razbuna tatal ucis de propria sotie, si pe Suzana Macovei, in rolul Clitemnestrei. Mai trebuie amintit ca spectacolul Electra a fost invitat la festivalul SPAF la Seul, Coreea de Sud. Pentru iubitorii de teatru baimareni, se anunta un spectacol de exceptie.





* Culti si desculti
Rude (de salam) de gradul... 0!

Saptamana trecuta am purtat o discutie cu consilierul local Mircea Dolha, cel care s-a ofticat ca l-am fi facut ceea ce pretinde ca nu este: carnatar. Ne-a explicat ca el e implicat in afaceri, ce-i drept, dar in cele de transport, si singura legatura cu firma Maruani este sotia sa, cu care a pretins ca e un fel de... ruda! Am luat cazul drept un punct de plecare al rubricii, asa ca intrebarea saptamanii a fost: ”ce grad de rudenie este intre soti?” Sex-simbolul Inspectoratului Scolar Judetean, Delia Ardelean, a gresit, nimerind raspunsul corect. ”Ei nu sunt rude. Ma luati asa cu capul intr-o parte si imi cereti sa va raspund la aceasta? Ah, domnu’ Dragos”, a spus Ardelean, dupa care a avut parte de o revelatie (in sau dupa ureche), si a sunat pentru completari. ”Aveam pe cineva in birou, stiti, puteti repeta intrebarea? Vai de mine, sigur ca da. Ha! Este gradul I de rudenie. Al doilea grad este intre soti si copii. Ah, sigur ca sunt rude! Vai, va pup!” Ah, sigur ca da, ati cam sfeclit-o... Sa le spuneti celor care v-au incetosat gandirea ca era mai bine prima data. Chiar cu capul intr-o parte. Ah, si eu va pup! ”Intre soti e gradul I de rudenie. Sunt rude prin alianta. Cele doua entitati care se unesc pentru a obtine unitatea primordiala. Bine, gradul I dupa sange este intre parinti si copii”, a spus sculptorul Ioan Marchis, neintelegand ca rudenia este de un singur fel: de sange. La fel s-a prezentat si Gheorghe Timis, consilier judetean din Borsa. ”Intre ei nu exista grad de rudenie, pentru ca nu exista legatura de sange. Devin rude prin casatorie (!).” Ne-ati bulversat. Ba sunt, ba nu sunt rude. Ultimul pe lista a fost... consilierul local Mircea Dolha, cel care a generat intrebarea saptamanii. “Sotia are un drept mai mare decat al copiilor. Copiii sunt rude de gradul I, iar sotii de gradul 0. Si juridic, cum vreti sa o luati. Eu stiu ce spun. Nu e ruda de sange, dar e ruda. Eu asa zic, ca de gradul 0.” Aha, pai nu e bine. Si, apropos, cand am spus rude, nu ne-am referit la cele de salam. Raspuns corect: sotii nu sunt rude. Punct.

Ciprian DRAGOS





* Ioan Sbarciu, vicepresedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Romania
Cautandu-l pe Don Quijote

Carte de vizita

S-a nascut in 9 aprilie 1948, la Feldru (judetul Bistrita-Nasaud). In 1973 a absolvit Institutul de Arte Plastice “Ioan Andreescu”, sectia Pictura. Din 2000 este rector al Universitatii de Arta si Design Cluj. A obtinut burse de studiu in Munchen, Ofenbach, Frankfurt, Nurnberg, Wurtzburg (Germania), Madrid si Barcelona (Spania). Este initiator de proiecte in cadrul programului “Leonardo da Vinci”. A realizat proiecte de colaborare cu peste 60 de institutii de arta din Europa si America. In 2002 si 2003 a organizat Academia de Toamna “Europa Artium”. Incepand din anul 2002 este vicepresedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Romania; este membru al Ligii Europene a Institutelor de Arta si membru al Consiliului International al Conducatorilor Scolilor Superioare de Arta.

Nascut intr-o comuna bistriteana, Ioan Sbarciu e convins ca peisajul de basm al copilariei are o stransa legatura cu orientarea spre arte vizuale. Practic a locuit pe munte, intr-o padure si recunoaste ca dupa pensionare vrea sa se reintoarca “la vatra”.

A facut liceul real la Bistrita, de unde a venit direct la Institut, fara pregatire. Prima data a cazut glorios, primul sub linie. A intrat in anul urmator. Astazi este vicepresedintele Uniunii Artistilor Plastici din Romania.

Reporter: Cum era boema artistica?

Ioan Sbarciu: In facultate n-am fost boem, in sensul “tare” al cuvantului. Mai ieseam seara cu colegii, dar n-am avut nici o absenta. Tin minte ca in anul III am luat chiar un premiu penibil, pentru prezenta la ore. Rep.: Ati inceput ca profesor de liceu.

I.S.: Da, si mi-am dat toate gradele didactice. Mi-a placut, desi preferam Institutul, unde ucenicii sunt mai selectati. Inainte de ’90 erau foarte putine locuri la Institut. Si acum, realmente, sunt cam cinci studenti talentati in fiecare an. Putini rezista, putini reusesc sa-si depaseasca plafonul. Nu e usor, trebuie sa fii la curent cu toate domeniile culturii, cu filosofia, cu literatura etc. Revenind, Liceul “Romul Ladea” era foarte performant inainte de 1990. Din 12 premii nationale la olimpiade, elevii clujeni luau cam 7, deci mai bine de jumatate. Stiti ce-mi lipseste acum cel mai tare? Terenul de sport. Stateam la liceu de dimineata pana seara si, in cate o pauza, faceam sport impreuna cu elevii.

Rep.: In 1990 ati ajuns la Universitatea de Arta si Design din Cluj.

I.S.: Am fost chemat ca asistent inca de la absolvire, dar tocmai a aparut legea cu obligativitatea stagiului de trei ani. Pe urma, s-a desfiintat institutul de trei ani (noi ii spuneam “Sorbona”) si n-au mai fost locuri libere. A trebuit sa am rabdare.

Rep.: Cum a evoluat, dupa 1990, Institutul?

I.S.: Sub fostul regim, scoala era putin inchistata. Sectiile traditionale erau insa foarte bune: Grafica - cu Feszt si Nica; Sculptura - cu Ladea; Pictura - cu Ciupe; Ceramica - cu Lupas, Spataru, Ailincai. Dupa ’90, toate sectiile au cunoscut transformari. Echipa de atunci a intinerit corpul profesoral, incercand sa aduca la Institut cei mai talentati artisti. A crescut foarte mult numarul de sectii si, bineinteles, cel de studenti. Revenind la specificul scolii, pentru a fi eficient, trebuie sa fii artist, altfel “te taxeaza” studentii, nu ai autoritate.

“U.A.P., o organizatie desueta”

Rep.: Relatii internationale?

I.S.: Cred ca Bucurestiul nu are atatea relatii cate avem noi, la Universitate. Avem relatii de colaborare, bazate pe contracte ferme (ceea ce inseamna dreptul de a preda si studia), cu 68 de institutii internationale si universitati din Europa si America. Paradoxal, datorita conservatorismului impus scolilor romanesti de arte de catre vechiul regim, am putut sa incheiem aceste relatii. Mai precis, majoritatea scolilor din Vest au abandonat tehnicile clasice. Acum se constata o revigorare a figurativului in arta occidentala, dar problema e ca nici macar majoritatea profesorilor nu mai stiu sa deseneze. Vin studenti occidentali la Cluj sa invete cum se face un nud sau un studiu. Pe de alta parte, ai nostri au astfel ocazia sa se conecteze la experimentul de tip occidental. Posibilitatile sunt atat de largi, incat avem studenti care fac mofturi. Vine cate unul, imi spune ca nu vrea sa studieze la Birmingham si ma intreaba daca nu-l pot trimite la Roma!

Rep.: Ce s-a ales de Uniune dupa 1990?

I.S.: Ca si Institutul, si Uniunea s-a transformat mult dupa 1990, desi tipul acesta, de organizatie sindicala, este desuet. Acum conteaza mai mult galeriile, managerii, curatorii. Uniunea exista pentru ca, daca o desfiintam, nu avem ce pune in loc. In Romania nu exista inca investitori in domeniul artelor. In Occident sunt galeristi care iau pana la 90 % din pretul lucrarilor, dar este vorba de bani multi, iar repectivii galeristi sunt adevarati profesionisti ai promovarii.

Prosperitate si... Don Quijote

Rep.: Un artist roman poate deveni prosper?

I.S.: Sper. Deocamdata, nu poate. Vor deveni, dar numai in momentul in care oamenii de afaceri vor urma exemplul apusean si isi vor pune in case lucrari de valoare. Exista artisti romani care vand in Occident, dar expozitiile sunt foarte costisitoare si abia acopera costurile. Si in Vest, doar numele mari ajung artisti realmente bogati. E pacat ca ne ingropam generatii de artisti. Daca nu investesti in artist, se rateaza, se inraieste ca individ, dar nu ca si creator.

Rep.: Aveti un ciclu de lucrari intitulat “Don Quijote”...

I.S.: Cu Don Quijote e o poveste veche. Cand eram in clasa a VII-a un profesor mi-a dat cartea s-o citesc, spunandu-mi ca sunt visator ca si personajul lui Cervantes. Am recitit-o in liceu si mi-a placut foarte mult, m-a marcat intelectual. Ciclul l-am inceput dintr-o intamplare. Eram la fostul restaurant Cola din Cluj si am vrut sa-i fac un portret profesorului Tudor Catineanu, dar mi-a iesit un autoportret care semana cu Don Quijote. De atunci explorez tema aceasta. Era si un mod de a reactiona. Societatea in care am trait avea nevoie de un Don Quijote, de cate un om care sa viseze ca poate schimba lumea.

Aurelian Lungu