Jenant, mişeilor! / Rugă

„Cerne, Doamne, liniştea uitării,

peste nesfârşita suferinţă,

seamănă întinderi de credinţă

şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne, dragostea şi crinul

în ogorul năpădit de ură

şi aşterne peste munţi de zgură

liniştea, iertarea şi seninul”.

Aşa, cum stătea plecată şi plânsă, în faţa icoanei, aveai impresia că opincile i-au crescut din podelele bisericuţei de lemn. Am văzut-o întâia oară demult, acum vreo 5 ani, în Botiza. A stat în genunchi, întreaga Liturghie, şi părea să rostească aceleaşi cuvinte, înălţându-şi ochii cu disperare spre cer. De atunci, mi se pare că îi revăd ochii plânşi şi mâinile încleştate pentru rugăciune în fiecare bătrână care îşi pleacă genunchii. Instinctiv, mă apropii de fiecare dintre ele, sperând că o să le aud ruga şi cererea rostită cu atâta patos. În mod ciudat, mi se pare că bătrâna în opinci, plânsă, îngenunchiată şi smerită e singura noastră rămăşiţă de demnitate şi curaj.

Mi-o închipui tânără, cărând desculţă sacii cu făină la moară şi crescându-şi, la 6 ani, fraţii mai mici, fără să se plângă. O văd apoi în război, ascunzând vitele de lăcomia armatei bolşevice. Fără să se plângă. Apoi, în tăvălugul comunist, cară desăgi cu mâncare pe un Deal, ajutându-şi cunoscuţii fugari şi le strigă securiştilor care vor s-o momească cu un serviciu bun că: „Adevărul nu are preţ, iar eu nu sunt de vânzare!”. Fără să se plângă.

Mai târziu, le spune poveşti nepoţilor şi le repetă obsesiv că în viaţă trebuie să cerem o singură părere: conştiinţei şi inimii noastre. Are pensie mică, se descurcă greu şi nu se supără când aude în urma ei: „ce vrea şi baba asta?”. Le duce toate fără să se plângă. În fond, aşa bătrână şi bolnavă, crede că acum o duce cel mai bine. Dar s-ar întoarce oricând la moară, în război sau în comunism. Nu mai înţelege lumea de azi. Cum să faci toate compromisurile posibile ca să-ţi fie bine şi să continui să te plângi? Ş-apoi, cui poate fi loial un om care s-a trădat chiar şi pe sine?

Am revăzut-o recent. Pe ea, sau pe celelalte bătrâne doamne ale trecutului nostru. Stătea tot plecată şi plânsă. De pe buze, i-am citit ruga: „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”!