Invataturile Maicii Siluana

Maica Siluana este stareta la manastirea Jitianu si coordonator al Centrului de Formare si Consiliere “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” din Craiova. Gratie unei experiente de viata deosebite, Maica Siluana desfasoara o bogata activitate duhovniceasca, cu un impact puternic mai ales in randul tinerilor. GAZETA de Maramures va prezinta o parte dintr-un amplu dialog cu Maica Siluana. “Cum putem distinge intre suferinta mantuitoare si starile de suferinta inutila, care te aduc la deznadejde, la dorinta de a nu mai exista, care iti lasa un vid total in suflet? Cum putem iesi din aceste stari?” Primul gand care imi vine este intrebarea: “Ce este suferinta?” Multi dintre noi nu stim sa spunem ce este suferinta desi, din experienta, stim bine ce este ea. Suferinta este trairea coplesitoare pe care ne-o provoaca atitudinea de revolta in fata unei dureri. Exista dureri mari pe care nu le numim suferinte. Nasterea, de exemplu. Nimeni nu spune “ce mult am suferit cand am nascut”, ci “m-a durut, am avut dureri mari”. Suferinta vine in viata noastra pentru ca nu cunoastem rolului durerii si nu o acceptam ca leac si dascal pe calea vietii. Durerea a aparut dupa ce omul s-a lepadat de Dumnezeu cautand sa se alipeasca de cele vazute, pentru placerea senzoriala pe care o provoaca. Placerea simturilor este capcana folosita de diavol pentru a ne duce la moarte. Orice placere, urmarita pentru ea insasi, te taraste in lipsa de masura si te ucide. Pentru a ne proteja de aceasta capcana, Bunul Dumnezeu a “inventat” durerea ca un semnal de alarma: “Opreste-te! Pericol de moarte!” Dar omul, de multe ori, nu mai are “urechi de auzit” si nu se mai poate opri din cursa nebuna dupa alte si alte placeri, fugind ingrozit de orice durere pentru care inventeaza mereu si mereu alte “droguri”. Dar zadarnica este orice fuga. Nu avem unde ne ascunde. In ascunsul din noi, o voce calda si iubitoare nu inceteaza sa ne spuna: “Unde alergi? Nu stii ca Eu, viata ta, sunt in tine?”. Si daca atunci ne oprim si ascultam Vocea, vom mai auzi: “Veniti la Mine toti cei osteniti si eu va voi odihni pe voi” si toate celelalte fagaduinte facute noua de Dumnezeu Cel cuibarit in inima noastra. Atunci dispare toata suferinta si durerile nu mai sunt decat jaloanele caii catre Casa Tatalui Ceresc. Nu, nu exista suferinta mantuitoare. Noi nu ne mantuim prin suferinta, ci de suferinta. Mantuirea este lucrarea iubitoare a Mantuitorului, a lui Dumnezeu intrupat, facut Om ca omul sa se mantuiasca de suferinta, sa iasa din suferinta. Iar aceasta iesire nu se face prin inlocuirea suferintei cu o non-suferinta, ci prin Prezenta lui Dumnezeu, a Vietii Celei adevarate in valtoarea durerilor si necazurilor vietii noastre de aici si de acum. Fara sa intelegem si sa simtim acest adevar, nu putem intelege taina suferintei umane. Homosexualii, “vinovatii fara vina”? Grea intrebare. S-ar cuveni sa spun ca nu pot sa raspund pentru ca ceea ce stiu, stiu mai ales din experienta, si nu prea am o asemenea experienta. Spun “nu prea am” pentru ca, totusi, candva, demult, am trait ceva straniu. Era noapte, spre ziua, eram in casa unor prieteni, dupa o aniversare, cred ca dormeam cam de-a valma, pe unde apuca fiecare, fiind foarte multi. La un moment dat am simtit o puternica tulburare fata de prezenta trupului de langa mine. Era o buna prietena care dormea linistita. Nu-mi venea sa cred. M-am uitat de jur imprejur. Toti cei din camera dormeau adunati fiecare in propriul trup. M-am intors la mine si la tulburarea mea. M-am privit cu atentie si am definit-o: era o dorinta de necontrolat, acum as numi-o compulsiva, de a lua in brate trupul de langa mine. M-am speriat. Mi-am privit atenta frica si am simtit ca e o frica de cineva. Dar nu era nimeni treaz. Desi atunci credeam ca nu cred in Dumnezeu, am facut ce facea copilul din mine cand se temea de intuneric: m-am inchinat. Stiu ca a disparut totul ca un fum si ca am adormit zambind. Dar a doua zi, un foarte bun prieten care dormise in alta camera, mi-a marturisit inspaimantat ca a fost “agresat” de unul dintre invitati si ca s-a simtit “ca in iad”. Atunci am spus: “uite ce empatie pe mine!” Si i-am povestit, amuzandu-ne amandoi. Atunci nu stiam ce stiu acum. Acum stiu ca atunci am fost atacata de demonul care il chinuia pe acel “invitat”. Acum stiu ca suferinta celor care au cazut in acest “fel de a fi” este o suferinta greu de vindecat, pentru ca mare si iscusit este demonul care “se ocupa” de acest sector al iadului din noi. Acum stiu mai multe din marturiile celor care sufera si doresc sa se elibereze de aceasta tiranie. Pentru ei, voi incerca un raspuns. In primul rand, nu exista “vinovati fara vina”. Vinovat e numai cel ce face ceva, constient si liber, pentru care il mustra constiinta si il duce la ratarea telului pentru care s-a nascut: indumnezeirea. Vinovatia nu tine de “a fi”, ci de “a face”. Asadar, daca cineva este homosexual, nu este vinovat. Dar este cineva homosexual? Tine satisfacerea impulsurilor sexuale de “a fi”, sau de “a face”? Tu, omule, esti om, esti chipul lui Dumnezeu, chemat sa devii “slava Lui”. Esti barbat sau femeie. Asta tine de a fi. Ontologic, nu esti nici tuberculos, nici canceros, nici talhar, nici criminal si nici homosexual. Toate acestea tin de a face sau a ti se face, de a patimi. Sunt boli. Si nici o boala nu-l poate impiedica pe om sa ajunga ceea ce e chemat sa fie: sfant. Calendarul nostru o dovedeste din plin. Curaj! Indrazneste si tu. Asadar, vinovati sunt toti cei care fac o fapta pe care constiinta lor, ochiul lui Dumnezeu din “ascunsul” lor, nu o accepta ca buna. De exemplu: daca cel ce se teme, sau se crede sau accepta ca este homosexual cauta si se “indulceste” cu imagini pornografice, este vinovat. Este vinovat pentru ca isi intineaza mintea, facuta sa-L contemple pe Dumnezeu, cu aceste caricaturi ale purtatorilor de chip! Este vinovat si asteptat de Cel ce iarta toata vina si sterge toata lacrima si va fi iertat si imbratisat cu iubire neconditionata. Si poate ca-mi vei raspunde: “Da, dar eu nu pot!” Stiu, inteleg. Nici eu nu pot tot ce vreau sa pot. Si nici un om nu poate, pentru ca Domnul spune: “Fara Mine nu puteti face nimic!” El, Creatorul spune asta, nu eu, omul. Si eu, Siluana, am incredere in El, nu in mine. Incearca si tu! Si un ultim gand: nu exista castitate auto-impusa. Aceea este auto-pedepsire, condamnare de sine, amputare. Puterea sexuala, ca si celelalte puteri ale sufletului nostru nu devin virtuoase prin inbusire, prin negare, ci prin asceza, prin lupta cea buna, dusa in “parteneriat” cu Dumnezeu, impreuna lucrarea omului cu harul, energie necreata, dumnezeiasca. Inabusirea dorintei, de orice fel, duce la violenta ucigatoare de sine, in primul rand. Nici o dorinta, nici o putere a sufletului omenesc, in izvorul ei, nu este rea. Rea poate fi doar folosirea lor, modul de implinire. Ce urmaresc? Sa devin cel ce sunt chemat sa fiu sau sa ma amagesc cu o placere de moment, pentru a-mi inabusi frica de confruntare cu vocatia mea cea adevarata? Cu dragoste si incredere in Cel ce ne iubeste, Siluana.