Integrare-Fundamentele Uniunii Europene ( I ).

Dupa ce statele fondatoare au convenit asupra principiului partajarii drepturilor lor suverane in domeniul specific al carbunelui si otelului, cu alte cuvinte industria grea de la inceputul anilor ‘50, acordul lor politic trebuia transformat in institutii si proceduri solide si consistente din punct de vedere juridic. Planul initial al lui Schuman nu era in nici un caz concret. Si asta pentru ca nu era chiar planul lui Schuman, ci schita planului oferit de Jean Monnet. Si pentru ca francezii intarziasera destul de mult la negocieri, in mod ironic, englezii spuneau in acea vreme: „Francezii au planul de a avea un plan”. In ochii lui Monnet, acestei „Haute Autorité” (Inalta Autoritate) de tehnocrati ar fi trebuit sa i se acorde toate responsabilitatile de reglementare autoritara a sectorului. Acesti „eurocrati” ar fi trebuit numiti de statele membre si aprobati de Consiliul de Ministri. Totusi, dupa numire, nu vor mai accepta instructiuni din partea propriilor guverne si vor servi numai interesul european. Acesta a fost cheia cu ajutorul careia s-au deschis noi orizonturi in Europa. Intr-adevar, a fost prevazut un Consiliu de Ministri, nu pentru supravegherea Inaltei Autoritati, ci pentru gestionarea implicatiilor politicilor in domeniul carbunelui si otelului asupra dezvoltarii economice generale. Tratatul de la Paris avansase foarte mult in ceea ce priveste transferarea competentelor de reglementare catre Inalta Autoritate supranationala. Cativa ani mai tarziu, in mai cuprinzatorul Tratat de la Roma (1957) va fi introdusa o impartire a sarcinilor intre functiile de initiere a politicilor si punere in aplicare, pe de o parte, acordate Comisiei Europene, urmasa Inaltei Autoritati, si puterea decizionala propriu-zisa atribuita Consiliului de Ministri, pe de alta parte. Comunitatea Carbunelui si Otelului era astfel dotata cu o forma foarte elaborata de putere tehnocratica. Destul de remarcabil, acest transfer de autoritate a fost larg acceptat la nivelul societatii din acea perioada, fiind vazut ca o modalitate de depasire a dezastruoaselor politici de stat din trecut, cand sectoarele energiei si otelului fusesera factori determinanti in pregatirea si desfasurarea razboaielor. Trebuie amintit un lucru. Inainte de a fi discutat planul lui Robert Schuman ( care il primise cu o seara inainte de la Monnet ) intre oficialii SUA, Marea Britanie, Franta si Germania Federala, pentru data de 11 mai 1950, acesta l-a dat publicitatii print-un discurs radiofonic. Desi nu a fost explicat in detalii ( pe care nici Schuman nu le stia) acest discurs a starnit emotie si interes in opinia publica. Astfel s-a observat in cel mai concludent mod cat de puternica este presa si ce importanta este pentru orice actor politic. Poate ca fara „trucul” lui Schuman in utilizarea presei negocierile ar fi durat inca mult timp. Desi Inalta Autoritate, condusa de Monnet, era foarte eficienta, transferul deplin al puterilor de stat catre un organism transnational numit nu a mai fost repetata niciodata. In primii ani de existenta, caracterul supranational al procesului de integrare europeana ajunsese la maximum. La Roma, dar mai ales dupa Maastricht (1992), puterile semnatare, respectiv guvernele statelor membre, au refacut echilibrul dintre supranationalism si interguvernamentalism. Anii de aur ai metodei Monnet fusesera scurti. Nasterea Parlamentului European Dupa sublinierea pozitiei unice a Inaltei Autoritati, combinand puterea legislativa cu cea executiva, desi intr-un domeniu „tehnic”, nu a trebuit uitate un al treilea si un al patrulea actor. Chiar de la inceput, fusese prevazuta o Adunare Parlamentara, ca important organ consultativ. Delegatii parlamentelor nationale din cele sase state membre erau consultati cu privire la toate propunerile legislative. Initiativele europene trebuiau intr-adevar sa fie in armonie cu politicile nationale si invers. Dupa Consiliul de Ministri, membrii Parlamentului erau considerati parte a unei retele de informare reciproca, consultare si implicare (limitata) in procesul decizional. Acest rol semnificativ, desi nu decisiv, din primii ani ai Comunitatii Europene a marcat perceperea Parlamentului European (PE) de publicul general. Desi ales prin vot direct din 1979, puterile fiindu-i extinse de toate modificarile tratatelor care au avut loc incepand cu 1986, PE inca nu are rolul central din viata politica al parlamentelor democratiilor nationale. Pe de alta parte, Curtea de Justitie a fost un actor crucial, chiar de la inceputul procesului de integrare. Autoritatea sa in solutionarea disputelor juridice, implicand frecvent statele membre, nu a fost chestionata niciodata. Mai mult, prin interpretarea tratatelor intr-un mod consistent pro-integrationist, a contribuit la crearea unui corpus solid de drept european. Nu ar trebui subestimat efectul stabilizator al standardelor si procedurilor juridice – asa-numitul „acquis comunitar” – asupra unei Comunitati/Uniuni deseori zguduite de tulburari politice. In ciuda schimbarilor majore, acesti patru actori au fost prezenti in ultimii cincizeci de ani si inca formeaza scheletul institutional al Uniunii. Exista o continuitate izbitoare in aceasta privinta, desi numarul de membri a crescut in mod dramatic si competentele acopera in prezent aproape intregul spectru de politici publice. Gavril Ardusatan