INTERVIU, CULTURA, ISTORIE

* Ioan Anghel Negrean – pictorul presedinte
O voce in corul pictorilor

* Din istoria orasului Baia Mare
“Razboiul” atestarii documentare

* Festivalul datinilor de iarna de la Sighet
Spiritul Maramuresului

* Natiune, naratiune, fictiune
Boboteaza

* Culti si desculti
Lucea farul inteleptilor

* Nuca-n perete

* Ioan Anghel Negrean – pictorul presedinte
O voce in corul pictorilor

Sosit in 1978 in Baia Mare, Ioan Anghel Negrean s-a integrat rapid in comunitatea artistilor plastici de aici. Se considera un pictor 100% baimarean, un artist care are o anume voce in corul pictorilor baimareni si nu crede ca si-ar putea desfasura activitatea artistica altundeva. Baia Mare ramane pentru Ioan Anghel Negrean locul in care a creat si in care i s-a conturat personalitatea artistica.

Carte de vizita

Ioan Anghel Negrean s-a nascut in Cluj Napoca, la 15 octombrie 1954. A absolvit Liceul de Arta din Cluj in 1973 si Institutul de Arta “Ion Andreescu” in 1978. Debutul sau artistic s-a produs in ultimul an de studentie, in 1977. A fost repartizat ca profesor la Scoala nr.1 din Seini. Din acelasi an, 1978, si-a inceput activitatea in Centrul Artistic baimarean. A participat la numeroase expozitii de grup si, in prezent, pregateste a opta expozitie personala. Are lucrari numeroase in diferite colectii din Romania, Ungaria, Germania, Italia, Elvetia, Franta, Anglia si S.U.A. Este membru UAP din 1990 si presedinte al filialei maramuresene a Uniunii din 1999. Presedintia Romaniei i-a acordat anul trecut medalia “Meritul Cultural” clasa I.

Pentru pictorul Negrean, implinirea varstei de 50 de ani nu reprezinta, si tine sa atentioneze asupra acestui fapt, un punct final. Nu se simte nici foarte tanar, nici foarte batran, ci abia ajuns la o anumita maturitate artistica. Una pe care comunitatea artistica baimareana i-o recunoaste.
Reporter: De ce pictura si nu un alt domeniu al artelor plastice?
Ioan Anghel Negrean: Am cochetat cu pictura de cand ma stiu, din clasele mici. Primul meu desen l-am facut pe o bucata de hartie, la nu mai stiu ce varsta. Pe geamul casei din cartierul clujean Iris, vedeam o biserica si primul meu desen reprezenta turla bisericii respective, care era usor constructivista. Apoi mi-au placut foarte mult orele de desen din acea vreme si ca urmare, inca din scoala generala, am fost la Scoala de arta. In clasa a VIII-a am dat examen de admitere la Liceul de Arta din Cluj. La vederea numelui meu pe lista celor admisi am trait probabil cea mai mare bucurie a vietii mele. Chiar mai mare decat cea prilejuita de admiterea la facultate. Mi-am dorit extraordinar de mult sa ajung la acel liceu. Probabil si varsta a concurat la acest lucru, dar atunci am trait cea mai mare bucurie a vietii mele. Am absolvit Liceul de Arta, dupa care am intrat la Institutul de Arta “Ion Andreescu”. In primul an am clacat la admitere; concurenta era foarte mare si ca sa scap de armata am absolvit o scoala de vitrinieri, de decoratori.
Rep.: Considerati ca aveti “radacini” in pictura?
I.A.N.: Tocmai ca sa-mi caut propria identitate in demersul meu artistic, am vrut sa ma rup de “scoala”. Am simtit acest lucru: ca daca as ramane la Cluj, poate si din cauza respectului pe care-l purtam – si-l mai port – fostilor mei profesori, n-as fi reusit sa ma desprind atat de usor si sa-mi urmez propria cale. Exista acest pericol al “inregimentarii” si atunci am vrut sa vin intr-un alt spatiu, in care sa nu cunosc pe nimeni, sa nu-i am pe fostii dascali in preajma. Cand am venit in Baia Mare, nu stiam nici unde e sediul artistilor plastici.

Primordialitatea culorii

Rep.: Care considerati ca este momentul de apogeu al artelor plastice in istoria lumii?
I.A.N.: In “citirea” curentelor artistice, mie mi se par mai importante curentele artistice ale secolului XX, ca o revolutie in arta.
Rep.: Care dintre capodoperele picturii universale v-ar fi placut sa o pictati?
I.A.N.: Poate “Rondul de noapte” al lui Rembrandt. Mi-as fi dorit sa fiu eu autorul multor picturi, dar ma multumesc si cu putinul de a fi autorul propriilor mele picturi.
Rep.: Se tot vorbeste de o muzicalitate a tonurilor cromatice. Care sunt “instrumentistii” d-voastra preferati?
I.A.N.: Sunt multi. Inca din liceu era un cult in clasa noastra in a ne gasi maestrii la care sa ne raportam. Tin minte ca intr-o perioada duceam polemici cu colegul meu Muste, eu sustinandu-l pe Leonardo da Vinci, el pe El Greco. Era un lucru pozitiv, pentru ca te obliga sa cunosti opera respectivului artist. Ii iubesc foarte mult pe Modigliani, Brauner, Kluning in perioada lui expresionista si Van Gogh.
Rep.: Ce este mai important sa stapaneasca un artist: linia sau culoarea?
I.A.N.: Culoarea, desi linia isi are rolul ei. Sunt pictor si, ca urmare, culoarea este pentru mine cel mai important lucru. Cred ca acest lucru se vede din ceea ce fac. Linia este mai mult apanajul graficii; acolo se pune accentul mai mult pe linie. In pictura, si trebuie sa fim de acord cu acest lucru, culoarea este primordiala, detine primul plan.
Rep.: Am senzatia ca lumea artistilor “se bucura” de tot felul de “genii neintelese” E o moda culturala?
I.A.N.: Sunt oameni si oameni si intre artisti, dar nu ei hotarasc daca sunt genii, ci posteritatea.Si in arta, ca si alte domenii, sunt oameni foarte preocupati de propria imagine.

Ultimul pariu

Rep.: Peste 90% din cei care privesc o pictura abstracta, suprarealista, postmodernista, nu inteleg nimic din mesajul transmis de artist. De ce e o rusine sa recunosti ca esti un profan in ale artei?
I.A.N.: E important ca oamenii care se apropie de arta sa faca eforturi sa inteleaga cat mai mult, chiar daca nimeni nu e un cunoscator absolut. Ca prim pas, e important sa le placa ceea ce vad sau sa le puna probleme, sa-i faca sa gandeasca si, prin asta, sa-i apropie de receptarea artei. Pentru cei care nu inteleg, de vina e propria lor educatie. E greu sa intelegi expresionismul abstract, daca nu l-ai inteles pe Leonardo da Vinci mai intai.
Rep.: Spuneti-mi cateva lucruri despre ultimul d-voastra proiect. Ce are diferit fata de celelalte proiecte la care ati lucrat?
I.A.N.: De fapt, m-am lasat antrenat in acest proiect care apartine colegului meu, Tiberiu Alexa. Raspunsul daca e bine sau nu sa faci la 50 de ani o expozitie retrospectiva cred ca il va da chiar expozitia. O astfel de expozitie poate sa fie, pana la urma, un punct de reper in creatia unui artist. Din doua puncte de vedere aceasta expozitie este un lucru inedit pentru mine: e prima data cand realizez o expeditie retrospectiva si, pe de alta parte, e un prilej de autoanaliza. E un pariu pe care mi l-am asumat si sper ca el sa fie castigat.

Optiuni si argumente

l Chagall sau Kandinsky?
Chagall.
l Nud sau natura moarta?
Nud!
l Rahmaninov sau Mendelson?
Amandoi.
l Portocaliul marii sau albastrul trandafirilor?
Portocaliul marii.
l O flasneta in Montmartre sau un tambal la Capsa?
O flasneta…
l O cana de vin sau o sticla de bere?
O cana de bere.





* Din istoria orasului Baia Mare
“Razboiul” atestarii documentare

Pornind de la postulatul lui Balcescu (Istoria este cea dintai carte a unei natii), multi istorici sau cercetatori baimareni s-au gandit ca e de datoria lor sa ridice ceata ce planeaza asupra unei parti din istoria orasului. Insa, desi au fost scrise zeci de monografii, studii, reportaje, poeme sau poezii si, cel putin oficial, problema a fost elucidata, data primei atestari documentare a orasului ramane un subiect controversat si “fierbinte” pentru cercetatori.

Baia Mare a sarbatorit 675 de ani de la atestarea documentara, dar “razboiul opiniilor” cu privire la primul act care vorbeste despre orasul de pe “Raul Doamnelor” e departe de a fi finalizat. Autorii lucrarilor de specialitate indica trei documente cu date diferite, iar “ceata” nu poate fi ridicata definitiv din cauza faptului ca doar unul dintre cele trei documente de capatai ale orasului se pastreaza in forma originala, cu textul complet. Majoritatea autorilor maghiari de lucrari istorice de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea (Wenzel Gusztav, Decsenyi Gyula, Palmer Kalman etc.) indica o diploma din anul 1327 ca fiind documentul care mentioneaza pentru prima data localitatea Baia Mare. Documentul scris in limba latina este o diploma emisa de cancelaria regelui feudal maghiar prin care se acorda proprietarilor Ladislau si Erdeu “dreptul perpetuu de a percepe vama de trecere peste podul de langa Zazarbanya”. Aceasta diploma s-a pastrat fragmentar si cu mari lipsuri de text. Originalul se gaseste la Arhivele Statului din Budapesta, iar in 1904 a fost achizitionata o fotocopie, impreuna cu placa negativului, pastrate la Muzeul Judetean Maramures.

Combatantul

Printre cercetatorii care au combatut aceasta varianta (care ar permite ca in anul posibilei integrari in Uniunea Europeana, Baia Mare sa sarbatoreasca sapte secole de la atestarea documentara) se numara si Aurel Festila, coautor al Monografiei Municipiului Baia Mare si autor a peste 500 de studii si articole de specialitate. Festila sustine in Consideratii cu privire la prima atestare documentara a municipiului Baia Mare ca autorii maghiari “identifica in mod gresit orasul Baia Mare sub denumirea de Zazarbanya si citeaza documentul din 1327 ca fiind actul ce identifica prima mentiune documentara a localitatii. Niciunul dintre acesti autori nu da nici un fel de relatie despre continutul documentului citat si acest lucru este lesne de inteles, daca avem in vedere starea de deteriorare grava a inscrisului original si lipsurile din text ce nu pot fi refacute, pornind de la analiza putinelor cuvinte ce pot fi descifrate din textul incomplet al documentului.”

Varianta oficiala

Din cauza starii avansate de deteriorare a actului din 1327, cei mai multi specialisti sustin ca actul care atesta documentar Baia Mare este o diploma privilegiata emisa de Carol Robert la 29 mai 1329. Numai ca si originalul acestui act s-a pierdut, pastrandu-se doar o transcriptie din anul 1347, consemnata cu ocazia unui proces de hotarnicie intre reprezentantii magistratului din Baia Mare si proprietarii Chioarului, Nicolae si Bartolomeu Dragffi. Prin aceasta diploma, Carol Robert acorda judelui primar al orasului Baia Mare si Baia Sprie Corrardus judex civitas Rivuli Dominarum et de Monte Medoi (dreptul de a popula teritoriul impadurit existent intre cele doua orase). Tot din acest document aflam denumirea oficiala a celor doua orase: Civitas Rivuli Dominarum (Cetatea Raul Doamnelor) pentru Baia Mare si Medio Mons (Muntele Mijlociu) pentru Baia Sprie. Informatii detaliate despre existenta orasului Baia Mare ne sunt furnizate in documentul privilegial, primul care se pastreaza, emis de cancelaria regelui Ludovic I cel Mare D’Anjou, la 20 septembrie 1347. In textul actului este specificat ca a fost emis la cererea judelui orasului, deoarece vechiul document care cuprindea libertatile primite anterior a ars intr-un incendiu. Principalele drepturi obtinute prin diploma privilegiala din 1347 au fost: dreptul de a-si alege in mod liber judele primar si parohul, dreptul reprezentantilor orasului de a judeca pe teritoriul administrativ pe care il conduc “toate pricinile deopotriva cele mari si cele mici”, libertatea absoluta a vamii, dreptul de a organiza o data pe an, un targ de 15 zile, la Sfantul Martin, libertatea de a fortifica orasul impotriva dusmanilor de afara, precum si o serie de privilegii in scopul organizarii mai temeinice a mineritului si dezvoltarea metodelor extragerii metalelor pretioase. Intrucat diploma din 1347 este singura care s-a pastrat in original dintre cele trei documente de capatai, multi dintre autori au considerat anul emiterii acestui document si anul de atestare documentara a orasului. Printre cei acuzati de eroare (?) se numara si Aurel Festila. In Baia Mare - 670, Gheorghe Csoma argumenteaza ca Festila “l-a invinuit pe Decsenyi Gyula de o erore de 2 ani, dar el a gresit cu 18 ani!”, intrucat lucrarea era inchinata aniversarii a 625 de ani de la atestarea documentara a municipiului Baia Mare, referindu-se astfel la anul 1347. Balanta “razboiului” nu s-a inclinat in nici una dintre parti.

Ce spune Festila?

“Sunt pe larg infatisate (in lucrarea lui Csoma, n.red.) argumente extrase din izvoare preponderent maghiare, in special cele din lucrarile monografice ale lui Palmer, Schonherr, Krizsan si Oszoczki, din care sunt luate pasaje intregi, fiind minimalizate sau ignorate concepte ale unor lucrari fundamentale realizate de istorici romani consacrati. (…) Patrunsa de un pronuntat spirit filo-maghiar, cartea Baia Mare - 670 de ani incearca sa legitimeze si sa proslaveasca stapanirea Transilvaniei de catre unguri. (…) Se acrediteaza ideea ca atunci cand cetele maghiare au patruns la est de cetatea Satmarului nu au gasit aici decat un teritoriu pustiu, acoperit de . Oricine poate intelege ca aceste afirmatii, lipsite de logica nu sunt altceva decat o reeditare a vechilor concepte mincinoase, de falsificare a istoriei noastre nationale, de propagare a existentei acelui vid geografic sau teritoriul nimanui, pe care l-au cucerit razboinicii calareti cu puterea armelor, tagaduindu-se astfel realitati certe, consemnate in insesi cronicile maghiare”.

Ce spune Csoma?

“Trebuie sa-mi exprim pozitia in fata cititorilor, care ar putea sa traiasca cu impresia ca s-a comis un atentant contra sigurantei Statului, ca s-au incalcat prevederile constitutiei si legile tarii, ca s-a comis o crima! (…) Ce cauta in aceasta colectie Schonherr Gyula? (…) Schonherr Gyula citeaza un document din 1231, care da prima descriere a zonei Baii Mari. Documentul descrie cu lux de amanunte ficare stanca, valcea, creasta, parau, trecatoare, dar nici o referire despre Baia Mare sau minerit. Aceasta este ciudat. Minele in aceasta perioada apartineau ori regelui, ori nobilului, care trebuia sa plateasca un impozit pentru rege. Ori este greu de presupus ca la descrierea domeniului respectiv sa se fi omis un lucru atat de important si pentru rege, si pentru nobilul care primeste donatia. Recenzentul cartii combate aceasta idee a lui Schonherr Gyula, dar nu aduce nici un argument in favoarea existentei mineritului sau a unei vieti organizate atunci pe actualul teritoriu al Baii Mari. (…) Acum este de acord si cu Schonherr Gyula ca prima atestare a orasului dateaza din 1329. Dar in urma cu 18 ani, fiind coautor la Monografia municipiului Baia Mare a sustinut anul 1347 ca prima atestare documentara.”

Istoria monografiilor

Prima lucrare mografica a Baii Mari a aparut in anul 1894, fiind editata de Palmer Kalman. Dupa parerea unor cercetatori, lucrarea este “saraca in evenimente istorice, acordandu-se spatii mai mari dezvoltarii minelor din acest oras. O alta lucrare care se refera si la orasul de pe fostul Rau al Doamnelor a fost editata sub redactarea lui Balovschi Samu, intitulat Judetele si orasele din Ungaria - judetul Satu Mare. Prima lucrare care vorbeste strict de Baia Mare, insa are mai mult valente de “ghid turistic”, este Oglinda orasului Baia Mare - calauza si catalog de adrese, aparuta n 1933, sub redactia lui Paul Krizsan. O monografie de seama a orasului, este Baia Mare - schita monografica, aparuta in 1965 sub redactarea profesorului Octavian Bandula. Una dintre cartile de referinta pentru cercetarea trecutului istoric al Baii Mari este Monografia municipiului Baia Mare din 1972. Printre cele mai recente aparitii in domeniu se numara trilogia scrisa de Gheorghe Csoma, Baia Mare - 670.

Diploma din 1329

“Scrisoarea Regelui Carol data in anul Domnului o mie treisute douazeci si noua, in a patra zi inainte de calendele lui iunie, arata ca comitele Corrard, judele orasului Rivulus Dominarum (Baia Mare) si Medio Mons (Baia Sprie), venind inaintea domnului Rege Carol, a cerut sa i se dea si sa i se harazeasca o padure mare de nelocuit, aflatoare intre pomenitele orase, inlauntrul semnelor lor de hotar. Iar el i-a dat si i-a harazit acestui comite Corrdard si mostenitorilor sai acea padure si dupa taierea copacilor ei, locul acesteia, pe care dansul si urmasii sai sa poata aseza oameni si sa poata face un sat sau mai multe sate, dar fara a pagubi si a pricinui pierderi folosintelor din acea padure ale pomenitelor orase.” - textul diplomei din 1329.

Controversa denumirii

Un alt razboi al declaratiilor a fost cauzat de denumirirea Asszonypataka, traducerea in limba maghiara a Raului Doamnelor. Aurel Festila il acuza pe Gheorghe Csoma de “mistificarea realitatii documentare si apararea pozitiei nationaliste eronate a unor istorici maghiari, pentru ca nici unul dintre actele oficiale primare pe care le cunoastem nu pomenesc despre acesta denumire maghiara”. Replica lui Csoma: “domnul Festila acorda atentie unui cuvant, a carui traducere a fost omisa din greseala sau neatentie, dar nu acorda interes unui pasaj intreg, aflat doar trei randuri mai jos.”

De ce nu 1327?

In studiul Consideratii cu privire la prima atestare documentara a municipiului Baia Mare, publicat in Marmatia, Aurel Festila demoleaza conceptul conform caruia Baia Mare a fost atestata documentar in 1327. “Nu gasim in acest act nici un fel de referire directa la denumirea localitatii Baia Mare, care in mod sigur este cunoscuta sub numele de Rivulus Dominarum si dispunea de un document privilegial propriu ce-i conferea statutul de oras (Civitas) (…) Denumirea de Zazarbanya, consemnata in actul din 1327 care se atribuie in mod nejustificat localitatii Baia Mare, indica de fapt o asezare ce exista separat de localitatea Baia Mare pentru ca in actul din 1347 sunt mentionate cele doua localitati Rivulus Dominarum si Zazarbanya. (…) Actele privilegiale emise si transcrise ulterior cu privire la Baia Mare si localitatile din jur, care sunt cunoscute de noi, nu fac referire la documentul din 1327, poate tocmai datorita caracterului sau privat, limitat la un spatiu individual, particular”.

Ioana LUCACEL





* Festivalul datinilor de iarna de la Sighet
Spiritul Maramuresului

Din nefericire, Sighetul isi tine cele mai importante evenimente ale anului in miezul iernii, atunci cand turismul si promovarea se afla la cote minime. Asa si anul trecut, cand in 27-28 decembrie s-a desfasurat cea de-a 36-a editie a Festivalului datinilor de iarna ”Marmatia 2004”, o ocazie sigura de etalare a valorilor traditionale ale morosenilor.

Organizat de aceiasi oameni de pe vremea “Cantarii Romaniei”, fara participarea televiziunilor, dar difuzat in direct la Radio Romania (stiti, vorba ceea, ”te-am vazut la radio”), presupus patronat de aceleasi institutii, care de multe ori nici n-au stiut ca fac parte din program, festivalul a fost, pe ansamblu, unul slabut.

Si dracu-i sarac

Cu bani putini, reusesti putin. Intins pompos si artificial pe durata unei saptamani intregi, in fapt festivalul a durat doar doua zile mari si late (concertele de colinzi religioase s-ar fi tinut, oricum). Pe 27 decembrie, circa zece mii de oameni au luat cu asalt centrul orasului, pentru a se bucura de alaiul carelor alegorice, de grupurile folclorice, de colindatori, draci si calareti. Din pacate, data fiind subtirimea fondurilor, participantii au fost mult mai putini decat in ceilalti ani. Un mic grup din Ucraina, vreo 20 de ansambluri folclorice de prin judet si… cam atat. Faza antologica: in timp ce fotograful GAZETEI facea o poza unui drac cu aspect fioros, acesta s-a apropiat de gazetar, dominandu-l cu marimea sa, si i-a soptit umil: ”Da-mi 10 mii sa beau un ceai!”. Ziaristul i-a dat, oftand: ”Nici macar dracii nu mai sint ce-au fost odata. Piei, drace!” Ce merita mentionat de la festival? Prezenta unui singur Viflaim (cel din Rona de Jos), tot mai putine costume autentice, mult kitch, foarte multe petarde, organizatori depasiti de situatie, foarte multi fotografi.

Vorbe si discutii

Marti, 28 decembrie, Muzeul Maramuresului Sighet a vernisat expozitia ”Masti si jocuri cu masti la romani” si a organizat anuala sesiune de comunicari stiintifice, in prezenta catorva zeci de cercetatori din tara, Belgia, Ucraina si SUA (de unde a venit Ioan Cotalra, de la Georgetown University Washington). In sala de conferinte a muzeului s-au lansat cartile ”Hori de femei din Breb” de Sanda Golopentia, ”Repere in antropologia culturala a alimentatiei” de Petru Dunca, volumul de comunicari al muzeului ”Acta musei maramorosiensis II” si ultimul numar din revista institutiei, ”Traditii si Patrimoniu”. Ultimele doua contin sute de pagini de marturii documentare privind traditiile, istoria sau cultura Maramuresului, editate prin grija directorului muzeului, dr. Mihai Dancus. In cadul sesiunii de comunicari s-au remarcat vocile Iulianei Bancescu (de la Centrul National pentru Conservarea si Promovarea culturii traditionale), Elisabetei Doboczi Faiciuc (Institutul de Lingvistica al Academiei Romane, filiala Cluj), cele ale dr. Ion Filipciuc din Campulung Moldovenesc, ale maramuresenilor Ilie Gherhes si Pamfil Biltiu, a cercetatorului belgian Laurent Lesage etc. Despre ultimul amintim doar ca locuieste in Sighet de multi ani, este etnolog, sociolog, antropolog si gazetar si are chiar acum sub tipar o carte despre Maramures, ce va aparea la prestigioasa editura Gallimard. Printre temele luate in discutie de participantii la sesiune s-a aflat si cea despre ”controlarea” folclorului sau abandonarea sa inspre fenomenul kitch. Doboczi Faiciuc a punctat dureros: ”Credem ca nu mai sunt conditiile practicarii unei vieti traditionale. Doar varstnicii de peste 75 de ani mai traiesc astfel, dar ei sunt oarecum marginalizati, la periferia societatii.” Nimeni nu mai face, de fapt, nimic pentru pastrarea patrimoniului imaterial si fizic al zonei. Totul se rezuma la discutii. Maramuresul se transforma incet intr-un nou Oas, unde nu mai este nimic de vazut, de a ajuns o ruta de simplu tranzit, unde eventual se face plinul sau se bea o cafea. Nimeni nu vede asta, ca turistii vor ajunge sa nu mai vina intr-un Maramures din caramida, manele, haine turcesti si masini traznet? Se pare ca acum traim apogeul, cel dinainte de declin. Cu un festival nu faci primavara. Trebuie gandita o strategie, schimbate unele lucruri in profunzimea lor. E bine ca se tine Festivalul de datini de la Sighet, despre simpozionul de la Muzeu spunem la fel, dar asta nu ajunge; nimeni nu misca ceva concret pentru a incerca pastrarea spiritului Maramuresului. Care este pe punctul de a deveni unul balcanic.

Teofil IVANCIUC





* Natiune, naratiune, fictiune
Boboteaza

S-au incheiat zilele cele de sarbatoare, in care electoratul a chefuit, iar guvernul s-a “inchegat” la un pahar de vin si-o piftie. Butoaiele cu vin au secat si lemnul lor se usuca de sete precum gaturile studentilor intorsi in marile cetati, dupa perioada de relas in satele patriarhale. Cu Boboteaza se incheie ciclul celor 12 zile ale sarbatorilor de iarna, care incep in seara de Ajunul Craciunului si reprezinta in calendarul poporului perioada cea mai incarcata de obiceiuri agrare si practici magice. Este sarbatoarea crestina a botezului lui Iisus Cristos in apele Iordanului. Denumirea romaneasca a sarbatorii ce se tine la 6 ianuarie ar veni, dupa unii lingvisti, din apa botezata, desi, dupa cum spune Ivan Evseev, e mai verosimila ipoteza unei compuneri din doua elemente: bog+boteaza. In traditia populara, acestei sarbatori crestine i s-au incorporat multe elemente ale unor rituri ancestrale de fertilitate, de purificare, de cinstire a sacralitatii apei si a focului. Sarbatoarea Bobotezei cuprinde motive specifice tuturor zilelor de reinnoire a anului: local, se colinda; se fac si se prind farmecele si descantecele; se afla ursitul; se soroceste vremea si belsugul holdelor in noul an; se deschide cerul si vorbesc animalele. Numeroase documente si cronici vorbesc despre vechimea obiceiului de sfintire a apei si de puterea ei vindecatoare. Se considera ca apele raman sfintite timp de 2 sau 6 saptamani, rastimp in care nu se spala rufe in apele curgatoare. La riturile crestine de sfintire a apei (Agheasma), de botezare a credinciosilor, de scufundare (aruncare) a crucii in apa, poporul a adaugat numeroase practici de purificare si alungare a spiritelor malefice: stropirea, spalatul sau scufundarea rituala in apa raurilor sau a lacurilor; impuscaturi, strigaturi si zgomote; aprinderea focurilor (Ardeasca), imprastierea substantelor urat mirositoare, afumarea oamenilor, vitelor si a adaposturilor. Se crede ca la aceasta teribila ofensiva a oamenilor impotriva spiritelor rele sar in ajutor si lupii, singurii care le vad, le alearga si le sfasie cu dintii (I. Ghinoiu). Pana la Boboteaza e si termenul scadent de petire a fetelor; de aceea ea reprezinta “varful” vrajilor de dragoste si al ghicitului premarital. In noaptea de Boboteaza, fetele numara parii de la gard, asteapta ca imaginea ursitului sa apara din apele oglinzii, scot diferite obiecte de sub farfurii, pun sucitorul sau fire de busuioc sub perna ca sa-si viseze sortitul, scormonesc focul din vatra ca sa iasa scantei, spunand: “Cum sar scanteile din jaratic, asa sa scanteie inima lui, si nu intetesc focul, ci intetesc inima lui!” (I. Evseev). Acum e vremea sa-si ia si sfintii o perioada de relaxare dupa ciclul marilor sarbatori de iarna, asa ca pana pe 30 ianuarie (Sf. Trei Ierarhi), nu vom mai avea motiv de cinstire si desfatare cu mancaruri si bauturi traditionale.

Emanuel LUCA





* Culti si desculti
Lucea farul inteleptilor

Pe vremurile infloritoare ale comunismului in Romania, luna ianuarie era una speciala, prin prisma numeroaselor zile importante ce se sarbatoreau cu ardoarea pionereasca in suflet. Unii mai au nostalgii ale acelui trecut... 15 ianuarie este o data care a ramas in constiinta romanilor, ca un omagiu adus celui care a definit poezia romaneasca in istoria literaturii universale. Spre mirarea noastra, Dumitru Dumuta, secretarul Consiliului Judetean Maramures, desi era prins intr-o conjunctura mai putin oficiala, adica un clinchet cristalin de pahar in cinstea sefului sau, Marinel Kovacs, care in sapte ianuarie si-a aniversat ziua de nastere in beciurile de taina ale institutiei, si-a amintit tot. “Nasterea poetului Mihai Eminescu, opt zile de la nasterea lui Elena Ceausescu si 11 zile pana la nasterea lui Nicolae Ceausescu. Presupun ca nu e un test al cunostintelor”, a spus secretarul CJ. Dupa spritul de rigoare, se pare ca mintea va e lucida, totusi faptul ca ati spus ce aveati pe suflet, recunoscand nostalgia vremurilor de aur, ne face sa ne punem intrebari. Stiti cum e, la... pahar, omul este mai sincer. Sanatate! “Cum sa nu stiu? Si mai nou si mai vechi, depinde la ce va referiti. Inainte sa raspund, va spun ca nu imi place sa apar in presa. Dar cu 15 ianuarie, ziua nasterii Luceafarului poeziei romanesti, m-ati nimerit. Pai, cine nu stie? Ar fi socant sa aflu ca sunt si persoane care nu stiu asta”, a tinut Constantin Muresan, directorul SIF Maramures, sa ne demonstreze ca vom face o rubrica impanata numai cu raspunsuri corecte. Spre surprinderea lui Costica, dar spre confirmarea parerii noastre, am gasit si unele specimene umane, care nu au cunostinta de vreo data importanta cuprinsa intre 14 si 16 ianuarie. “Stiti, eu acum nu sunt in tara. Sunt la Madrid, in Spania. Cald, fain pe aici. 15 ianuarie? ... Nu-mi spune nimic. Chiar nimic”, s-a confesat Gheorghe Moldovan, primarul din Valea Izei. Si, pentru a-l soca si mai tare pe Costica Muresan, am mai gasit un corigent la literatura. “15 ianuarie? Nu stiu. Nimic. Chiar nu imi aduc aminte”, ne-a spus Rat Sabin, primarul din Coas. “Cum nu vii, tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei / Sa-i imparti in doua cete, in smintiti si in misei!”

Ciprian DRAGOS





* Nuca-n perete

Recunosc, am (si m-am) mintit cand am afirmat ca inteleg ce spune mirabilul artist in opera lui extravaganta compusa din planseuri acoperite cu ghipsuri si culori. Falsul – cum ar spune Iorga – l-am acceptat ca pe o conventie sociala, ca pe un refuz al impotentei mele functionale de a recunoaste arta in sublima ei desfasurare si ca pe o concesie facuta “genialului” care isi expunea “opera”. De ce sa-l desfiintezi pe omul care si-a pus sufletul pe sevalet? Sau macar intentia de a face ceva... Vine insa o vreme in care descoperi ca valorile sunt aproape de tine, ca nu trebuie sa le cauti pe simezele unor galerii unanim acceptate, ca e timp si vreme sa descoperi ca aproape de tine se dezvolta valori mai mari decat intr-un cartier in care, cu un rest de tigara in coltul gurii, un student la cine stie ce facultati de arte plastice iti face portretul in carbune din cateva miscari. Sunt convins ca va veni o vreme in care Dorel Topan, un student (inca) de 41 de ani, va fi un nume important in peisajul artelor plastice, nu numai baimarene. Nefiind nici critic, nici istoric de arta, am totusi puterea sa afirm ca, peste o vreme, Dorel Topan “se va vinde bine”. Unul dintre argumentele mele este lucrarea lui Dorel Topan care poarta numele “Nuca-n perete”. E o lucrare remarcata si de critica de la Bucuresti. In cuvantul de deschidere la Anuala artelor 2004, Adrian Silvan Ionescu elogia lucrarea lui Dorel, incadrand-o in tematica postmodernista a rezolvarii unor cutume acumulate de-a lungul manierelor stilistice si curentelor artistice ce incearca, printr-un limbaj propriu, sa redea o naratiune specifica doar picturii. “Nuca-n perete este o problema de nerezolvat, dar care se incearca a se rezolva plastic. Este o contradictie, un intreg care se cere rezolvat, pentru ca acolo este prezentata arta clasica si arta moderna, ultima dintre ele ca o rezultanta, o consecinta a artei clasice. Am vrut sa fac un compendiu de istoria artelor, in care sa cuprind toti marii maestri care m-au marcat si care mi-au determinat personalitatea”, afirma Dorel Topan, care crede ca genul acesta de lucrari reprezinta o incercare a oricarui artist de a-si gasi matca in care se poate exprima cel mai bine. Intr-o singura “nuca”, greu de spart de orice perete al necunoasterii unei aproximative istorii a artei universale, Dorel Topan reuseste sa adune cu o dezinvoltura de care beneficiaza doar manieristii maturizati de lectura compunerii unei imagini pe structuri date, personaje usor recognoscibile, ca-ntr-o lucrare compozita semnata Arcimboldo, apartinand unor mari maestri ai penelului: Leonardo da Vinci, Vermeer, van Hals, Munch, Boticelli, David sau Manet. Doar 4-5 zile de stat in umbra sevaletului pentru a compune o “nuca”, pare o perioada scurta de timp pentru crearea unei lucrari de valoare. In spatele acestei munci de finisaj, aparent usoare, se ascunde insa un efort urias, acumulat in douazeci de ani si depozitat in lazi intregi de planse, sclipiri coloristice ale efortului de a intelege ce poate arta sa ofere universului artistic interior al unui pictor executant de decoruri teatrale. Anul 2004 reprezinta pentru Dorel Topan un an al debutului si, paradoxal, un an al unei maturizari artistice. Omul pentru care galeriile de arta reprezinta niste locuri in care se pot spune niste lucruri adevarate si cinstite, in care se poate pastra un oarecare standard al valorii, mai crede ca penelul poate duce in varful sau culoarea sperantei si a vietii. Pentru ca nu toate intamplarile noastre sa se loveasca de Speranta ca “Nuca-n perete”...

Ioan BOTIS