Intemeietorul calvinismului

La 27 mai 1564, la Geneva, se stingea din viata Jean Calvin, omul care a asigurat triumful protestantismului in multe zone ale Europei. Nascut acum 500 de ani (10 iulie 1509), Calvin a transformat Geneva in centrul miscarii protestante, iar in Franta doctrina sa a transformat o religie intr-un partid politic. Jean Calvin s-a nascut la Noyon, in regiunea franceza Picardia, dintr-o familie de juristi. Tatal sau a fost avocat, apoi procurator al Capitlului catedral. Destinat carierei ecleziastice, Calvin si-a facut studiile in orasul sau natal si la Paris, in Colegiul Montagu si Sorbona, apoi a studiat dreptul, greaca si ebraica la universitatile din Bourges si Orléans. In 1532, si-a luat doctoratul in Drept, dar n-avea sa practice niciodata avocatura. Contactul cu umanistii adepti ai lui Luther, ca Melchior Wolmar, cu ebraizanti ca Vatable sau cu elinisti ca varul sau, Olivétan, reflectiile sale personale si inclinatiile familiei sale (tatal sau si fratele sau mai mare au murit excomunicati) l-au condus la Reforma. Calvin a colaborat la discursul pe care rectorul Universitatii din Paris, Cop, l-a rostit la deschiderea cursurilor, la 1 noiembrie 1533. Discursul continea pasaje intregi din Luther si a produs un imens scandal. Calvin a fost nevoit sa se refugieze mai intai la Néroc, la curtea Margaretei de Angoulême, protectoarea reformatilor, apoi la Basel, unde a tiparit Christianae religionis institutio („Asezamantul religiei crestine”), care a facut din Calvin „al doilea patriarh al Reformei”. Lucrarea a fost precedata de o scrisoare catre regele Francisc I al Frantei, in care Calvin lua apararea coreligionarilor sai persecutati, declarand ca puterea care persecuta pe adevaratii crestini nu e ordine, ci dezordine. Calvin a plecat de la ideea izbavirii prin credinta, dar i-a rasturnat termenii, afirmand ca Dumnezeu nu i-a ales pe oameni pentru ca acestia au crezut, ci pentru ca oamenii sa creada. Pe cand Luther spunea: „Crede si te vei mantui”, Calvin sustinea ca darul gratiei nu depinde de credinta omului, ci de vointa nepatrunsa a lui Dumnezeu care trimite harul sau unora si il refuza altora, argumentand in felul urmator: „Fiindca asa vrea el. Din eternitate, el predestineaza pe unii la viata, pe altii la osanda de veci. Nu spuneti ca e injust, fiindca suprema justitie e vointa lui Dumnezeu.” Unii istorici au considerat ca toata doctrina lui Calvin se afla in aceasta formulare. La Calvin, doctrina predestinarii e formula dogmatica a suveranitatii lui Dumnezeu. Consecintele acestei doctrine sunt mult mai radicale decat la Luther: nici cler, nici liturghie, nici altar, nici icoane, nici sacramente (afara de botez si de impartasanie, ca simple simboluri). Calvin a impus un predicator ales de comunitate, imbracat cat mai simplu (fara odajdii), care citea Evanghelia zilei si o explica, dupa care toata asistenta canta psalmi. Mai mult, oricine era destul de instruit putea deveni predicator. In august 1536, Calvin s-a stabilit la Geneva, oras convertit deja la Reforma, facand din acesta centrul calvinismului. Stabilit la Geneva, Calvin a organizat biserica si orasul dupa preceptele sale, impunand tuturor locuitorilor Catehismul sau, eliminand din moravurile orasului orice element de frivolitate si facand din Geneva un oras puritan. Calvinismul a triumfat in mai multe zone ale Europei, deoarece dintre toate confesiunile, el a raspuns cel mai bine nevoilor vremii. Calvinismul a secularizat notiunea mantuirii, rupand legatura dintre faptele din viata pamanteasca si rasplata din viata de dincolo de mormant. El a scos idealul de viata crestina din manastire si l-a plasat in viata de toate zilele, punand accentul pe viata cotidiana si pe vocatia profesionala. Luther a introdus in etica profesionala notiunea de vocatie (Beruf), dar a redus-o la munca taranilor si mestesugarilor, singura pe care o pretuia. Calvin a extins-o asupra tuturor formelor de activitate. Prin vocatie, el intelegea o stare si un fel de trai legitime. Orice profesiune devenea legitima si nobila, daca era exercitata cu toata priceperea si constiinta. Prin urmare, datoria taranului era sa fie bun gospodar, a mestesugarului sa fie bun mestesugar, a negustorului sa fie bun negustor. In locul ascezei monahale si a conceptiei medievale despre viata economica, Jean Calvin a proclamat legea muncii si ascetismul profesional (Berufsaskese) si a declarat ca „lenea si trandavia sunt afurisite de Dumnezeu”. Calvin a justificat si negotul, asa de dispretuit de etica medievala, prin folosul pe care acesta il aducea societatii. Vocatia profersionala explica semnificatia si rolul predestinatiei in doctrina lui Calvin. Ca si Luther, Calvin a afirmat ca numai harul (gratia), care e un dar gratuit al lui Dumnezeu, il poate mantui pe om. Dar Calvin a adaugat ca Dumnezeu hotaraste cine va fi ales, adica mantuit, negand orice participare a vointei omenesti in opera mantuirii. Or, printr-un adevarat paradox, aceasta doctrina care reducea la neant vointa umana in fata puterii suverane a lui Dumnezeu, a devenit o sursa de energie. Ascetismul profesional se intemeiaza pe convingerea ca succesul in afaceri e un semn al electiunii divine, si aceasta convingere e cu atat mai puternica, cu cat succesul e mai mare. Castigul devine astfel un scop in sine, dar nu pentru placerile pe care le poate procura, ci pentru a implini vointa atotputernica a lui Dumnezeu. Din aceasta doctrina a rezultat in secolul al XVII-lea fariseismul care considera pe sarac ca pe un pacatos caruia i-a lipsit harul, iar pe capitalist ca pe un ales al lui Dumnezeu. Calvinismul apare astfel ca forma crestinismului cea mai favorabila dezvoltarii capitalismului si nevoilor intelectuale ale secolului al XVI-lea. Max Weber a construit o intreaga teorie pe aceasta constatare, stabilind ca „spiritul capitalist” e un produs al eticii calviniste. Teza lui Weber a starnit o vie discutie printre istorici, sociologi si teologi, unii sustinand-o, altii combatand-o. „Ceea ce ramane valabil din teza lui Weber e afirmatia ca protestantismul a favorizat dezvoltarea capitalismului, negand orice legatura dintre actiunile pamantesti si rasplata cereasca si ruinand prin aceasta morala supranaturala si etica economica a Evului mediu”, sustinea academicianul Andrei Otetea. Calvinismul a servit cauza capitalismului si prin legitimarea canonica a imprumutului cu dobanda. Prima concluzie pe care Calvin a tras-o din exegeza textului biblic a fost ca creditorul trebuie sa se poarte fata de debitorul sau ca un frate, adica cu echitate si mila. In Geneva vremii lui Calvin, dobanda era de 6,66%. Biserica lui Calvin s-a dovedit la fel de intoleranta ca si cea catolica. Michel Servet a fost ars pe rug in 1553, la Geneva, din ordinul lui Calvin, fiindca in opera sa Christianismi restitutio a negat dogma trinitatii. Bazat pe texte din Vechiul testament, Calvin a pornit o adevarata campanie de vanatoare a vrajitoarelor si de combatere a magiei, recurgand la tortura pentru ca presupusele vrajitoare sa-si recunoasca vina. In 1545, in cateva luni, 45 de femei au fost arse de vii pe rug ca vrajitoare, in fata caselor pe care le-ar fi fermecat, dupa ce au fost torturate. Raspandirea calvinismului in Tarile de Jos, Franta, Ungaria, Polonia, Tarile scandinave si Anglia s-a facut cu mare rapiditate. Calvin a dispus de un mijloc de propaganda formidabil: tiparul. In ultimii sai ani de viata, Jean Calvin s-a ocupat de organizarea Reformei din Tarile de Jos, Anglia, Scotia si Polonia. Pana la moartea sa, el a ramas seful temut si respectat al calvinismului, caruia i-a asigurat biruinta finala. A fost ingropat, asa cum a vrut, intr-un mormant simplu, in Geneva. Transformarea calvinismului in partid politic „Desi in prima jumatate a secolului al XVI-lea, propaganda reformata a patruns in toata tara (Franta – n.n.), pana la interventia lui Calvin, protestantismul francez si-a pastrat caracterul sau popular si laic. Adeptii lui n-au constituit un corp si n-au creat nicio organizatie. A fost mai mult o stare de spirit. Calvin i-a dat un crez, adica un program, si o organizatie. Din initiativa si sub impulsul lui, grupurile protestante, fara ierarhie si legaturi solide intre ele, au fost transformate in biserici si cele mai importante puse sub conducerea unor pastori trimisi de la Geneva. Primul sinod francez, intrunit la Paris in 1559, a definit credinta si a intarit disciplina bisericii reformate. Adeziunea unui mare numar de nobili, in frunte cu Enric de Bourbon, regele Navarei – viitorul Enric al IV-lea – a dat o puternica armatura sociala Reformei calviniste si a transformat-o intr-un partid politic, care avea sa dezlantuie razboaiele religioase din a doua jumatate a secolului al XVI-lea”. – acad. Andrei Otetea Despartirea de umanisti Calvin a rupt legaturile cu umanistii care proslaveau intelepciunea antica, cu toate ca, la inceput, Umanismul si Reforma s-au confundat. Programul initial al Reformei era destul de larg si de vag pentru a se impaca usor cu aspiratiile umanismului. Calvinismul a implicat abolirea tuturor practicilor si ceremoniilor, procesiunilor si pelerinajelor, posturilor si celibatului, care nu sunt prescrise de Evanghelie si a tuturor intermediarilor – cler si sacramente – care se interpun intre Dumnezeu si om. Aceasta simplificare nu putea decat sa-i seduca pe umanistii setosi de claritate si evidenta. Apoi, umanistii s-au separat de calvinism. Sentimentul valorii lor personale, bucuria lor de a trai si de a se afirma, setea lor de glorie nu se potriveau cu teoria care neaga liberul arbitru, refuza omului orice merit si-i impune in schimb o viata de eroism, de martiriu, nu spre a-l glorifica, ci pentru a-l strivi in fata dumnezeirii. In afara de teama de persecutie, umanistii au ezitat sa rupa violent legaturile pe care le aveau cu Biserica catolica, preferand o Reforma pasnica, fara schisma, care sa nu doboare la pamant intreg esafodajul bisericii. Multi dintre ei erau titularii unor beneficii ecleziastice si n-au avut taria sa le sacrifice pentru convingerile lor religioase, cum a facut Calvin. In plus, umanistii nu intelegeau sa accepte nici o restrictie in dreptul lor de libera cercetare. Ioan BOTIS