Invataturile Maicii Siluana (II)

Maica Siluana este stareta la manastirea Jitianu si coordonator al Centrului de Formare si Consiliere “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” din Craiova. Gratie unei experiente de viata deosebite, Maica Siluana desfasoara o bogata activitate duhovniceasca, cu un impact puternic, mai ales in randul tinerilor. GAZETA de Maramures va prezinta o parte dintr-un amplu dialog cu Maica Siluana. Sufletele copiilor nenascuti Sa-L rugam pe Domnul sa ne lumineze si sa ne dea curajul sa spunem lucrurilor pe numele lor crestinesc: In primul rand: cand poate sa aleaga cineva sa nu fie parinte? Cred ca numai inainte de conceperea pruncului. In clipa conceperii, barbatul si femeia procreeaza, devin parintii celui zamislit acolo din samanta lor prin impreuna lucrare cu Dumnezeu care creeaza un om nou. Dar zamislirea, momentul in care Dumnezeu sufla Suflarea Sa creatoare de „suflet viu” peste „tarana” de viata biologica oferita de parinti si il cheama la existenta pe cel ce se zamisleste, este un moment de mare taina. Parintii nu stiu si nu simt nimic. Ei stiu si simt ca se iubesc, se doresc si traiesc extazul iesirii din sine si intalnirii cu celalalt, oricat de cazuta si de batjocorita de pacat ar fi aceasta iubire. Imediat dupa zamislire, copilul e stiut numai de Dumnezeu. Primul semn pe care il primesc parintii despre existenta copilului e dat de Dumnezeu mamei prin incetarea producerii lunare de samanta de viata oferita cu smerenie, prin legea firii Creatorului ca sa faca lucrarea lui. Asadar, devenim parinti fara sa ni se ceara acordul in fiecare imbratisare, asa cum ramanem in viata respirand, fara sa fim intrebati la fiecare „gura de aer” daca voim sau nu sa respiram. Cand vreau sa traiesc, respir chiar daca nu simt recunostinta si bucurie ca sunt viu. Tot asa, cand vreau, ca barbat sau ca femeie, sa devin „una” in Hristos cu celalalt, cand ma arunc catre celalalt in actul iubirii trupesti, spun „da” lui Dumnezeu, Creatorul meu, si lucrarii Lui. Si Dumnezeu, in ascuns, in taina negraita a tacerii Lui creatoare, face ce voieste El cu mine si cu iubirea mea: „Fie mie dupa cuvantul Tau” si Cuvantul Lui este in mine, in ascunsul meu. Daca asa stau lucrurile, omul poate sa aleaga sa nu fie parinte doar atunci cand renunta la actul trupesc al iubirii dintre barbat si femeie, fie oferindu-se Domnului pentru o altfel de rodire, cea „dupa chipul veacului ce va sa fie”, fie marturisindu-se nevrednic sau neputincios pentru aceasta mare si infricosatoare taina. Atunci, omul alege castitatea abstinenta. O numesc astfel pentru a sublinia ca si relatia dintre soti este castitate cand e traita in Hristos. Ce este castitatea abstinenta? Ce este abstinenta? In nici un caz nu trebuie traita ca o renuntare, ca o inabusire a puterilor creatoare ale sufletului nostru, ci ca asceza, adica exercitiu constient si liber de transformare a sexualitatii, a puterii ei creatoare intr-o altfel de creativitate, intr-o altfel de rodire in Hristos. In al doilea rand, oricine a ales sa nu mai fie parinti, din clipa in care pruncul isi anunta prezenta si cere sa-i slujim pana va deveni capabil sa-si administreze singur puterile trupesti si sufletesti, nu mai are decat o cale: uciderea pruncului. Si aceasta se poate face fie in primele ore de viata, prin anticonceptionalele care ucid ovulul fecundat, deci pruncul, fie dupa o perioada mai lunga de timp, prin folosirea steriletului, fie dupa cateva luni, expulzandu-l din casa vietii intreg sau facut bucati, fie dupa nastere, prin ucidere violenta sau prin neingrijire. In toate aceste cazuri, parintii sunt „ucigasi de prunci”. Acum, putem incerca si raspunsul la intrebarea care ar suna astfel: Ce mai pot face parintii care au ales sa-si ucida pruncii nenascuti, pentru sufletele copiilor lor nenascuti? Aici, Sfanta Biserica are dreapta invatatura si leacuri datatoare de viata si nadejde nemincinoasa in Viata vesnica fericita. Iata cateva repere: 1. Nu exista pacat pe care Dumnezeu sa nu voiasca si sa nu poata sa-L ierte celor care Ii cer iertare. 2. Pentru iertarea oricarui pacat, este nevoie de numirea lui (cand omul da nume la ceva, devine stapan in mintea lui peste acel ceva). 3. Cand am ucis, am de facut doua lucruri: mai intai, sa-mi marturisesc crima, sa ma recunosc vinovat, sa cer iertare si sa cred in iertarea lui Dumnezeu. Apoi, sa-l jelesc pe cel mort, sa-l plang, sa nu intru in negatia ucigatoare de suflet prin care incerc sa ma conving ca „nu e chiar asa grav”, „ca nu aveam de ales” etc. Chiar daca ar fi asa, am ucis si cel mort e om si trebuie iubit ca om mort, jelit si pastrat in memorie, pentru ca ne vom intalni cu el acolo. Sa ne impacam cu el, cu ei, acum, aici, in Taina Bisericii. 4. Prin Taina Sfintei Spovedanii, putem numi si oferi pacatul nostru Mielului lui Dumnezeu, „Care a venit sa ridice pacatul lumii”. Aceasta oferire trebuie sa fie totala si plina de dorinta de a muri mai degraba decat sa repetam pacatul. Dezlegarea data de Parintele Duhovnic este insotita de iertarea daruita de Dumnezeu dupa randuiala stabilita de Domnul si impacarea noastra cu Biserica, cu cel ucis si cu noi insine. 5. Lucrarea poruncilor lui Dumnezeu prin primirea canonului de indreptare pentru a ne intari in fata slabiciunilor firii si ispitei ucigatorului de oameni. 6. Cresterea duhovniceasca prin lucrarea canonului de indreptare si a poruncilor lui Dumnezeu. Copiii ucisi nu mai pot face nimic pentru cresterea lor, lipsiti de trup si de harul sfantului Botez, dar relatia lor cu parintii prin legaturile firii nu inceteaza. Si daca Dumnezeu binecuvanteaza cresterea duhovniceasca a parintilor pana a le oferi sfintenia si indumnezeirea, avem tot temeiul sa nadajduim ca aceasta lucrare se va rasfrange, cum numai El stie, si asupra copiilor nostri, si asupra celor pe care i-am impiedicat noi sa creas ca. 7. Sa nu iscodim cele de taina, ci sa credem, sa avem incredere nestramutata in fagaduintele Lui, devenind madulare vii ale Sfantului sau Trup, care este Biserica. O piedica importanta in calea acestui inceput bun, de viata si de bucurie datator, sunt cei trei vrajmasi ai mantuirii noastre, numiti de Sfintii Parinti „cei trei uriasi”: nestiinta, uitarea si lenea. Sa ne nevoim ca sa aflam cine este Dumnezeu si cine este omul, sa nu uitam cine suntem, de unde venim si unde ne ducem si ce trebuie sa facem pe cale si sa nu ne lenevim in lupta cea buna. Asa sa ne ajute Dumnezeu si sa ne mangaie in necazurile noastre ca sa putem birui cu El, in El si cu El pe ucigasul de oameni diavolul. Ca Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu. Indrazniti! Pe noi ne cheama. Pe toti si pe fiecare! Ma intreb cu destul interes “Cum sa ma cobor cu mintea in inima?”: Daca as sti sa-ti raspund, oare ti-as raspunde? Cred ca nu. De ce? Pentru ca ai fi in stare sa faci ce-ti spun eu, s-o iei pe „acolo”. Si de unde sa stiu eu daca tu trebuie sa cobori pe acolo sau pe altundeva. Fiecare om e o cale pe Calea care este Domnul. Si totusi, ceva tot iti pot impartasi. Ceva din cele incercate de mine. In primul rand, mi-am pus intrebari mai simple: „Ce e mintea?”, „Ce e inima?”, „Ce inseamna sa cobori?”. Si am aflat de la cei ce au fost si sunt „martorii” Adevarului raspunsuri care m-au provocat, care m-au chemat spre alte intrebari. Si, alergand cu sufletul la gura din intrebare in intrebare, am obosit, am cazut si am plans si m-am plans. Si Parintele pe care mi-l daruise Domnul ca sa ma nasca si sa ma creasca pe Cale mi-a spus: „Rugaciunea te va invata toate”. Si am crezut si m-am rugat. Si rugaciunea m-a invatat si ma invata toate. Ea ma cearta, ea ma mangaie, ea ma incurajeaza, imi panseaza ranile, imi repara aripile frante… Apoi a venit Sfantul Siluan si mi-a zis ca, uite, unii oameni vor sa stie cum s-a facut soarele si alte multe taine, dar un lucru e important, sa dobandim Duhul Sfant si in El vom sti toate. Si eu l-am crezut si una incerc sa dobandesc si sa nu alung Duhul Sfant, Mangaietorul Care ne invata toate. Si acum, aici, nu voi putea fi stapana peste toate cele fagaduite pentru ca sunt prunc pe Cale. Acum sunt chemata, esti si tu chemat sau chemata ca si mine, sa fim credinciosi „peste putinul” (vezi Pilda Talantilor) care ni s-a incredintat si vom fi „pusi peste multe”. Pana atunci, acum, aici in locul nevointei si credinciosiei noastre, suntem chemati sa intram in Bucuria Stapanului nostru. Si cand ma lupt, iata asceza, sa fiu credincioasa peste putinul meu, dau peste mine, peste viata mea, calitatile si defectele mele si chiar peste inima mea din care tasneste raul pe care nu voiesc sa-l fac… si invat sa primesc darul si sa-l lucrez cu harul ca sa inaintez pe Cale. Siluana