Inteligenții de la Muzeul de Artă promovează incultura. Demisia!

Muzeul de Artă din Baia Mare este în continuare un teren pentru dispute între managerul Robert Ștrebeli și cei care îi contestă calitățile manageriale, profesionale, umane. În mai multe materiale, am arătat ce dezastru este la Muzeul de Artă, dar și posibile afaceri. O situație care intră în sfera penalului. Așteptăm în continuare demisia lui Ștrebeli, dar și verificarea, anchetarea situației de acolo.

Am vorbit cu multă lume din zona culturală. În urma materialelor publicate de noi, reacțiile au fost incredibile. Tot mai mulți oameni din cultura maramureșeană, dar și din spațiul ardelean, cred că Ștrebeli trebuie schimbat cât mai repede.

Până vom avea date și informații, vă prezentăm o chestie pe care nici nu știm cum să o catalogăm. Recent, Consiliul Județean a prezentat un proiect prin care se pot cumpăra bilete unice pentru toate cele cinci muzee din Baia Mare. O facilitate pentru iubitorii de frumos, dar mai ales pentru tineri.
Ei, cei de la Muzeul de Artă, au realizat un filmuleț în jurul acestui proiect și care se termină „apo­teotic” cu îndemnul: „Fi inspirat. Alege biletul unic”. Am citat din filmuleț, iar mesajul îl publicăm în cadrul materialului. Să vadă toată lumea ce se întâmplă la instituția de cultură cea mai...cea.

Cu siguranță, Ștrebeli nu și-a dat seama de greșeala din filmuleț. În cazul lui, e normal. Dar cei care au produs chestia asta? Sau cele care au realizat, cele care îi fac lui Ștrebeli toate câte le expune în public?! Cucoane care se laudă că au o grămadă de facultăți, care au doctorat sau sunt doctoranzi, care au urmat cursuri peste cursuri, au făcut o porcărie care demonstrează încă o dată ce dezastru e la Muzeul de Artă. Bă inculților, incultelor, mai mergeți pe la școală, în clasele mici, acolo unde toți am învățat să scriem corect! Mă rog, unii... Vai de capul nostru!
 

Prezentăm a treia parte din studiul lui Tiberiu Alexa.
 

O mostră de profesionalism.
PRECEDENȚE ARTISTICE MEDIEVALE ȘI TIMPURIU MODERNE (sec. XVI-XIX).
Dr. Tiberiu ALEXA
 

Cele mai vechi mărturii istorice despre existența în Baia Mare a unor profesiuni de practică artistică şi – în asociere cu acestea – despre forme de învățare a unor asemenea profesiuni artistice coboară adânc în Evul Mediu. Ele au stat în legătură cu principalele sectoare economice care au asigurat, până recent, prosperitatea acestui important centru urban: extragerea şi prelucrarea minereurilor neferoase şi rare.
Breslele de aurari şi agintari, a căror funcţionare la Baia Mare este atestată documentar începând cu secolul al XIV-lea, au evoluat și au asigurat, de-a lungul secolelor medievale, ceea ce astăzi denumim „producția și consumul de bunuri artistice/ simbolice” inclusiv un excedent înscris în circuitul schimburilor comerciale la distanță medie și mare. Dobândind treptat un prestigiu major, în intervalul secolelor XVI-XVIII,  Baia Mare a devenit unul dintre cele mai reputate centre de orfevrărie în aur şi argint din spațiul central european. Sistemul educațional închis, specific medieval, bazat pe parcurgerea etapelor procesuale de dobândire și de recunoaștere a abilităților şi competențelor productiv–creative, precum şi a statutelor corespunzătoare – de la ucenic la calfă şi meşter – s-a bazat în principal pe resursa umană locală. Mărturii documentare atestă însă o semnificativă circulație a resursei umane atât la nivelul meșterilor purtători de expertiză personală creatoare, dar şi de modele de concepere și producere (în special dinspre centre germane, boemiene şi morave, slo­vace şi italiene), precum şi la nivelul tinerilor cuprinși în procesul de formare profesională specific (ucenici, calfe), atrași dintr-un areal geografic dominat de spațiul intracarpatic, dar şi cu extinderi ale zonelor de atragere înspre Silezia şi sudul polonez, Ucraina subcarpatică, Ungaria, Slovacia și Austria.
O apreciabilă influență benefică va fi exercitat, fie nemijlocit, fie și numai indirect, Schola Rivulina, prestigioasa instituție băimăreană medievală de învățământ confesional (reformat calvin), care a funcționat între 1547-1755.
Astăzi se cunosc peste 1000 de piese ale orfevrarilor băimăreni (sigilii, variate tipuri de vase, reliefuri, monete etc.) intrate în circulație și astfel răspândite prin întreaga Europă. S-au descifrat până în prezent peste 135 de sigle şi numele a mai bine de 400 orfevrari băimăreni dintre care mai bine de două treimi de origine locală – meșteri care, în majoritate covârșitoare, şi-au săvârșit edu­cația artistică în breslele băimărene. Acest capitol de artă şi învățământ artistic băimărean medieval este cunoscut îndeosebi specialiștilor, publicului larg fiindu-i mai puțin accesibil.
Pentru secolele XVII-XIX, cu­noaștem înscrisuri documentare și diverse artefacte care conservă mărturii despre activitățile unor meșteri zugravi și cioplitori la Baia Mare și prin localitățile hinterland-ului său rural: cioplitori în piatră și lemn, ceramiști, meșteri tâmplari producători de mobilier, zugravi laici și pictori de mobilier, mi­niaturiști – marea majoritate mem­bri ai breslelor băimărene, dar și itineranți „halogeni”, dimpreună cu pictori iconari și zugravi bisericești în mediile confesionale ortodox, greco–catrolic și romano–catolic.

Odată deschise orizonturile mo­der­nității post-napoleoniene după aranjamentele diplomatice și geo-politice internaționale de la Viena (1814), centrul urban Baia Mare se înscrie – și el – în procesele de transformare capitalistă care au decurs la fel ca în întreg spațiul transilvan extins: adică în ritmuri lente până către 1900, prin forme și mijloace moderate de înnoire tehnologică, cu introducerea mai degrabă reținută a mașinismului ca instrument major de prefacere a inventarului productiv și de sporire a randamentului economico–financiar. Astea în ciuda specificității socioeconomice care a caracterizat dintotdeauna profilul funcționării economice a Băii Mari, profil concentrat, cu precădere, în primele două sectoare industriale: în extracția, prelevarea, apoi în prelucrarea preponderent primară, de mică productivitate, a resurselor naturale (în special a mineralelor prețioase și rare: argint, aur, cupru, etc., precum și a resurselor silvice) și, respectiv, a resurselor produse în exploatații de generare a materiilor prime agricole – exploatații încă mici, de tip familial, distribuite prin zonele periferiilor exterioare ale spațiului fostei cetăți medievale băimărene („extra mu­ros”), precum și în hinterland-ul băimărean al localităților rurale limitrofe (preponderent în subsectoarele vegetal: pomărit fructifer, viticultură, legumicultură, culturi cerealiere de furajare, și – într-o măsură restrânsă – de alimentație și de prelucrare manufacturieră; respectiv zootehnic: creșterea bovideelor, ovinelor și cabalinelor). Trecerea de la procedeele lucrative manufacturiere (cel mai adesea de tip „familial” ori derivate similare) la exploatații bazate pe mecanismele financiare capitalizante, pe tehnică mașinistă și pe întrebuin­țarea resursei umane salariate – factori specifici primei revoluții industriale – așa lent cum s-a putut desfășura ea – a pricinuit apoi apariția, pe cale de consecință, până către anul 1900, a unei elite sociale noi determinată de nevoi, cerințe, așteptări și capabilități de acțiune/ exprimare societală caracteristice tiparelor comportamentale ale burgheziei mici și mijlocii.
Ponderea necesităților, căutărilor și dezirabilității experiențelor de consum cultural pe care le-a manifestat această nouă structură clasială burgheză s-a mișcat, treptat, dinspre utilizarea spațiilor de institu­țio­nalizare a evenimentelor co­­mu­nitare (îndeosebi a celor confesional religioase; mai rar a celor administrative) înspre acumularea și valorificarea unor resurse personalizate în spațiul privat al inti­mității familiale. Drept urmare, consumul artistic vizual a combinat și la Baia Mare, vreme de aproape un secol (al XIX-lea), produsele artistice religioase (de uz comunitar și/ sau privat) cu artefacte deplin laicizate, destinate decorării, autodefinirii și legitimării propriului spațiu privat (al cetă­țeanului devenit, simultan, și co­man­­ditar, și proprietar și co­­lec­ționar) prin piese mobilier (simplu ori decorat), de pictură, arte decorative (ceramică țărănească și/  sau manufacturată, simplă ori decorată; pielărie; feronerie mică și toreutică; textile – vestimentație grafică de șevalet și fotografie consacrate – cel mai frecvent – portretisticii de familie. Adică prin artefacte dobândite și negociate pe bază de comenzi directe adresate unor profesioniști ce au aparținut – cei mai mulți – filierei așa-numitor portretiști itine­ranți: pictori de școală austriacă, germană și/ sau maghiară care, răspunzând comanditarilor, au voiajat individual, au colonizat temporar în zonă și au realizat/ distribuit aici produse de import cultural.
Au fost creatori de plan secundar pe scena artistică zonală și inter­națională, ale căror identități personale s-au estompat ori chiar s-au anonimizat în timp, precum mărturisesc unele exemplare de pictură păstrate în colecțiile Muzeului Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”: Anonim, Familia Guzman; Anonim, Emerik Teleki și soția; Raduly (?), Portretul actorului Márton Lenvay; Hessl (?), Portretul lui Ema Teleki, Portretul lui László Teleki.

O a doua resursă umană care a alimentat producția și consumul artistic băimărean în veacul al XIX-lea a fost filiera locală. Ea s-a constituit lent, a avut o consistență numerică mai degrabă modestă și s-a compus din două surse de pro­veniență: „halogenă” – prin colonizarea (temporară de durată, ori definitivă) a unor profesioniști veniți din afara orașului și, respectiv, „indigenă” – prin profesionalizarea în centre educaționale europene a unor artiști născuți la Baia Mare. Prima categorie este exemplificabilă prin nume precum Zsigmond Pap Törökfalvi (1823-1904: pictor, acuarelist), Jószef Mezei (1823-1880: pictor laic și bisericesc, scriitor, fotograf), Henrik Horváth (1840-?: profesor de desen, absolvent al academiei vieneze) și János Thor­ma (1870-1937). Cea de-a doua sursă, prin localnicii Zsigmond Nagy (1872-1932), István Réti (1872-1945), Jenő Maticska (1885-1906) și Alexandru Duma (1887-1916). Cu ultimii cinci artiști nomi­nalizați întrăm, însă, în perioada sezoanelor băimărene ale colonizărilor Școlii particulare de pictură Simon Hollósy (1896-1901) și, subsecvent, în procesele de întemeiere, de structurare și de dezvoltare a Centrului Artistc Baia Mare.