Invazia tătarilor în Sătmar și Maramureș (1717) - legendă versus adevăr istoric

 La sfârșitul verii anului 1717, o armată de tătari, numărând aproximativ 10 - 12.000 de luptători, în fruntea căreia se afla însuși han-tătar Agiamet Gherei, a întreprins o expediție de pradă în Ardeal, în special pe Valea Someșului. În incursiunea ei, oastea tătară a ajuns până în comitatele Sătmar și Ugocea, provocând un mare deranj istoric și social.

La 1 septembrie 1717, un corp de oaste, condus de către Moise Codrea, i-a înfrânt pe tătari „sub cetatea Hust”. În comitatele Sătmar și Bereg, tătarii au avut mai multe expediții de jaf și prăduire. Între altele, ei au pârjolit satul Micula și împrejurimile, luând cu ei mai mulți robi, inclusiv pe proprietarul satului, Mikolai György, și pe soția acestuia. În Micula, după 100 de ani, documentele istorice consemnau faptul că, la biserica din sat, pe 29 august, se sărbătorea eliberarea din robie, iar în hotarul localității există Tatár Domb (Dâmbul Tătarilor), în amintirea taberei acestora.

În aceeași practică istorică, tătarii au mai pârjolit satul Adrian, dar aici s-a consemnat și un fapt mai puțin obișnuit, anume că, în podul bisericii, ar fi murit un fiu al unei căpetenii tătare, urcat acolo în căutare de comori, iar podul bisericii și al turnului s-ar fi prăbușit sub greutatea lor, drept „pedeapsă” divină.

În drumul lor de retragere, spre Sighet, tătarii au mai ars și biserica din Negrești, ocazie cu care s-a topit clopotul cel mic.

Pe urma acestor tătari prăduitori a pornit un nobil de pe Tisa, Bogösi László, care, împreună cu borșenii, ar fi reușit să-i elibereze pe cei din Micula, inclusiv pe nobilul Mikolai György și pe soția acestuia.

În drumul lor de întoarcere spre Bucovina, o coloană de tătari a fost consemnată, la 2 septembrie 1717, că ar fi jefuit și ars biserica reformată din Sighet.

În retragerea lor legendară prin Maramureș, cu toată urgia promovată asiduu de memoria colectivă, nu sunt consemnate violuri în masă, necinstire de femei sau fete fecioare. Ba mai mult, istoria păstrează conflicte izolate în care comunitățile locale s-au mobilizat exemplar și i-ar fi  înfruntat pe tătari sau, în unele cazuri, fapte de eroism izolate, singulare. Este cazul unei femei din Săpânța, „mare și hodină”, care ar fi înecat trei tătari în tonul (butoiul) cu varză murată.

În acele vremuri istorice, de prigoană socială, faptul de a fi „tâlhar și hoț de codru”, de a fi lotru era aproape un motiv de mândrie, iar memoria istorică îi așază în fruntea listei pe călineșteni și săpânțeni. Cei din urmă și-au confirmat această deprindere căci căpetenia lor, Poroncioc, după ce și-a pus ochii pe un șal de mătase țesut cu fir de aur, a reușit să-l subtilizeze chiar de sub șaua căpeteniei tătare, iar seara tătarii au observat că lipsesc trei dintre ei și vreo 10 cai. Șalul respectiv, pe post de trofeu, a fost dăruit ulterior bisericii, iar după sfințire a fost folosit în ceremonialul religios de către preoți, doar de Paști și de Crăciun.

Un episod al „bântuirii tătarilor” prin Maramureș este și cel din hotarul Cavnicului, unde oamenii locului, în frunte cu haiducul Toader Crăciun, i-au înfrânt. Pe monumentul de aici stă scris și azi: „Anno 1717 usque huc fuerunt tartari” (În anul 1717, până aici au ajuns tătarii).

După acest episod amar, dar glorios, iobagul Toader Crăciun a fost înnobilat, devenind nemeșul Karácsony, iar între obiceiurile căvnicarilor se insinuează vestitul teatru religios al brondoșilor, de alungare a spiritelor rele, în amintirea acelor zile de restriște, dar și de izbândă.

Poate că ar merita o reflecție aparte faptul că până și denumirea căpeteniei cetei dracilor din vestitul Viflaim din Maramureș se numește „tartorul” dracilor, în amintirea urgiei acelorași tătarilor păgâni.

O confruntare mai însemnată este menționată între Bârsana și Strâmtura, la locul numit Piatra Țiganului, unde tătarii au fost întâmpinați de către un corp de oaste, format din 300 - 400 de oșteni maramureșeni și sătmăreni conduși de către pretorii Simion Săpânțan și Ioan Stan.

Un alt episod falnic este cel din hotarul satului Văleni. Aici, femeile din sat s-au îmbrăcat bărbătește (a se reține că acest lucru era un sacrilegiu în mentalul colectiv al vremii!), s-au înarmat cu securi, coase, furci, pietre și au atacat ceata de tătari venită să jefuiască și să pârjolească dealul din apropiere, care este numit până azi Dealul Babelor.

Episodica incursiune a tătarilor în Maramureș din toamna anului 1717 a suscitat multă patimă istorică, iar victoria de la Borșa a fost revendicată și de către vicecomitele Vasile Stoica, cel care devine „baron al imperiului”, alături de unii nobili din comitatele Bereg și Sătmar, de pe Tisa ș.a.

Cert este că tătarii au ajuns la Borșa la 3 octombrie 1717. Într-o primă tentativă, ei au încercat să jefuiască biserica din Josani, dar s-au izbit de opoziția femeilor de aici care i-au  alungat cu pietre.

Bătălia finală, care i-a umplut de glorie în primul rând pe borșeni, s-a dat la Trecătoarea Cheia, care, după acest episod istoric, se va redenumi Preluca Tătarilor. Aici tătarii au fost atrași într-o ambuscadă de către moiseianul Ioan Oprea, care s-a „oferit” să le arate „drumul bun”. În acea zi, în acea zonă s-a iscat o ploaie mare, un potop de ape, cu revărsări de torenți și surpări de teren. În jur de 4.000 de tătari atrași în ambuscadă au încercat să se salveze, căutând un refugiu înspre muntele Știol. În aceste condiții favorabile luptei, protopopul Borșei, Lupu Șandru (Sandrin), fost curut în oastea lui Gheorghe Rakoczy al II lea (principe al Transilvaniei în perioada 1648 - 1660), i-a atacat cu oastea lui de borșeni și i-a înfrânt decisiv. Mărturiile vremii consemnează peste 6.000 de cadavre ale tătarilor, dar și în jur de 4.000 de cadavre ale creștinilor, între care poate 2.000 de copii, parte dintre ei fiind sechestrați în cele 70 de căruțe care însoțeau convoiul.

Episodul tragic al invaziei tătarilor în Maramureș, în debutul toamnei anului 1717, a rămas să rezoneze dramatic, până astăzi, în memoria locuitorilor. Se cunoaște, în acest sens, soarta tristă a bisericilor arse la Seini, Șișești, Dumbrăvița, Sighet, Dragomirești și Cuhea. În acest context, însă, și în efervescența luptei pentru impunerea bisericii greco-catolice,  a Uniației deci, s-au construit imediat biserici noi: Rozavlea, Ieud-Deal, Desești ș.a.

Invazia tătarilor în Maramureș a lăsat urme mai ales în toponimia locului: Dealul Babelor (travestite) la Văleni, Bâtca Tătărcii (Borșa), Preluca Tătarilor la Borșa, Tătarul la Giulești ș.a.

Amintirea urgiei tătarilor a rezonat cumplit în mentalul colectiv, iar unuia dintre dascălii exigenți ai Sighetului din perioada interbelică, cel care administra internatul de băieți, profesorul Mihail Șerban din Săpânța, i s-a pus porecla de „Han-Tătar”, din cauza pedepselor aspre aplicate elevilor interniști, de aici și blestemul „Să te ia Han-Tătar!”.

Tot din această perioadă, specialiștii în domeniu au putut constata o anumită  modificare/ ameliorare a raselor de cai din Maramureș, precum și a celor canine, prin aportul animalelor care i-au însoțit pe tătari și care au rămas în Maramureș, ameliorând rasele locale, indigene.

Dosarul (istoric) al lui Pintea Viteazul (1670 - 1703)

Motto:

„Doară Pintea n-o muritu

Numa' un pic s-o hodinitu!”

Din când în când personalitatea istorică a lui Pintea Viteazul este supusă reevaluării, asta în ciuda faptului că de trei secole încoace posteritatea l-a legitimat ca exponent al acelor „nobili de opincă”, indisolubil legați de identitatea și aspirațiile sociale și naționale românești.

Pe lângă faptul că imaginea i-a fost viciată de către acei epigoni autodefiniți și supranumiți ca „Pintea”, în realitate niște figuranți, imitații penibile, simpli hoți de codru, în zilele noastre alți agenți corozivi lucrează la icoana lui Pintea, asumată de către popor, după un proces istoric de decantare, într-o retortă absolut suverană. Acești detractori încearcă a se lustrui pe sine, după rețete prefabricate tot de către ei. Două mi se par a fi mai periculoase tentativele care riscă să compromită legenda lui Pintea Viteazul.

Prima ne-a fost livrată odată cu celebrul film „Pintea Viteazul” în care a(u)(c)torii filmului au preferat „să-i prescrie” eroului legendar o moarte „mai artistică”, iarna, într-o vale a Gutâiului. N-o să înțeleg niciodată, chiar și din rațiuni de „amorul artei” sau supunându-ne prezumției că nu este un film documentar, de ce a trebuit să se renunțe la certitudinea morții lui Pintea, la 14 august 1703, în chiar timpul unui atac asupra cetății Băii Mari, murind în toiul luptei ca un erou, sporindu-i și mai mult carisma și aura lui istorică?! Pe lângă faptul că Pintea n-a reușit niciodată în timpul vieții sale să pătrundă în cetate, autorii filmului au preferat să-l și omoare mult mai departe de zidurile împresurate, dar inexpugnabile ale acesteia.

În cel de-al doilea plan, aud că niște exaltați ai subiectului Pintea Viteazul și-au propus să-i ridice haiducului o statuie care să-i celebreze statutul lui „inventat” de precursor al zborului cu un aparat mai greu decât aerul. Pe scurt, legenda acestei aberații a debutat la sfârșitul lunii martie a anului 1971, când muzeograful Gavril Aurelius Bălan, de la Muzeul Județean de Istorie Maramureș, Baia Mare, mâzgălea cu litere chirilice, pe o carte bisericească, un text datat pe la 1701-1702 (!) care, chipurile, ar fi aparținut ieromonahului Ghenadie și care, la rândul său, ar fi asistat la zborurile lui Pintea cel Viteaz, de pe Muntele Măgoaja, dar și pe șesurile localității Viile (Satu Mare), „cu o zburătoare din lemn din codru, căptușită din piele de cerb”, adică cu un planor.

Aceste plastografii nefericite au ajuns, apoi, la Arhivele Statului, fiind valorificate fără prea multă discernere în presa locală „Pentru Socialism”, în revista militară „Apărarea patriei” și, de aici, nu a mai fost decât un „salt” până într-un compendiu de istorie a aviației române.

Eroul legendar Pintea Viteazul a devenit astfel nu numai un personaj de legendă al nord-vestului României, ci și un precursor al aviației românești și universale. Insinuarea acestui fals istoric a fost devoalată de către colegul muzeografului plastograf de la acea vreme, istoricul Blaga Mihoc de la Oradea, care descrie și împrejurarea în care s-a născocit năstrușnica idee, în cartea sa „Peregrinul și Umbra”, Editura Primus, Oradea, 2010.

După cum se știe, fiecare epocă își are propria variantă istoriografică, propria perspectivă asupra trecutului pe care și-o prezintă împachetată în „ambalajele” ideologice care o definesc, angajându-și în acest fel și simbriașii de care are nevoie. Am stat pe gânduri considerând că, probabil, nu s-au terminat chiar toate subiectele de istorie a Maramureșului încât să fie nevoie deja de o igienizare istoriografică, iar cinstitul cititor este obișnuit doar cu basne și plastografii din partea altor istoriografii străine de neamul nostru.

P. S. 1

În vara anului 2003, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la moartea haiducului Pintea Viteazul, la inițiativa unor muzeografi de la aceeași instituție de cultură, la mormântul cenotaf din Pasul Gutâi s-a ridicat o troiță. Din „peisaj” n-a fost îndepărtat însă și „pietroiul” comunist care a servit până atunci drept suport plăcuței care amintește de Pintea Viteazul. Se spune că, la judecata de apoi, noi, creștinii, ne vom înfățișa în fața Mântuitorului cu propria cruce de mormânt atârnată de gât. Oare lui Pintea Viteazul îi va reveni și pietroiul de pe Gutâi?

P. S. 2

Istoria este o duioasă ficțiune despre trecut care, uneori se hrănește cu destinele noastre!