IPS Justinian, 74 de ani de urcuş duhovnicesc spre sfinţenie

Orice biruinţă presupune o Golgotă, un drum al Crucii şi o inevitabilă Răstignire. A voinţei, nevoilor, plăcerilor noastre. A noastră, până la urmă şi, câteodată, şi a celorlalţi. Până să ajungă la înalta stare duhovnicească de azi, vecină cu sfinţenia, ÎPS Justinian şi-a dus, 74 de ani, Crucea. Fără să se plângă, fără să cârtească. Un drum pe care şi l-a asumat când a urcat Dealul Rohiei şi

şi-a promis sieşi, dar mai ales lui Dumnezeu, că nu se va întoarce înapoi. Pentru că drumurile în spirit nu suferă întoarceri.

Se spune că cei mai aleşi dintre oameni se lasă conduşi întreaga viaţă de un ideal născut în ei înşişi. Asemeni unui copil care e dus de mână şi care, indiferent de obstacolele pe care le întâlneşte, nu se gândeşte să-şi schimbe direcţia, pentru că ştie că drumul corect e cel spre care e „ghidat” de mâna protectoare. ÎPS Justinian este, cu certitudine, un OM ales de Dumnezeu, pentru oameni.

În urmă cu 74 de ani, în 12 martie, a ieşit din casa părintească, în zori, aşa cum pleacă omul la lucru. Numai că ÎPS Justinian pleca spre o misiune, Misiunea sa de a-I sluji lui Dumnezeu şi oamenilor. În urma sa, o mama bolnavă de supărare, văduvă, a strigat printre lacrimi: „Unde mergi, dragul meu?“. Îi spusese cu trei zile în urmă că pleacă la mănăstire şi dânsa s-a îmbolnăvit de supărare. N-a îndrăznit să-i răspundă că pleacă definitiv, a răspuns: „Merg numa până afară“. A ieşit din casă şi a plecat în grabă. La marginea satului s-a oprit, a privit înapoi, şi-a făcut cruce şi şi-a spus sieşi şi lui Dumnezeu: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc!”. Urcuşul greu spre Rohia era numai primul dintre multele pe care avea să le parcurgă în anii care au urmat. La Rohia a ajuns spre seară. Stareţul Nifon Matei l-o fi privit mirat: un tânăr nerăbdător să îmbrace „haina îngerească” şi i-a spus “să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. Atunci, ÎPS Justinian a început să repete, plângând, că a venit să rămână. Şi hotărârea lui l-a convins pe stareţ. După ce a ieşit din chilia lui, ÎPS Justinian a auzit toaca. Era primul moment de linişte al unei zile tumultoase. Şi sufletul i s-a umplut de lumină. O lumină care nu se va stinge niciodată şi pe care o transmite permanent prin ochi, prin zâmbet, prin cuvânt.

De la Rohia nu l-a putut face să plece nimeni, nici măcar odioasa Securitate comunistă. În vremurile grele ale terorii roşii, a rămas de strajă mănăstirii şi nouă, pentru ca lumina aceea să nu se stingă. Acum, la 74 de ani de când a păşit în mănăstire, ÎPS Justinian, este văzut de credincioşi, cu adevărat, ca un înger, dar culmea, el este cel care spune despre noi, că am fi îngeri. Ba mai mult, spune cu smerenie că noi, cei mulţi care-l iubim, i-am dat forţă şi l-am făcut pe Dumnezeu să fie milostiv cu el. Asta, deşi, în mintea noastră, noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat pe Arhiereul Justinian, care prin veghea sa continuă şi prin rugăciunile neoprite stă de strajă Nordului României să nu ni se întâmple nimic rău.

Întotdeauna, referindu-ne la ÎPS Justinian, îi amintim ctitoriile, cărţile, predicile şi poate, mai puţin însuşirile care îl fac cu adevărat Creştin: curajul şi mila. Un curaj care l-a ajutat să urce atâtea Golgote şi o milă nesfârşită, izvorâtă din iubirea de aproapele, care l-au ţintuit pe această Cruce a destinului său.

Se spune că: „pe Cruce nu piroanele L-au ţinut pe Hristos, ci marea Lui dragoste pentru noi”. Tot aşa, pe slujitorul Său, ÎPS Justinian, dragostea pentru El şi pentru noi îl ţin de 74 de ani în monahism.

Întru mulţi ani, ÎnaltPreasfinţia Voastră! Dragul nostru Părinte!