ISTORIE

* 8 iulie 1099 - cucerirea Ierusalimului de catre cruciati
Razboiul sfânt pentru Mormântul Domnului

* 8 iulie 1099 - cucerirea Ierusalimului de catre cruciati
Razboiul sfânt pentru Mormântul Domnului

Cruciadele, cele mai mari operatiuni militare pe care le-a intreprins vreodata Occidentul medieval, au marcat un moment semnificativ al istoriei civilizatiei. Pâna in secolul al XIX-lea, cruciadele au fost analizate exclusiv sub aspectul lor religios, cu toate ca au avut cauze si efecte de natura diferita: economice, sociale, politice si demografice. Ideea centrala a ramas aceea a eliberarii Sfântului Mormânt de sub ocupatia musulmana. ”Razboiul sfânt” n-a fost o tema specifica lumii islamice.

In anul 1071, turcii seldgiucizi au atacat Siria si Imperiul bizantin. Dupa catastrofala infrângere a armatelor bizantine de la Manzikert, musulmanii au ajuns in apropierea Bosforului. Provinciile bizantine din Anatolia si din nordul Siriei au trecut in stapânirea turcilor seldgiucizi. Mii de crestini au fost luati in robie, alte mii au fost masacrate si numeroase biserici au fost profanate sau distruse. Pelerinii si refugiatii au amplificat pericolul reprezentat de Semiluna.

Apelurile papalitatii

Erau suficiente motive pentru ca papa Grigore al VII-lea sa faca apel la principii crestini, exprimându-si intentia de a organiza o expeditie pentru eliberarea Ierusalimului, a crestinilor din Orient si pentru salvarea Imperiului bizantin. In 1074 si 1075, papa le-a scris contesei Matilda a Toscanei, ducilor de Lorena, de Savoia si de Burgundia, contilor de Toulouse si de Proventa, precum si altor nobili de mai mica importanta, cerându-le sprijinul militar. Papa anunta ca vrea sa se aseze in fruntea armatei cruciate in aceasta operatiune militara pusa ”in slujba Sfântului Petru”, promitând ca pazitorul portilor raiului ii va recompensa cu privilegii vesnice pe toti cei care vor participa la cruciada. Cu toate ca Grigore al VII-lea afirma ca a reusit sa adune o armata de 50.000 de cavaleri, expeditia nu a mai avut loc, in principal din cauza relatiilor tensionate dintre papalitate si imperiu. In 1095, la Conciliul de la Clermont papa Urban al II-lea a lansat apelul ca episcopii si abatii sa predice cruciada in toate mediile si clasele sociale. ”Celui care numai din evlavie, si nu pentru a câstiga faima ori bani, va lua calea Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu, sa-i fie socotita calatoria penitenta”, se afirma in Canonul al IX-lea al Conciliului de la Clermont.

Ierusalim: tinta finala

Din nou, intentia papalitatii era limpede: organizarea unei expeditii armate cu dublul scop de a-i ajuta pe crestini si a recuceri teritoriile aflate sub dominatie musulmana, dar si eliberarea Ierusalimului si a mormântului lui Hristos, locuri aflate in mâinile islamicilor din anul 638. ”Este vorba despre o operatiune militara de recucerire, menita sa sprijine cu armele crestinii din Orient si sa reia in posesie Ierusalimul, tinta finala a expeditiei care, tocmai de aceea, este asimilata unui pelerinaj si procura aceleasi binefaceri daca este intreprinsa din evlavie, iar nu din interes personal”, sustine Jean Flori, intr-un studiu dedicat Ierusalimului si cruciadelor. Exista istorici care tind sa minimalizeze locul Ierusalimului in ideea de cruciada, sustinând ca toti cronicarii si-au scris cronicile dupa cucerirea Cetatii Sfinte, ceea ce le-a influentat puternic conceptia despre cruciada. Cruciada este vazuta, in aceasta viziune, ca fiind o operatiune de ajutorare a Imperiului bizantin, pentru recucerirea teritoriilor pierdute de curând, si nu o operatiune destinata sa elibereze Palestina sau Ierusalimul. Cu toate acestea, este greu de acceptat ideea ca Urban al II-lea nu a indicat Ierusalimul ca tinta finala a expeditiei, din moment ce discursul sau amintea de devastarile si profanarile survenite in regiunile dintre Ierusalim si Constantinopol: biserici darâmate, altare pângarite si crestini masacrati sau supusi la tot felul de brutalitati. Papa amintea chiar de faptul ca musulmanii ar fi distrus Mormântul Domnului. In plus, doar Ierusalimul putea fi, dupa recucerire, capitala acestui pamânt sfânt, pentru ca el reprezenta trecerea de la vremurile prezente la imparatia lui Dumnezeu ce va sa vie. Ca urmare, scopurile cruciatilor trebuiau sa fie acelea de eliberare a Ierusalimului, de refacere a Sfântului Mormânt si de pedepsire a sarazinilor.

Cruciada saracilor

Prima cruciada a inceput in 1096, prin asa-numita ”cruciada a saracilor”, condusa de Petru Pustnicul si Walther cel Sarac. In drumul lor spre Ierusalim, cele doua armate, de fapt doua multimi anarhice, eterogene si vesnic infometate, au jefuit numeroase orase si sate. Alte trei ”armate”, conduse de Volkmar, Gottschalk si cavalerul brigand Emich von Leisingen si-au inaugurat cruciada masacrând populatia evreiasca din Praga, Mainz, Köln, Trier, Speyer si Worms. Cele trei bande au fost decimate de trupele regale ale Ungariei. Din toate aceste cohorte de ”cruciati”, cam vreo 25.000 au ajuns in Imperiul bizantin, unde si-au continuat jafurile, chiar dupa ce guvernatorul le-a asigurat hrana. Imparatul Alexios Comnenul s-a grabit sa-i treaca pe malul asiatic al Bosforului. Fara sa astepte sosirea armatelor cavalerilor, acestia au luat cu asalt Niceea. Musulmanii au macelarit cea mai mare parte a acestei asa-zise armate crestine.

Cruciada cavalerilor

A doua parte a cruciadei, având ca destinatie Ierusalimul, a demarat in momentul in care, raspunzând apelului Papei Urban al II-lea, s-au format patru armate feudale, bine organizate si echipate, conduse de conti si duci de mare prestigiu. Nici una nu avea in fruntea sa un rege, pentru simplul motiv ca la data când papa predicase cruciada, imparatul Heinrich al IV-lea al Germaniei si regii Filip I al Frantei si Wilhelm al II-lea al Angliei erau excomunicati de Biserica. Armatele cruciate au pornit in toamna anului 1096 si dupa ce au urmat drumuri diferite, s-au intâlnit in 1097 la Constantinopol. Imparatul Alexios Comnenul nu avea incredere in baronii occidentali, temându-se de un atac al acestora impotriva orasului. Bizantinul intelegea sa-i trateze ca pe niste mercenari, fara a fi dispus sa le dea ajutor militar, doar daruri, titluri, alimente si solda trupei, si cerându-le in schimb juramântul de fidelitate cuvenit unui suveran. Cruciatii urmau sa-i cedeze toate tinuturile, orasele si cetatile pe care le vor cuceri de la turci si sa le detina doar sub forme de feude imperiale, intrucât apartinusera inainte Imperiului. Conducatorii cruciati, cu exceptia contelui de Toulouse si a lui Tancred, au depus juramântul vasalic si au fost transportati de flota bizantina in Asia Mica. Primul oras asediat si cucerit a fost Niceea, cruciatii predându-l autoritatii bizantine. Cavalerii crestinatatii si-au continuat drumul spre sud, inaintând in conditii foarte grele, prin stepa, desert, tinuturi devastate de incendii si cu fântânile otravite de turcii aflati in retragere. Pe o caldura torida, cruciatii au reusit sa cucereasca bazele militare ale turcilor din tinuturile Muntilor Taurus. Antiohia a fost cucerita dupa un asediu de opt luni. Bohemond, cel mai viteaz cruciat, dar si cel mai egoist si mai interesat dintre acestia, a pastrat orasul ca domeniu personal, fara a continua drumul spre Ierusalim. Baudoin de Boulogne, deviind de la traseul stabilit, a cucerit Edessa, intemeind un stat propriu, care a durat o jumatate de secol. Diversiunea celor doi a pus sub semnul intrebarii obiectivul principal al cruciatilor. Doar puterea de convingere a legatului papal a facut ca armata cruciata sa-si continue drumul spre Ierusalim.

Cucerirea Ierusalimului

Ajunsi sub zidurile Ierusalimului, inainte ca musulmanii care stapâneau orasul sa trimita o puternica armata de aparare, cruciatii au inceput asediul care a tinut o luna. Ierusalimul a fost luat cu asalt dupa câteva procesiuni liturgice asemanatoare celor de la cucerirea Ierihonului de catre evreii din Biblie. In timpul asediului, Petru Pustnicul, ca altadata Moise cu ocazia luptei lui Iosua impotriva amalecitilor, a fost insarcinat cu organizarea rugaciunilor si a liturghiilor de imbunare a clerului grec si latin, menite sa câstige sprijinul Cerului. Populatia care s-a predat a fost crutata, restul masacrata, iar evreii au fost adunati intr-o sinagoga in care au fost arsi de vii. Jafurile si omorurile au durat vreme de doua saptamâni. ”Cruciatii strabateau strazile, cu spada sau pumnalul in mâna, omorând orice locuitor pe care-l intâlneau, fara sa crute nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea numar de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau si mai hidosi la infatisare decât victimele lor: din talpi pâna in crestet erau acoperiti de sânge. In incinta insasi a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifra la care trebuiau adaugate cadavrele care zaceau pe strazile orasului”, scria marele istoric al primei cruciade, Giullaume, arhiepiscop de Tir. Acelasi cronicar sustine ca ”... dupa ce au asigurat paza orasului, baronii s-au despartit si s-au dus la locuintele lor. S-au spalat si si-au pus vesminte curate. Apoi au pornit, desculti, intr-un concert de plânsete si de gemete, prin toate locurile orasului pe care le strabatuse Hristos, sarutând urmele talpilor lui...” ”Masacrarea locuitorilor din Ierusalim, evrei si musulmani deopotriva, chiar daca nu a fost generala, cum s-a crezut, nu imbraca in mai mica masura formele unui devotament prin interdictie, imitând si el razboaiele sfinte in numele lui Dumnezeu din timpurile biblice. Cronicarii le inregistreaza fara jena, justificându-le prin faptul ca ele reprezinta pedeapsa pentru nelegiuirile morale si religioase comise de musulmani fata de crestini si de Locurile Sfinte”, afirma Jean Flori. Asimilarea cruciadei cu razboaiele din Vechiul Testament impotriva popoarelor idolatre, care ocupau Tara Sfânta promisa poporului lui Dumnezeu, este confirmata si de consemnarea de catre cronicarii participanti la cruciada a existentei unui idol al lui Mohamed in Templu, afirmatie fara nici o legatura cu realitatea.

Victoria crestinilor

Vestea eliberarii Sfântului Mormânt a declansat, in Occident, entuziasmul religios al maselor si dorinta de glorie si de cuceriri a feudalilor. Urban al II-lea murise cu doua saptamâni inainte, fara sa se poata bucura de marele succes al cruciadei pe care o propovaduise. Dupa o saptamâna, baronii s-au reunit sa-l aleaga pe cel care urma sa devina regele Ierusalimului. A fost ales Godefroy de Bouillon, dar acesta n-a acceptat decât titlul de protector al Sfântului Mormânt. ”Domnia” lui a durat un an, pâna la moartea sa, timp in care a respins un contraatac violent al musulmanilor fatimizi din Egipt, in urma bataliei de la Askelon. Victoria crestinilor a fost totala; Ierusalimul a ramas in mâinile cruciatilor. In acelasi timp, a extins granitele regatului spre est, intemeind principatul Galileei. La cinci ani dupa moartea lui Godefroy, fratele acestuia, Baudoin, a fost incoronat ca primul rege al Ierusalimului. In urmatoarele secole, Ierusalimul a fost recucerit de mai multe ori de musulmani si crestini. Astazi, Ierusalimul este considerat oras sfânt de cele trei mari religii monoteiste ale lumii: iudaismul, crestinismul si islamul.

Un cruciat mai ciudat

Emich din Flonheim se credea sau se pretindea a fi trimis de Dumnezeu pentru a deveni regele zilelor de apoi; potrivit profetiilor lui Pseudo-Metodiu, el trebuia sa uneasca sub autoritatea sa grecii si latinii, sa-i converteasca pe evrei si sa adune astfel in spatele sau ”tot Israelul”, evreii si pagânii convertiti, pentru a merge la Ierusalim, unde i-ar fi inapoiat lui Hristos coroana, inainte de a participa impreuna cu el la marea batalie finala impotriva fortelor raului. Patrunsi de aceste idei, Emich si emulii sai au terorizat comunitatile evreiesti de pe Mosela, de pe Rin, Nekar si Dunare, botezându-i cu forta pe copiii evrei, punând adultii sa aleaga intre botez si moarte, dezamagiti si socati vazând ca prefera sa moara, ucigându-se intre ei intr-un holocaust voluntar, decât sa-si renege credinta.

Dupa cruciada

Dupa cucerirea Ierusalimului, cei mai multi dintre comandanti, considerând ca misiunea lor s-a incheiat, au continuat sa actioneze pe cont propriu. Altii s-au intors acasa, poate dezamagiti de faptul ca Dumnezeu nu a facut sa coboare din ceruri, o data cu Hristos, Ierusalimul ceresc pe care-l asteptau. Viata obisnuita continua sa se desfasoare in acelasi ritm pe acest pamânt al suferintelor. Raymond de Toulouse si-a consolidat comitatul de Tripoli, devenind un aliat de nadejde al Imperiului bizantin. O vreme, a ramas chiar la Constantinopol. Bohemond a intrat in conflict cu imparatul bizantin, si a reusit sa mareasca teritoriul principatului Antiohiei. Intr-o lupta cu turcii a fost capturat si a ramas prizonier 16 ani, timp in care principatul a fost organizat de nepotul sau, Tancred. Baudoin I, un excelent soldat si om politic, si-a organizat regatul intr-un stat puternic care a polarizat in jurul sau statele cruciatilor, constituind un ansamblu de state-tampon intre musulmanii din Egipt si cei din Asia Mica.

Armatele cruciate

Prima armata cruciata, cea lotharingiana, recrutata in Lorena, Brabant si regiunea renana, a fost condusa de ducele Godefroy de Bouillon, insotit de fratele sau, Baudoin de Boulogne, primul viitor rege al Ierusalimului. A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) insuma contingente din nordul Frantei. A treia, formata din cavaleri provensali, care mai luptasera si in Spania contra musulmanilor, era condusa de Raymond de Saint-Giles, conte de Toulouse. In fine, cea de a patra oaste cruciata o formau cavalerii normanzi din nordul Italiei, in fruntea carora se afla contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, avându-l alaturi pe nepotul sau, Tancred. Normanzilor nu le era necunoscut Imperiul bizantin, deoarece il invadasera deja de doua ori.

Ioan Botis