Intemeietorul Imperiului franc

Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro Nascut la 2 aprilie 742, Carol cel Mare, fondatorul Imperiului carolingian, a fost rege al francilor din anul 768. In timpul domniei sale a cucerit Italia si a fost incoronat cu titlul de Imperator Augustus de Papa Leon al III-lea, pe 25 decembrie 800, intr-o incercare de a reinvia Imperiul Roman de Apus. A fost primul conducator al unui imperiu in Europa occidentala, de la prabusirea Imperiului Roman. Se pare ca Prüm este localitatea in care s-a nascut fiul lui Pepin cel Scurt, din dinastia merovingienilor si al Bertradei, cel care va fi supranumit Carol cel Mare. In anul 768, la moartea tatalui sau, Carol a impartit tronul cu fratele sau, Carloman, care a murit in 771. Carol a domnit apoi singur asupra francilor proaspat trecuti la crestinism, dar care nu renuntasera definitiv la obiceiurile barbare. Asupra statului franc condus de Carol planau mai multe pericole. In Sachsen, nordul Germaniei de azi, se aflau sasii care continuau sa se inchine zeilor barbari. In sud, se aflau longobarzii, care aveau conflicte tot mai ascutite cu Biserica, sarazinii din Cordoba isi declarasera intentia de a se extinde spre est si, in fine, in est, exista pericolul unei invazii avare. Carol a incercat sa introduca o noua ordine in Europa, nesfiindu-se sa lupte pe mai multe fronturi concomitent. In anul 772 a declansat razboaiele cu saxonii, razboaie care au durat vreme de 32 de ani. Cele 18 campanii impotriva saxonilor au fost caracterizate de o ferocitate extrema din partea ambelor tabere. Saxonii au fost supusi cu greu si obligati sa se crestineze. Pretextul acestor razboaie l-a constituit convertirea saxonilor la catolicism, scopul fiind acela de a alipi teritoriul locuit de acestia (regiunea dintre Marea Nordului si Muntii Harz, respectiv dintre Elba si Rin) la regatul francilor. In martie 773, legatul papal trimis la curtea sa i-a cerut ajutorul impotriva longobarzilor care traiau in nordul Italiei de astazi si care exercitau o presiune crescanda asupra Romei. Carol a pornit o expeditie militara care s-a prelungit pana in vara anului 774, reusind sa-l invinga pe Desiderius, regele longobarzilor. Acesta din urma constituise pana atunci un pericol la adresa lui Carol. Desiderius le daduse adapost celor doi fii ai raposatului Carloman si ai fiicei lui Desiderius. Nepotii puteau revendica tronul francilor, cu atat mai mult cu cat Desiderius isi propusese sa-i impuna papei Hadrian I sa-i sfinteasca ca regi franci pe cei doi nepoti ai sai. Expeditia lui Carol a zadarnicit acest plan. Carol s-a proclamat la Pavia rege al longobarzilor, recunoscand Roma ca stat de sine statator, sub conducerea papei. In anul 778, Carol a pornit o expeditie impotriva maurilor din Spania, sub pretextul ca emirul din Saragossa si guvernatorul musulman al Barcelonei i-ar fi cerut sprijinul impotriva emirului Abd ar-Rahman din Cordoba. Carol a cucerit orasul crestin Pamplona, i-a tratat pe crestinii basci ca pe dusmani si a avansat pana la Saragossa. Carol si-a dat seama ca nu poate cuceri singur Cordoba, aliatii sai din peninsula netrimitandu-i ajutoare. In plus, saxonii s-au revoltat impotriva autoritatii france si Carol a fost nevoit sa-si treaca trupele peste Pirinei inapoi in Galia. In timpul retragerii din Spania, ariergarda sa a fost atacata de catre basci. Batalia de la Roncervalles din Navarre a ramas celebra prin moartea eroului Hruodland, cunoscut mai tarziu sub numele de Roland. In anul 795, Carol a trimis o noua armata peste Pirinei. O fasie din nordul Spaniei a fost cucerita, Barcelona a capitulat, iar Navarre si Asturias au recunoscut suveranitatea franca. Situatia din Pirinei s-a aflat numai partial sub controlul francilor. Abia in 806 acest tinut a fost numit Marca spaniola. Unul dintre rezultatele angajamentului militar al francilor in zona a fost constituirea principatului Andorra. Se spune ca, in 801, pentru a stabili relatii cordiale intre arabi si franci, Harun al-Rashid, califul din Bagdad, i-ar fi daruit lui Carol cel Mare un elefant alb. Intre timp, expeditiile lui Carol s-au indreptat si spre Germania de azi. Tasilo III, printul Bavariei, a cautat fara succes sa pastreze independenta Bavariei printr-o alianta cu longobarzii, care erau deja sub stapanire franca, si cu ducele saxon Arichis II von Benevent, care era interesat de asemenea de o rezistanta impotriva dominatiei france. Aceasta coalitie a fost dezmembrata de franci dupa cucerirea oraselor Capua si Salerno (787). Regiunea din preajma Salzburgului a fost separata de Bavaria, devenind provincie bisericeasca subordonata unui episcop catolic. Integrarea Bavariei si Saxoniei in Imperiul franc au fost conditii esentiale pentru alcatuirea de mai tarziu a Sfantului Imperiu Roman. Carol a reusit sa opreasca expansiunea slavilor spre vest (789) si sa-i disperseze pe avari (pana in 805). Carol cel Mare a reusit sa aduca sub conducerea sa teritoriul dintre Vistula si Atlantic, dintre Marea Baltica si Pirinei, aproape toata Italia si o mare parte din Peninsula balcanica. In anul 795, a fost ales papa Leon al III-lea, care s-a asigurat de sprijinul lui Carol cel Mare, trimitandu-i acestuia, ca protector al Bisericii, cheia de la mormantul Sfantului Petru si stindarde din Roma. Sistemul papal era faramitat la vremea respectiva de tendintele centrifuge nobiliare, ajungandu-se la un conflict deschis in lupta pentru putere intre fractiunile nobiliare si papa. In 799, a avut loc un atentat nereusit asupra papei. Leon al III-lea s-a refugiat la Paderon, sub protectia lui Carol cel Mare. Probabil ca acolo s-a incheiat intelegerea cu papa pentru sfintirea lui Carol ca imparat. In vara anului 800, Carol a pornit spre Roma. Abia la 23 decembrie a ajuns in fata portilor Romei, unde a fost nevoit sa depuna un juramant de puritate sufleteasca, ce urma sa-l apere de invinuirile nobililor. In ziua de Craciun a anului 800, Carol cel Mare a fost incoronat ca imparat al Sfantului Imperiu Roman. Patriarhul Ierusalimului i-a trimis noului imparat cheile Sfantului Mormant, recunoscandu-l ca ocrotitor al crestinilor. Dupa anul 800, imperiul franc a continuat sa se extinda spre est, determinand o crestere a influentei culturale si politice germane in Europa centrala. Organizarea statului franc Statul franc era foarte bine organizat, suveranul exercitandu-si autoritatea fie direct, fie prin intermediul „palatului” si al organelor locale. Imperiul lui Carol cel Mare era impartit in comitate, fiecare guvernat spiritual de un episcop sau arhiepiscop, si in probleme laice de un conte. Comitatele de frontiera sau hotarele aveau guvernatori speciali. Pe plan local, reprezentantul puterii era comitele, iar conducatorii provinciilor care aveau o anumita autonomie erau ducii. Provinciile de granita se numeau marci si erau conduse de marcgrafi, iar supravegherea organelor locale era realizata de trimisi ai suveranului. Anual era convocata adunarea obsteasca, formata din mari proprietari funciari, comiti, slujitori, vasalii regelui si inalti ierarhi bisericesti. Pe plan local continuau sa existe adunari locale, ale marilor proprietari funciari, avand mai ales caracter judiciar. Carol s-a preocupat de dezvoltarea agriculturii, finantelor, religiei si moralei, dand numeroase legi in aceste domenii. A incurajat comertul, a protejat targurile, greutatile, unitatile de masura si preturile au fost reglementate, a impus taxe moderate, a reparat si construit poduri noi, raurile au fost deschise navigatiei si a planuit construirea unui canal care sa lege Rinul de Dunare. A mentinut o moneda stabila, dar lipsa aurului din Europa si cateva perioade de decadere a schimburilor au dus la inlocuirea monedelor de aur ale lui Constantin cu cele de argint. Carol „carturarul” Carol cel Mare a chemat carturari straini pentru a ridica nivelul scolilor din Franta. Paul Diaconul a fost adus de la Monte Cassino si Alcuin de la York pentru a preda la scoala pe care Carol a organizat-o la palatul regal de la Aachen. Carol a trimis emisari in Anglia dupa carti si profesori. Scoala palatului a devenit un centru activ de studiu si copiat manuscrise. Imparatul a invatat latina, dar a continuat sa vorbeasca germana si a facut eforturi uriase pentru a invata sa scrie. „Obisnuia sa tina tablitele sub perna sa, pentru ca in orele libere si isi obisnuiasca mana sa formeze litere³ dar pentru ca a inceput aceste eforturi atat de tarziu in viata, nu a obtinut mari progrese”, afirma Eginhard, cel care a scris „Analele regatului francilor”, lucrare in care sunt consemnate cele mai importante evenimente ale domniei lui Carol cel Mare. Dezvoltarea culturala din ultimul sfert al secolului al VIII-lea si prima jumatate a secolului al IX-lea a ramas in istorie sub numele de „Renasterea carolingiana“. Carol cel Mare a sprijinit infiintarea de scoli episcopale si manastiresti si a invitat la curtea sa cronicari, poeti, gramaticieni, teologi, astronomi, geografi, filozofi si literati renumiti la acea perioada. A facut posibila copierea unor manuscrise antice, printre care scrieri ale lui Cezar, Tit Liviu, Tacit si Vergiliu. Conflicte cu bizantinii Imparatul bizantin Nicefor I (802-811) a refuzat sa-i recunoasca titlul de imparat, o solie franca fiind obligata sa se intoarca umilita din Bizant. Conflictul s-a agravat in momentul in care Carol a pretins, iar mai apoi a tratat Dalmatia si Venetia ca teritorii ale sale. Nicefor I a raspuns printr-o blocada navala a Venetiei. Pepin, fiul lui Carol cel Mare, a ocupat Venetia, fapt care l-a determinat pe imparatul bizantin sa inceapa tratativele. Se stie ca o solie bizantina a fost primita de Carol la Aachen, in 811, dar nu s-a ajuns la nici un acord intre cele doua parti. Un an mai tarziu, Nicefor I a cazut intr-o campanie militara impotriva bulgarilor. Spre deosebire de predecesorul sau, noul imparat bizantin, Mihail I, a fost interesat de o alianta cu francii, trimitand o solie bizantina la Aachen, prin care a recunoscut oficial titlul de imparat luat de Carol cel Mare, cu conditia ca acesta sa renunte la Dalmatia si Venetia.