Ion Antonescu - Sfarsitul Maresalului

* La data de 17 mai 1946, maresalul Ion Antonescu a fost gasit vinovat de crime de razboi si condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului. Regele Mihai a refuzat sa-l gratieze, evenimentele si-au urmat cursul si executia sentintei a avut loc in dupa-amiaza zilei de sambata, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, maresalul Antonescu ar fi implinit 64 de ani. Dupa judecarea procesului de fond la Tribunalul Poporului din str. Stirbei Voda, condamnatilor din procesul in care a fost judecat maresalul Antonescu au primit dreptul la recurs. Maresalul a refuzat sa faca acest lucru, fiind convins ca, oricum, va fi condamnat la moarte si executat. Totusi, la rugamintile insistente ale colaboratorilor sai, si prin avocatii familiilor acestora, care voiau sa faca recurs, Antonescu a cedat si a semnat impu-ternicirea pentru avocatii desemnati de tribunal: Paraschivescu-Balaceanu si Eugen Ionescu. Acestia insa s-au retras, dand procura de substituire avocatului Titus Stoika. Sentinta era insa hotarata cu multa vreme inainte. Dupa condamnare, singurul om care l-ar mai fi putut salva pe maresal a fost regele Mihai, care avea drept de gratiere. Maresalul nu a vrut sa inainteze cererea catre rege. Mama sa, doamna Baranga, a facut-o in numele sau. Regele Mihai, pentru a se eschiva de la solutionarea acelei cereri, a disparut din Bucuresti. In ziua executiei, Iuliu Maniu s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui si a-l convinge sa semneze gratierea, dar Mihai I nu a fost de gasit. Evenimentele si-au urmat cursul si executia sentintei a avut loc in dupa-amiaza zilei de sambata, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, maresalul Antonescu ar fi implinit 64 de ani. Catre orele 17 in dupa-amiaza zilei de 1 iunie 1946, cei sapte condamnati la moarte au fost condusi in capela inchisorii Jilava, unde preotul a oficiat un serviciu religios, dupa care condamnatii s-au spovedit si au primit sfanta impartasanie. Maresalul, in costumul sau bleumarin, cu care fusese si la judecata, cu palaria de fetru neagra, intr-o mana in care purta si manusa, a primit primul impartasania. La sfarsitul slujbei, preotul a scos panglica tricolora aflata in Sfanta Evanghelie si i-a dat-o maresalului, care si-a prins-o pe piept. In timpul spovedaniei, preotul i-a transmis maresalului, din partea regelui Mihai, regretul de a nu-i fi putut acorda gratierea ceruta de mama sa. Dupa terminarea serviciului religios, condamnatii au parasit capela, insirandu-se, cu maresalul in frunte, pentru a porni spre locul de executie. Chiar inainte de a porni, si-a facut aparitia un procuror militar, care a dat citire unei liste ce cuprindea numele a trei condamnati carora le fusese comutata pedeapsa cu moartea in inchisoare pe viata: generalul Mihai Pantazi, fostul ministru al apararii nationale, Gh. Lecca, fostul ministru al romanizarii si Eugen Cristescu, seful Sigurantei Statului. Cel care a filmat ultimele momente din viata maresalului Antonescu si executia acestuia a fost tanarul operator cinematografic Ovidiu Gologan, detasat de la Sectia „Propaganda” a Marelui Stat Major la Cabinetul militar. „Ma aflam intr-o agitatie foarte mare. Tremuram tot. Imi tremurau genunchii, imi tremurau mainile si sudoarea mi se prelingea pe tot corpul. Desi era foarte cald, eu clantaneam de frig. Imi era frig, dar, mai ales, imi era frica. Daca imi venea rau? Daca inima imi va tremura si nu voi putea fixa mira? Daca se va bloca aparatul? Iata toate elementele pentru ca sa ma curpinda cea mai teribila panica. Imi dam seama ca o ratare era sinonima cu un sabotaj si atunci nimic nu ma va mai scapa. Dar am reusit sa ma stapanesc. Clipele de asteptare s-au scurs greu. Deodata, vad la capatul aleii, care venea din curtea inchisorii spre locul unde ne aflam noi, grupul celor patru condamnati, cu maresalul in frunte. Parca inima s-a oprit sa-mi mai bata. Eram numai ochi si ochii intr-atata erau de dilatati incat parca toata fiinta mea se concentrase in ei. Grupul se apropia solemn. Maresalul ajunsese la cativa pasi de mine si am pus aparatul in functiune. De atunci, totul s-a produs masinal. Obiectivul aparatului interpus intre mine si realitate imi dadea impresia ca visez. Am filmat mereu, mereu. Auzeam tacanitul aparatului. Acolo in obiectiv, nu mai era maresalul. Parca era o fiinta eterica, desprinsa de langa noi... L-am prins bine in obiectiv. Era cel de totdeauna, mai luminos parca si mai senin! Costumul bleumarin ii venea impecabil; era descoperit si purtand palaria in mana stanga inmanusata. Ii aveam si pe ceilalti in obiectiv, imi dadeam seama, dar o-chiul meu il vedea doar pe maresal. In mersul acesta procesional, au ajuns la locul indicat si s-au aliniat cu fata la cei patru pistolari, care nu mi-am dat bine seama daca erau paznici improvizati sau civili imbracati provizoriu cu vestoane. Aveau pantaloni de haine civile. In orice caz, militari nu erau. Acum se apropia momentul! Deodata, am auzit vocea maresalului, atat de cunoscuta mie, mai limpede si mai patrunzatoare: - Suntem gata, domnilor! Ochiti va rog bine! Traiasca Romania! Foc! Comandase el singur focul, impasibil, ca si cum nu era vorba de persoana sa. Ceilalti trei se inchinau facand mereu semnul crucii. Deodata rasunara, in linistea de cimitir al acelui colt de inchisoare, patru rafale scurte de pistoale automate. Mihai Antonescu, generalul Vasiliu si Alexianu au cazut retezati ramanand nemiscati. Aparatul tacanea necontenit si eu, impietrit, urmaream cele ce mi se desfasurau inaintea ochilor ca in cel mai cumplit cosmar. Era o scena incredibila! Maresalul se ridicase intr-un genunchi si redresandu-si pieptul cu capul inaltat, pronunta cuvintele: - Nu m-ati nimerit, domnilor! Ochiti, va rog, mai bine, si terminati odata... Fie ca pistolarul din dreptul maresalului, emotionat, ii tremurase mana, fie ca o facuse dinadins ca sa-l chinuiasca nelovind in plin, dar maresalul nu fusese lovit mortal. Atunci pistolarul se desprinse din rand, inaintand cativa pasi pentru a da lovitura de gratie impuscandu-l in cap... Si aparatul tacanea intruna, iar eu, la capatul ultimelor puteri, inca nu realizasem ca totul era sfarsit!”, avea sa-i marturiseasca Ovidiu Gologan, la cateva zile de la executia maresalului, lui George Magherescu, un fost colaborator al maresalului. Imediat dupa executie, trupurile celor patru au fost asezate in sicriele pregatite, sicrie simple, din scandura de brad. In timpul noptii au fost duse cu un autocamion la Crematoriu, unde au fost imediat incinerate. Nu se stie cu siguranta care a fost soarta urnelor. Dupa unii, cenusa celor patru a fost imprastiata pe terenul vast si napadit de balarii din spatele Crematoriului, denumit „Valea Plangerii”, astazi Parcul Tineretului. Dupa altii, urna maresalului mai exista si astazi, ea aflandu-se in posesia unui minister. Se adevereau astfel ultimele cuvinte rostite de maresal in timpul procesului: „Tie, popor ingrat, nu-ti va ramane nici cenusa mea!” Nici ultima dorinta exprimata in scrisoarea adresata din inchisoare sotiei sale nu i-a fost respectata, refuzandu-i-se un loc pentru odihna vesnica: „Am sa rog sa fiu ingropat langa cei ce mi-au fost strabuni si indrumatori, acolo, la Iancu Nou! Voi fi alaturi de cei cu care am copilarit si am cunoscut durerile si lipsurile, pe care sufletul meu nu i-a uitat niciodata!” „In jurul lui se va naste o legenda” „Radio Bucuresti anunta ca azi, la orele sase seara, maresalul Antonescu, Ica Antonescu si alti patru (doi – n.n.) demnitari au fost „executati”. Gratia regala nu a putut, deci, interveni. Rusii au cerut moartea lor, „libertatii”. Sa nu fie cumva semnalul unei cumplite dezlantuiri de patimi sangeroase. Pacatele maresalului au fost oarecum spalate prin abuzurile regimului de azi si prin primejdia de moarte pe care sovieticii o tin intinsa asupra tarii. Intamplarile care au urmat prabusirii sale au asternut uitarea peste campania nenorocita ce el a purtat-o in Rusia, ca si peste oarba inversunare cu care s-a aruncat in bratele lui Hitler. Ieri inca vinovat, maresalul cade ca un martir al cauzei romanesti, pentru ca Romania nu mai cunoaste decat o singura amenintare: Rusia. In jurul lui se va naste o legenda care va indulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mania imperiului vecin il apropie de sufletul unui popor care se simte, in intregime, amenintat de acea imparatie.” – Grigore Gafencu. „Aceasta tragica figura a istoriei romanilor” „Maresalul Ion Antonescu, aceasta tragica figura a istoriei romanilor, apare astazi, dupa triumful Revolutiei de eliberare, pe ecranul constiintei neamului, dupa aproape o jumatate de veac de prigoana, de necunoastere, oprobiu si exilare, ca un reper moral si patriotic, ca o emblema de suprema noblete a neamului romanesc. Mai mult, in confuzia inerenta consecutiva oricarei revolutii, in absenta conturarii unei mari personalitati, el apare ca o coloana de granit, ca un pilon ideologic, care sa slujeasca drept reazem moral al injghebarii noii societati, oferindu-ne exemplu viata sa, idealul sau, opera sa si sacrificiul sau suprem. Acest om, care pe timpul vietii sale inchinate patriei a fost socotit ca o „haina de vreme rea”, vine acum din eternitatea romaneasca, in care a intrat purtand cununa martirajului tot in vremuri grele, sa ni se ofere generos si mai dezinteresat ca intotdeauna drept indrumator si sprijinitor al drepturilor noastre, al libertatilor noastre, al prestigiului nostru peste hotare.” - George Magherescu Cateva intrebari retorice „In loc sa se profileze ca un comandant militar roman, patriot, ce trebuia sa duca razboiul investit – cum era si firesc – cu puteri dictatoriale, datorita colaborarii lui initiale cu Garda de Fier, Maresalul a fost calificat drept „fascist” si judecat ca atare. Desigur, o greseala politica – desi a fost o simpla formalitate, care insa a constituit obiect de critica si act de acuzare – a fost declaratia de razboi impotriva Statelor Unite ale Americii. Maresalul (sau Mihai Antonescu de unul singur) s-a precipitat sa declare razboi Statelor Unite. Era necesar? Multi il acuza pe Maresal ca nu a iesit din razboi inca din anul 1943, incheind un armistitiu care ar fi salvat si tara, si propria sa viata. In felul acesta – zic criticii – nici tara nu ar fi fost ocupata si supusa tratamentului psihiatric comunist, si nici Maresalul nu ar fi cazut ucis de gloantele unui pluton de executie, improvizat din membri ai politiei civile. Se prea poate ca unele reprosuri sa sublinieze greseli grave. Dar daca toate aceste greseli ar fi fost evitate, e sigur ca soarta Romaniei ar fi fost alta? Oare, ducand un razboi de legitima aparare nationala, Maresalul Antonescu nu se bucura de aprobarea intregului neam? Nu reprezenta el, in acest razboi de dezrobire a fratilor de sub jugul rusesc, constiinta intreaga a unui neam? Putea Maresalul, evitand greselile ce i se atribuie, sa faca o alta politica si sa modifice destinele Romaniei?” – Nicolae Baciu. Ioan BOTIS