Independenţă scump plătită

În anul  1856, cea mai mare parte din India se afla sub controlul Companiei Engleze a Indiei Orientale. Un an mai târziu, o revoltă cunoscută sub numele de Primul război de independenţă indiană a pus serios în pericol domeniul comunităţii britanice, dar în final revolta a fost înăbuşită. În consecinţă, India a trecut sub directa guvernare a Coroanei Britanice drept colonie a Imperiului Britanic.

În anul 1915, Mahatma Gandhi s-a întors în India, unde nemulţumirile populaţiei indigene cunoşteau o curbă ascendentă. Aceste nemulţumiri erau legate de dominaţia britanică şi vizau în principal noua lege agrară, care pre­vedea confiscarea pământului ţăra­nilor în caz de recoltă proastă sau necultivare. Partidul Congresului Na­ţio­nal Indian şi-a trecut în program eli­berarea Indiei de sub colonialismul britanic.

În prima jumătate a secolului XX a fost declanşată o luptă de independenţă la nivel Naţional de către partidul Con­gresul Naţional Indian şi alte organizaţii politice. În anii ’20 şi ’30, în cadrul mişcării conduse de Mahatma Gandhi, milioane de persoane au participat la o campanie de neascultare ci­vilă de masă. Mişcarea condusă de Ma­hat­ma Gandhi a fost o mişcare paşnică, în care dorinţa de indepen­denţă a indienilor a fost susţinută cu mijloace pacifiste. S-a dezvoltat o mişcare de auto­de­terminare naţională, după vechile valori şi principii ale Indiei, arătând astfel englezilor că India este un stat diferit de restul lumii. În 1926, la Conferinţa de la Londra, Gandhi a cerut pentru prima oară într-un cadru politic internaţional independenţa Indiei. În 1940, în cadrul manifestărilor de independenţă, All Indian Muslim League a cerut un stat separat pentru musulmanii din India.

La 15 august 1947, India a obţinut independenţa în faţa Marii Britanii, dar a fost divizată în două teritorii independente. Dacă Gandhi a fost revoluţio­narul sau luptătorul pentru indepen­denţă, Jawaharlal Nehru a fost constructorul acestei idei. Fără contribuţia sa politică, India n-ar fi putut deveni un stat naţional independent. Preocuparea fundamentală a Indiei a fost găsirea şi implementarea elementelor de unitate. Cele 554 de state au fost unite pentru a forma Uniunea Indiană, un stat federal care a avut parte de mai multe orga­nizări administrative, până la definitivarea acestui proces în anii ’70.

Împărţirea Indiei a reprezentat procesul de separare a Indiei Britanice pe baza unor considerente demografice de ordin religios care a condus la crearea la 15 august 1947 a două state suve­rane: Dominionul Pakistanului (mai târziu Republica Islamică Pakistan şi Repu­blica Populară Bangladesh) şi Domi­nio­nul Indiei (mai târziu Repu­blica India). Împărţirea a fost promul­gată în Actul de Independenţă a Indiei din 1947 şi a dus la dizolvarea Impe­riului Britanic Indian.
În urma divizării brutale a Indiei Britanice au fost strămutate aproximativ 15 milioane de persoane din fosta colonie britanică India, cu estimări de pierderi de vieţi omeneşti care variază de la câteva sute de mii la un milion de morţi. O atmosferă de ostilitate şi suspiciune reciprocă a apărut de atunci între India şi Pakistan, atmosferă care domneşte până în ziua de azi.

La trei ani după cucerirea indepen­denţei, în 26 ianuarie 1950, India a devenit republică şi a intrat în vigoare o nouă constituţie. Marile principii pe care s-a bazat alcătuirea Constituţiei sunt democraţia, laicitatea, egalitatea şi abolirea sistemului castelor. Principiile care definesc Constituţia sunt principii moderne care ne arată că India şi-a dorit după câştigarea independenţei să se alăture statelor democratice şi să se modernizeze bazându-se pe valori tradiţionale.
În 1956, State Reorga­nization Act a împărţit teritoriul indian în 14 state lingvistice şi şase teritorii. Multicul­tu­ralitatea şi multietnicitatea sunt doi factori care au contat mult în organizarea şi administrarea Indiei.
Independenţa Indiei şi a Pakistanului a adus însă şi multă suferinţă: se vorbeşte de un milion de morţi şi 15 milioane de refugiaţi. Separarea oficială a subcontinentului indian în două state distincte, unul pentru hinduşi şi unul pentru musulmani s-a produs la miezul nopţii, atunci când viceregele britanic, Lordul Louis Mountbatten, a transferat întreaga putere politică oficialilor indieni, cu prilejul unei ceremonii desfăşurate la New Delhi. Cu o zi înainte, el făcuse acelaşi lucru în Pakistan, motiv pentru care această ţară îşi serbează indepen­denţa pe 14 august.

Primul premier al Indiei, Jawaharlal Nehru, a vorbit despre faimoasa „întâlnire cu destinul”, despre „trezirea la viaţă şi la libertate” a ţării sale, dar ală­turi de el nu se afla cel care declanşase mişcarea nonviolentă împotriva Impe­riului britanic. Deşi a avut un rol determinant în obţinerea independenţei, Mahatma Gandhi a fost împotriva acestei divizări, pe care a numit-o „monstruoasa vivisecţie”.
Divizarea fostei colonii britanice a ge­nerat cea mai sângeroasă migraţie din isto­ria lumii moderne. Din aprilie şi până în noiembrie 1947, aproape 15 mi­lioane de persoane au traversat frontiera în ambele sensuri. Musul­manii s-au îndreptat în direcţia Pakistanului, iar hinduşii au mers către sud, spre India. ONU nu a dorit să îşi asume dificila sarcină a trasării frontierelor, aceasta fiind încredinţată unui englez care nu călcase până atunci în zona respectivă. Sir Cyril Radcliffe a avut la dispoziţie exact 36 de zile pentru ca, dintr-un birou din New Delhi, să decupeze secole de istorie. Iar consecinţele s-au văzut în Kashmir, teatrul unei lupte de gherilă care a făcut cel puţin 44.000 de morţi.
Kashmirul este un teritoriu în dispută între India şi Pakistan, dar şi o pro­blemă regională în raport de care am­bii competitori şi-au structurat relaţiile externe. India şi Pakistanul s-au confruntat în trei războaie declarate şi unul neoficial, în 1947, 1965, 1971 şi 1999. Toate războaiele au fost pro­vocate de Republica Islamică Pakistan şi toate au fost pierdute de ea.
În războiul din 1971 Pakistanul a pierdut provinciile din Est, care şi-au proclamat independenţa sub numele de Bangladesh. Toate aceste tensiuni au devenit extrem de periculoase înce­pând cu anul 1974, an în care India a devenit stat nuclear, finalizându-se astfel proiectul „Surâsul lui Buddha”. În anul 1998 şi Pakistanul a căpătat capacităţi nucleare.
Animozităţile dintre cele două state sunt, în primul rând, de natură reli­gioa­să şi abia după aceea teritorială. Din punct de vedere politic şi al susţi­nerii politice, acest conflict este unul dintre cele mai ciudate din lume. In­dia, o democraţie funcţională de la începuturile ei, a fost susţinută politic şi înar­mată de Uniunea Sovietică. Republica Islamică Pakistan, mai tot timpul dictatură, inclusiv militară, a fost susţinută de Statele Unite ale  Americii şi China. Majoritatea armamentului pakistanez este de provenien­ţă ameri­ca­nă şi chineză, cel indian de provenienţă rusă şi israeliană.

Retragerea armatei sovietice din Af­ganistan în 1989 a avut consecinţe asu­pra Kashmirului. Mujahedinii ră­maşi „şomeri” au redeschis insurecţia armată în Kashmir şi au creat o situaţie de cvasi-război civil în Kashmir. După 1990, între 300.000 şi 400.000 de hinduşi au fost obligaţi să emigreze spre alte zone din India.
Ziua de 15 august este marcată pe teritoriul Indiei prin arborarea steagului de către administraţiile locale, prin cere­monii, parade şi evenimente culturale. Centrul acestui eveniment este la New Delhi, unde prim-ministrul arborează steagul naţional şi ţine un discurs difu­zat de televiziunea naţio­nală. Cei mai mulţi dintre indieni aleg să-şi petreacă această zi festivă alături de familie.

Pakistanul azi

După şapte decenii de existenţă, Pakistanul rămâne prizonierul luptei pentru putere dintre structurile civile şi cele militare, care datează încă de la separarea sa de India. Ţară instabilă, posesoare a armei nucleare şi considerată o pepinieră a militantismului islamic, Pakistanul nu este nici pe departe ceea ce şi-a dorit fondatorul său, Mohammad Ali Jinnah. El a vrut să creeze un stat în care musulmanii din Asia de Sud-Est să trăiască în pace, dar pacea a fost un lucru rar după 1947.
Pakistanul are numeroase
probleme interne. Atacurile tero­riste îndreptate împotriva populaţiei, forţelor de securitate şi chiar a oficialilor guvernamentali sunt la ordinea zilei.
 

India azi

India visează să ajungă o superputere, dar, în ciuda performanţelor economice şi a arsenalului său nuclear, este încă departe de a depăşi faza de subdezvoltare în care se afla în 1947. Cu un produs intern brut de peste 1.000 de miliarde de dolari şi o creştere economică de 9,4%, statul indian speră că se vor adeveri prognozele băncilor străine, potrivit cărora, în 2050, va deveni cea mai mare putere mondială, alături de China, depăşind Statele Unite ale Americii.
Presa indiană debordează de optimism. „Lumea este la picioarele noastre”, iar India va fi fără nicio urmă de îndoială „viitoarea superputere a lumii”, susţin ziarele Times of India şi Hindustan Times. Însă Maria Misra, profesor la Oxford, susţine că entuziasmul oficialilor indieni nu se justifică decât parţial. India va fi doar o mare putere, nu o superputere mondială. „India va trebui să satisfacă ambiţia elitelor sale, câştigându-şi locul între marile puteri, dar va rămâne un hibrid unic al istoriei, produsul unei îmbinări stranii, între cultura veche, colonialism şi modernitate”, opinează Misra.
India continuă să fie o ţară a sărăciei şi a inegalităţilor prezente la tot pasul. Din cei 1,3 miliarde de indieni, peste 100.000 sunt milionari în dolari, în timp ce marea majoritate a celor 457 de mi­lioane de salariaţi câştigă sub 50 de cenţi pe zi. 46% dintre copiii cu vârste de până la trei ani suferă de malnutriţie, 60% din populaţie este analfabetă, iar 78% nu are toalete. În plus, mai trebuie spus că numărul seropozitivilor este mai mare în India decât în oricare  alt stat de pe glob, iar în infrastructura sa se află într-o stare deplorabilă.