Istoria închisorii Sighet

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării "primului mileniu maghiar". După 1918, a funcţionat ca închisoare de drept comun. După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni - primul lot de deţinuţi politici ai României. Iar după 1950, a devenit mormântul elitei politice româneşti interbelice. 

Aşa cum declara fostul comandat al penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan, cumplita închisoare era una aparte. Motivul? „Nu s-a încadrat în legile în vigoare, ci s-a încadrat în politica partidului nostru”.

Construită în secolul al XIX-lea, în timpul Imperiului Austro-Ungar, închisoarea sigheteană era considerată una dintre cele mai moderne şi riguroase. Imobilul, având forma literei T, era proiectat pentru 120 de deţinuţi, dispunând de parter şi două etaje, favorizând izolarea şi separarea deţinuţilor. Curtea penitenciarului era închisă cu un zid înalt de 6 metri şi era supravegheată prin două foişoare.

Închisoarea Sighet devine politică în 29 august 1948, odată cu arestarea şi încarcerarea aici a primului lot de deţinuţi politici ai Maramureşului - Lotul Vişovan. Ulterior, regimul comunist a pregătit închisori pentru fiecare categorie socială: pentru elevi era Târgşorul, pentru studenţi Piteştiul, pentru demnitari era pregătit Sighetul. Una dintre teoriile avansate era că, fiind aproape de graniţa cu URSS, în cazul unei răzmeliţe, puteau fi uşor „transportaţi” peste graniţă. Acest scenariu nu a fost însă niciodată confirmat oficial. Cert este că închisoarea şi deţinuţii de aici erau ţinuţi în mare secret, iar locul de detenție era numit conspirativ în documente: „Colonia de muncă „Dunărea”.

În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţara (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei, condamnaţi la pedepse grele, alţii, nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani.

În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat "unitate de muncă specială", cunoscută sub numele de "colonia Dunarea ", dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi, în acelaşi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau și în anii următori, mai ales "în trecere", spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrica de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită.

Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu. Lucrările au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor `50, au fost văruiţi în alb.

Rezultat al unor cercetări laborioase, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, sunt prezentate marile teme ale represiunii comuniste, ale distrugerii statului de drept şi înlocuirii lui printr-o construcţie de tip totalitar.