Interviu de excepție cu vicepreședintele Academiei Române, cercetătorul Nicolae Zamfir. Un fizician de toată isprava

Interviu de excepție cu vicepreședintele Academiei Române, cercetătorul Nicolae Zamfir. Un fizician de toată isprava

Am stat de vorbă la ceas de seară cu academicianul Nicolae Zamfir venit în Baia Mare, la un simpozion despre cercetarea în fizică, la Colegiul Național ,,Vasile Lucaciu”. Au fost zeci de minute de delectare intelectuală cu un cercetător care iubește România, își iubește profesia și îi apreciază pe tinerii care vor să facă cercetare.

Reporter: Ce faceți în Baia Mare?

Nicolae Zamfir: Am avut privilegiul să-l cunosc pe domnul Bud, venea la domnul academician Răzvan Theodorescu, eram colegi de birou, aveam birourile alăturate. Cu această ocazie l-am cunoscut pe domnul Bud. M-a impresionat entuziasmul lui, patriotismul local. A început să-mi vorbească de Baia Mare. Eu am mai fost în municipiu fiind invitat la două simpozioane. După trecerea în rândul ,,nemuritorilor adevărați” a academicianului Răzvan Theodorescu am rămas în legătură, chiar prietenească, cu domnul Bud.

Mi-a vorbit, tot cu entuziasm, de Colegiul ,,Vasile Lucaciu”, de elevi și am fost încântat. Eu sunt un iubitor al dialogului cu copiii mai ales când le văd curiozitatea de a afla lucruri legate de știință și am acceptat, cu entuziasm, ca să spun așa, invitația de a veni în Baia Mare.

Rep.:  Sunteți un cercetător în fizică cunoscut și recunoscut. Întrebarea firească ar fi cum ați ajuns cercetător?

N.Z.: Am fost luat de valurile vieții. În copilărie spuneam -am copilărit la țară- că voi face agronomie. Dar, am avut șansa să am profesori extraordinari, de matematică, apoi de fizică și participând la Gazeta de Matematică, la Olimpiade, obținând premii am început să fiu lăudat. Și am avut o responsabilitate, odată ce ești lăudat trebuie să răspunzi pe măsura laudelor. Întotdeauna laudele sunt mai mari decât meritele.

Încet, încet am ajuns la  Fizică. Am intrat fără examen la  facultate, având rezultatele  foarte bune, fiind membru în echipa națională de Fizică. În timpurile acelea, începutul anilor 70, admiterea la facultate era un mare hop pentru toată lumea ceea ce a fost un lucru deosebit. Am intrat la Fizică. E bine să iei trenurile când ești în gară, să  fii la locul potrivit în momentul potrivit. Am avut șansa să îmi fac lucrările de diplomă- și mai târziu de doctorat- cu profesori deosebiți. Am început să învăț meseria de cercetător și a început să îmi placă. Așa am ajuns cercetător în Fizică.

Rep.: Ce a însemnat să fii cercetător înainte de 1989 și ce a însemnat după Revoluție?

N.Z.: Din punct de vedere al satisfacției profesionale, aici a existat o școală extrem de puternică, eu vorbesc de Fizică dar tot așa a fost și în alte domenii, chimie, biologie, am avut un premiu Nobel, Pallade,care a ajutat la întărirea școlii românești. A ținut legătura cu România...

Vorbeam de Școlile de tradiție din România, că e matematică, fizică sau alte domenii. Între cele două războaie mondiale România și-a creat o tradiție în a  trimite copii talentați la Universități în Vest. Sigur, unii pe bani publici, pe burse ale Academiei, pe burse guvernamentale sau bani privați. Erau oameni înstăriți care ajutau, de exemplu George Enescu. Acești oameni au fost inteligenți, destoinici, și-au făcut datoria de studenți, au învățat bine. Și și-au pus amprenta pe tot ce s-a făcut în țară.

La începutul secolului XX România  avea reprezentanți în multe domenii.

De exemplu la Fizică am fost una dintre primele zece țări din lume.

Dragomir Hurmuzescu a fost la Paris și s-a întors, ne-a  adus radioul. A fost primul director al Radioului. Este singurul român, mă  refer la știință, care  a avut prima pagină înThe New York Times. Ei, acești oameni s-au întors și au pus bazele, extraordinar de solide, școlilor românești. Au rezistat tuturor vicisitudinilor istoriei.  Am trecut prin dictaturi, de la regală, la cea legionară, apoi războiul și  dictatura comunistă. În acea perioadă mulți au fost ,,decapitați”.  Intelectualitatea românească  a fost ,,decapitată”la revoluția comunistă. Mulți au trecut fără să se alinieze politicilor comuniste.Au trecut datorită  faptului că au avut un prestigiu internațional. De exemplu, Horia Hulubei își făcuse studiile și doctoratul în Franța și nici comuniștii nu puteau să înlăture aceste merite. El a fost desemnat să dezvolte domeniul Fizicii din România. Dar bazele erau deja puse. Exista o școală de Fizică cu fizicieni renumiți: Hurmuzescu, Hulubei, Șerban Țițeica, fiul matematicianului. Deci, nu era din ,,cer senin”.

Eu am apucat deja o școală solidă, era platforma de la Măgurele, de fizică  atomică, era o școală extraordinar de puternică. Trebuie să spunem că a fost sprijinită și guvernată, de comuniști. Aceștia doreau să  aibă un program nuclear național. Să construiască centrale nucleare, iar fizica nucleară  era legată de acest program. Eu am prins în plină dezvoltare. Toate acestea au contribuit și la formarea mea și la educație. Dar și la  dorința de a face ceva!

Sigur, a venit Revoluția și am putut să ne  deplasăm.

Rep.: Ce a făcut cercetătorul Nicolae Zamfir după momentul 1989?

N.Z.: Am fost în străinătate și am realizat în laboratoarele, în marile laboratoare ale lumii unde am lucrat, am realizat că tot ce știam, știam de la Măgurele. Sigur, m-am perfecționat, dar bazele fizicii și bazele muncii de cercetare le învățasem la Măgurele.

Nu există curs de cercetător, îl faci și devii cercetător. Nu există așa ceva. Asta se face în grup, în ani de  zile, înveți cum se face cercetarea, etica, integritatea științifică, multe aspecte pe care le înveți trăind în mijlocul unui grup de cercetare. Toate astea eu le-am învățat la Măgurele.

Rep.: Viața cercetătorului din marile laboratoare ale lumii este diferită de cea din țară?

N.Z.: Înainte de 1989 diferența între părți era că noi nu aveam libertatea de mișcare, ei o aveau. Însă știința este universală. Dacă nu participi la dialogul universal ești cam în afară. Noi am avut șansa, datorită prestigiului școlii românești, să putem organiza așa numitele Școli de vară în care veneau străinii la noi. Așa  eram la punct cu ce se întâmplă în domeniu, în lume. Deci aici erau diferențe, dar ne-am descurcat foarte bine. Sigur, diferența era și financiară. Ca să cumperi un echipament care costa foarte mult, mai ales în anii 80 când au fost restricții extraordinare, trebuiau făcute eforturi foarte mari.Așa că, trebuia să faci experimentele cu ce aveai și  care erau mult sub standardele echipamentelor ce se foloseau în lume.

După 90 au fost ani extrem de triști. Financiar a fost un dezastru. Tinerii au plecat. Eu pot spune că, cei de 30 spre 40 de ani eram generația cea mai în vârstă care a plecat. Sigur, cei mai în vârstă era greu să plece. Eu am avut șansa că imediat după 1990 am fost invitat în Germania de către un profesor. Eram sătul de meditațiile făcute în anii 80, pentru a putea trăi făceam meditații, asta era realitatea. Și a fost o mare șansă să lucrez în fizică nucleară la Köln unde am lucrat direct cu profesorul pe care l-am avut și ca mentor. După 1992 am plecat în USA la un laborator național, apoi la un reactor nuclear, apoi valul vieții m-a dus la Yale.

Sigur, cu totul alte condiții. Condiții pe care le consider ideale și astăzi. Condiții pe care nu visasem că le voi avea vreodată cu oameni și cu studenți extraordinar de inteligenți și de dedicați meseriei. Pot spune că din punct de vedere profesional am trecut prin etape pe care nu le visasem vreodată.

Rep.: În contextul celor spuse de dumneavoastră, ne explicați ce s-a întâmplat cu tineretul din România anilor de după Revoluție. De ce au devenit mai puțin studioși? A scăzut interesul pentru facultăți?

N.Z.: Noi vorbim de o bază, de masa care o ia spre educație. Să nu uităm că pentru a avea un start în viață nu trebuie să faci neapărat facultate. Poți să te faci meseriaș de excepție, totul e ca în meseria pe care ți-o alegi, agricultor, instalator, strungar, că te faci...orice, să o faci cu dedicație și să îți placă să o faci.

Revenim la cei care își aleg educația universitară. În primul rând baza este mai mică. De ce? Pentru că a apărut economia de piață, cu costuri multe. Vrem nu vrem, dar trebuie să recunoaștem că societatea comunistă asigura venituri cam egale tuturor. Fie că erai profesor universitar, doctor, inginer sau muncitor erau cam aceleași venituri. Costurile vieții erau în acord cu ce venituri aveai și un copil de la țară avea șanse egale cu cel de la oraș să ajungă la educație universitară.

În facultate, jumătate dintre colegii mei, inclusiv eu, erau veniți de la țară. Sigur, mă ajutau părinții cu bani, dar aveam bursă completă, era bursă de merit, mai dădeam și meditații încât aveam bani să mergem și la Carul cu Bere. Aveam asigurată masa, cazarea la cămine.

Acum este foarte greu ca un copil de la țară care provine dintr-o familie cu venituri modeste să poată merge la școală. Bănuiesc că și la liceu e la fel. Să vii la liceu, la oraș, cu chirie, că nu mai sunt cămine, nu mai sunt cantine. În București dacă nu ai trei-patru sute de euro ca să stai undeva, chiar cu un coleg, nu găsești cazare. La hotel nici nu se pune problema.

Sunt foarte puțini copii de la țară care ajung în mediul universitar. Deci, baza s-a redus. Apoi, luați de val, copiii s-au gândit că nu mai merg la științe. Merg unde se fac bani. La medicină, avocați, marketing. Și fac asta din lipsă de educație. Nu realizează că poți să ajungi să cunoști lumea și de la alte meserii. Nu spun că nu e bine să mergi la medicină, toți beneficiem de serviciile unui doctor bun. Dar, din păcate exportăm foarte mult, medici ingineri, specialiști de toate felurile. Se tot vorbește de măsurile care se iau-paliative-. Nu așa trebuie făcute.

Noi ne-am deschis granițele, dar le-am deschis doar într-un sens. De ieșit! Nu am deschis granițele și de intrat. Am trăit experiența asta proastă. Ca să aduci un cercetător din Vietnam este un efort extraordinar de mare. Eu nu spun că nu sunt buni vietnamezii și la industria restaurantelor, sau în construcții. Dar trebuie să existe niște facilități și pentru știință. Ei nu așteaptă. Păi, dacă îi supui unor reguli administrative astfel încât îți ia un an de zile, să poți să îl aduci în țară. Să recunoști toate diplomele, bacalaureatul, să treacă prin toate comisiile și toate astea, păi ăla se duce la Paris, că n-o fi fraier să stea un an de zile pentru a veni în România când se poate duce...în SUA oricum se duce imediat dacă îi bun.

Noi suntem cu niște reguli de dinainte de 1989 în a aduce oameni.

Am deschis granițele ca să iasă lumea, dar nu am deschis și să intre.

Acum în mediul academic totul e universal. În orice țară din lume ponderea celor de acolo cu cei veniți e cam juma-juma. La noi dai cu tunul să vezi un cercetător din străinătate. Dacă numai dăm și nu primim, asta e situația.

Și de subliniat, îi primești pentru educația tinerilor. În curând noi nu vom avea cine să facă educație dacă tot exportăm, exportăm.

Uitați-vă! Nu mai sunt profesori de liceu, profesori de școli. Aici sunt alte probleme, că sunt salarii de mizerie și altele. Statutul cadrului didactic s-a deteriorat constant. Mai bine te duci spălătoreasă într-un restaurant decât să te duci profesor într-o școală.

Toată lumea îl pomenește pe Spiru Haret! Știu câteva lucruri care le-a făcut. A fost consecvent în schimbările făcute. Nu schimba în fiecare trimestru, sau în  fiecare an câte ceva. Semestrele în module, modulele în...nu știu, în ceva. Toată ziua schimbăm chestii de formă. Zăpăcești lumea! Fiecare ministru care vine vrea să facă schimbări. Dar în loc să facă schimbări de fond, face schimbări de formă. Mai introducem săptămâna verde, săptămâna altfel, mai schimbăm câte ceva...nu faci decât să zăpăcești un întreg sistem.

Accentul pe care l-a pus Spiru Haret a fost pe statutul cadrului didactic. A acordat un statut cadrului preuniversitar și un statut cadrului universitar. Un profesor universitar avea un statut și un venit ca un moșier de nivel mediu. Profesorii universitari din interbelic au avut o apreciere a societății, un statut social care crea și responsabilitate.

Acum, profesorii universitari sunt...nu mare lucru. Mai luăm un doctorat, plagiat sau nu, se mai duc să dea ore. Deci, s-a redus la zero statutul profesorului, dascălului. Nu putem avea educație dacă nu avem dascăli care să aibă un statut social. Avem pretenția să avem copii educați. Păi, educația se face cu oameni educați și dacă nu îi ai cum să faci educație?

Rep.: Ați fost mulți ani director la Institutul de la Măgurele. Ce a însemnat acest institut pentru România? Unde a fost în ierarhia institutelor de profil din lumea întreagă?

N.Z.: Așa cum am spus am tot umblat pe la mari institute din lume, am lucrat în mari institute. Și am constatat că învățasem meseria de fizician și de cercetători, la Măgurele. Bazele le-am învățat la Măgurele.

Venind în țară în anii 90 până în 2000 îmi venea să...plângeam efectiv când vedeam degradarea institutului. Fusese un loc de referință, era echivalent cu orice centru din lume. În acei ani era în pragul închiderii. Oamenii nu luau salarii, erau ruine, se distrugeau clădirile. Conjunctura a fost că, plecat fiind am realizat că ar trebui să dau și eu ceva în schimbul celor primite. S-a deschis concurs pentru postul de director. Am renunțat la tot, la poziția pe care am avut-o și am participat la concurs.  Am luat concursul! Am venit! Îi cunoșteam pe cei mai mulți din institut.

Institutul era cel mai mare institut de cercetare, care între timp a luat numele lui Horia Hulubei, întemeietorul. Îi cunoșteam pe toți și am constatat după o vreme că le-a lipsit, pur și simplu, conducerea. Nu au avut un conducător care să îi...au fost directori, dar care se luptau cu...nu au văzut pădurea din cauza copacilor. Se împotmoleau în eforturi din astea zilnice de a asigura...eu venind din alte condiții, dar și cu ambiție de a schimba, am reușit să îi mobilizez. Și a devenit un institut de referință. Unul dintre cele mai bune din țară. Oricum la nivelul Fizicii nucleare ajunsese, am făcut o statistică a rezultatelor, după Germania, Franța, Marea Britanie și Italia. Sigur, au fost probleme cu reactorul nuclear, cu deșeurile radioactive care erau în jurul Bucureștiului. Au fost niște probleme administrative extraordinare. Dar au fost rezolvate. Vă dați seama că nu eu le-am rezolvat, ci colectivul. Toată mia de oameni de acolo s-au mobilizat și au făcut aceste realizări.

Rep.: În momentul de față institutul mai e așa cum știați dumneavoastră?

N.Z.: Este. Este și laserul de la Măgurele care e o instituție separată de restul. Are instrumentul cel mai performant din lume și nu ar avea nici-un motiv să nu fie la nivel chiar mai ridicat în competiția asta mondială, decât cum a fost înainte.

Rep.: Academia ar trebui să facă parte din viața de zi cu zi a acestei țări? Și zona științifică și celelalte domenii. Ar trebui academicienii să fie întrebați, consultați cu privire la problematicile țării? Academia e locul cu specialiști de cel mai înalt nivel.

N.Z.: Răspunsul ar fi pe două planuri. În plan general, câteva cuvinte despre cercetare. Academia Română este a românilor. Prin statut, membrii Academiei sunt cei mai performanți și cei mai reprezentativi intelectuali ai României în diversele domenii. Au și o responsabilitate odată ce sunt reprezentanții unei întregi comunități, a țării. Dar și țara trebuie să le ceară. Țara trebuie să le ceară opinia acestor reprezentanți ai intelectualității în toate privințele. Sigur, Academia nu este factor politic! Politicul conduce societatea. Însă politicul conduce societatea întrebând, sau cerând sfatul celor care sunt în domeniu. Așa ca politician poți să iei tot felul de decizii iar rezultatul poate fi dezastru. Nu fac nici-un apropos la situația de astăzi! Noi vorbim de o chestie ideală.

Academia Română ar trebui să fie întrebată în toate privințele, fie că vorbim de situația minelor, sau situația economică, ori altceva. În Academie sunt cei mai buni specialiști în toate domeniile. Asta nu înseamnă că politicienii trebuie să facă ce spun cei din Academie. Întrebă-i măcar ce părere au!

De exemplu, disputa cu canalul Bîstroe. Am văzut la  televizor niște tinerei care își dădeau cu părerea, spuneau numai prostii. Ei citeau niște chestii de pe Google, unde apar și chestii bune și prostii și dădeau din gură. Nu aveau habar ce înseamnă să adâncești canalul Bîstroe sau ce înseamnă efectul asupra Deltei. Academia Română ar trebui, cel puțin așa mi se pare mie normal, să fie întrebată în absolut toate problemele. Fie că e vorba de probleme sociale, de probleme economice...

 Cu toate că cercetarea la Academie a avut suișuri și coborâșuri. Nu e ușor să o reorganizezi, cu clădiri cu tot ce este, cu echipamente. Sunt câteva zeci de institute de cercetare. Prin poziția pe care o am le-am văzut pe toate și pot spune că unele dintre ele sunt la nivelul oricărui institut din lume. Avem cercetare de vârf, sigur trebuie făcută o evaluare, o clasificare. Dar avem cercetători și nu știu cât vor mai fi pentru că discutasem mai înainte că dispare baza.

Rep: Un mesaj pentru elevii și studenții maramureșeni.

N.Z.: Indiferent, dacă își aleg o carieră academică, o carieră în producție să fie atenți la tot ce se întâmplă pentru că știința și tehnologia ne domină viața. Dacă nu pricepem ce se întâmplă suntem analogul unei pisici, a unui animal domestic care vede că se schimbă ceva în jur dar nu înțelege nimic. Să fie deschiși, sigur aici e și rolul profesorilor, dar sunt foarte mulți copii ahtiați să înțeleagă. Tinerii trebuie să fie deschiși la toate schimbările moderne!

Nicolae Victor Zamfir

S-a născut la 24 martie 1952 la Brașov. În perioada 1971-1976 a urmat cursurile Facultății de Fizică, Universitatea din București, absolvite cu diplomă de merit. În anul 1984 devine doctor în fizică, titlu obținut la Institutul Central de Fizică din București. În perioada 1978-2020 a activat ca fizician, cercetător (1986), cercetător principal III (1989), cercetător principal II (1993), cercetător principal I (1996) la Institutul Național de Fizică şi Inginerie Nucleară (IFIN) din Măgurele. Între 2004-2020 a fost director general al Institutului Național de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“– IFIN-HH, iar între 2012 – 2020, director al Proiectului „Extreme LightInfrastructure-Nuclear Physics (ELI-NP)“.

A lucrat ca visiting scientist la Universitatea din Köln, Germania (1990-1992), physicist la Brookhaven National Laboratory, Upton, New York, SUA (1992-1997) și senior research scientist la Yale University, Wright Nuclear StructureLaboratory, New Haven, Connecticut, USA (1997-2004).

În anul 2008 a urmat cursurile „MBA Training, Management Leadership“, WIFI International GmbH din Viena.

A fost reprezentant al României la CERN Scientific Council (2010-2016), la International Union of Pure andAppliedPhysics – IUPAP (2008-2019) și reprezentant al autorităților românești în proiectul „ELI – Extreme LightInfrastructure“ (2010-2020). În perioada 2005-2016 a fost reprezentant plenipotențiar al Guvernului României la IUCN Dubna.

A făcut parte din Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) între anii 2005–2016 și din Colegiu Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare (2005-2016).

Între anii 2005–2008 a fost membru al Nuclear PhysicsCommitteeNuPECC din European Science Foundation, iar în perioada 2007–2013 a fost membru al Nuclear Physics Board din European Physical Society, cu un mandat de președinte între 2012–2013.

Membru al Consiliului de Coordonare a Cercetării Științifice din Academia Română în perioada 2006-2010.