Incursiune in lumea fara cer

Suior a fost una dintre cele mai moderne mine din Maramures. In vremurile bune, aici lucrau 1.800 de oameni. Acum au ramas vreo 40 si un singur miner. Portile grele de fier de la intrarea in mina s-au inchis, dar GAZETA de Maramures a fost vrut sa vada ce se ascunde dincolo de ele. Ca sa intelegi mineritul, trebuie sa citesti prima strofa din Imnul minerilor: «In mina, Dumnezeu cu noi!/ Afara - grija si nevoi.../ Deasupra noastra n-avem cer,/ C-asa e viata de miner » – spune Adrian Craciun, directorul Minei Suior, care completeaza ca minerii sunt si mistocari. El recunoaste ca zicala - „minerii vorbesc in mina despre femei si in crasma de productie” - are o farama de adevar, dar spune ca sunt extrem de uniti: „Daca se intampla un accident afara, trece o bucata buna de timp pana afla lumea din zona in care lucreaza, dar in mina nu trec 5 minute si nu exista telefoane la locurile de munca”. In bazinul Baii Mari, mineritul a constituit una dintre cele mai importante ramuri ale industriei si principala sursa de existenta pentru majoritatea locuitorilor. Cu toate acestea, nu exista documente care sa certifice cu exactitate inceputurile maramuresene ale acestei indeletniciri. Urma unei franghii, aflata cam la un metru adancime in peretele stancii unui put din mina Dealul Crucii, precum si cateva conducte vechi de la minele Firiza, Valea Rosie si Valea Borcutului fac plauzibila ipoteza (neconfirmata arheologic), ca minele din zona Baii Mari existau inca din perioada romanilor. Mina Suior insa e una dintre minele „tinere” ale Maramuresului, deschisa in perioada de glorie a „Republicii Socialiste Romania”. Poate de aceea, aceasta mina si-a castigat si renumele de cea mai moderna mina din Maramures. Dar si cea mai „ghinionista”. In ciuda povestilor cu „piritele de Suior” si unul dintre cele mai bogate zacaminte de aur din Europa, mina Suior a fost „ochita” pentru inchidere de prin anul 2000. Cum mineritul devine incet, dar sigur, istorie, ne-am gandit sa contribuim la o viitoare istorie a mineritului. Asa ca i-am rugat pe cei din conducerea Remin sa ne permita o vizita in mina. Ne-au indicat Mina Suior. Asa ne-am trezit in colosul ce pare pustiu. Pe vremuri, aici lucrau circa 1.800 de oameni. Acum au ramas mai putin de 40, cu tot cu director, paznic si un singur miner. Adrian Craciun, directorul minei ne asteapta in biroul sau de la etaj. Pe perete troneaza o plansa cu „schema spatiala” a minei Suior. Directorul ne explica: „Toate lucrarile de deschidere, puturi si tuneluri sunt sapate in acoperis si pe aici se patrunde la fiecare nivel. Pe masura ce s-a avansat in adancime, s-a abandonat partea de deasupra. Adica, metoda de expoatare e ca nisipul. O sa vedeti tunelul asta rutier si jos n-o sa va pot duce pe linia de abataj, ca instalatia de ventilatie nu functioneaza. Mina Suior a fost una dintre cele mai moderne mine. Nu a prezentat interes datorita arseniului. In lume se proceseaza separat plumbul, zincul, aurul si argintul. Iar minereul de Suior a fost unul complex, care se se separa destul de greu. Costurile de preparare erau destul de mari pentru prepararea plumbului, zincului si piritei aurifere care avea aur in concentratie de pana la 16-18 grame, dar aia avea si arsen”. Craciun spune ca de-a lungul timpului, s-au folosit mai multe metode de exploatare. Intr-o perioada, minereul era deversat in rostogolul colector din subteran si la orizontul VII, adica nivelul Tunelului Baia Sprie-Suior-Cavnic era incarcat in vagoneti de 3 metri cubi si se transporta pana la Flotatia Centrala Baia Mare, pe calea ferata. Dar din cauza alunecarilor de teren de pe traseul caii ferate si a faptului ca in timpul iernii minereul ingheta pana la flotatie, s-a renuntat, iar minereul scos prin tunel se deversa in siloz sau pe platforma si apoi se incarca in autovehicule si se transporta la Flotatia Centrala. Prin 1997, in urma restructurarilor, o parte din minereu era scos si pe plan inclinat cu autovehiculele. In schimb, apa de mina este scoasa si acum pe tunelul Baia Sprie-Suior-Cavnic. Aceasta „legatura subterana” a devenit de altfel celebra dupa ce s-a anuntat intentia de a o integra intr-un circuit turistic al mineritului. Dar specialistii spun ca lucrarile de intretinere ar costa foarte mult. In mod surprinzator, simbolul minei Suior nu e vreun mineral sau vreo floare de mina, ci... mingea de rugby. Dar acesta nu e singurul lucru inedit legat de mina Suior. In „folclorul mineresc, fiecare mina are ba un „mosuc al bailor”, ba o „buha a bailor”. Mina Suior are un „pastor al Bailor”. Adica un personaj care ii asteapta si-i sperie pe cei care nu prea au treaba cu minele. Pana sa apucam sa ne gandim ca vom fi intampinati de cine stie de personaj misterios, directorul Craciun ne linisteste ca „sunt doar legende, folclor mineresc” si ne invita la o „expeditie” in sut. Intai ne invita la „garderoba“, dupa care, „inarmati” cu salopete, cizme de cauciuc, casti si lampi pornim spre Raba „batrana” care ne astepta fumegand in fata cladirii administrative. Portile grele, de fier, se deschid si intram in mina. Inaintam printr-un tunel cu plafonul betonat si, dupa cateva minute bune, facem o prima oprire. „Trebuie sa calcati pe margine, ca sa nu va scufundati”, ne sfatuieste minerul care ne insoteste. Gigel, ca asa se prezinta, a lucrat ani buni la mina Suior si mai are un an si ceva pana la pensie. A inceput „in front” si a parcurs toate etapele pana la cea de artificier - „ultima treapta inaintea urmarii scolii de maistri”, completeaza directorul. Spune ca n-a avut nicicand accidente, l-a ferit Dumnezeu, dar a vazut multe. Isi aminteste ca in 1988 au murit mai multi mineri. El lucra de putin timp acolo, dar asta nu l-a speriat. I-ar placea sa iasa la pensie din minerit. Acum el e singurul miner care a ramas la Mina Suior. „Aici e un cantar, dar trebuie sa urcam toti pe el ca sa arate ceva. Totul se tinea sub control, mai ales din cauza restrictiilor de pe vremea lui Ceausescu, cand trebuia sa se stie cat aur se scoate”, explica directorul, dupa care continua: „Mai in fata este masina de extractie, a doua cale de acces in subteran. Mergem acuma sau cand ne intoarcem?”. Craciun continua sa ne explice la ce se folosea acel mastodont acoperit de rugina: „Peste gratarul asta se transportau cam 200.000-250.000 de tone de minereu pe an. Se spargeau cu barosul prin efort fizic”. Ne oprim in fata unui vagonet la fel de ruginit. Directorul ne sfatuieste: „Fa-i poza, ca nu mai am afara altii”. Dupa o alta „plimbare” prin namolul galbui, ajungem la o zona mai „colorata”. Cateva dulapuri scorojite, cu usile deschise, pe care troneaza doua postere cu femei dezbracate, alte dulapuri inchise cu lacat si un panou rosu care indica orarul coliviei si regulile impuse de acest „mijloc de transport”. Craciun ne explica: „aici este putul, are colivie bietajata cu doi vagoneti pe etaj. E un cod de semnalizare ca in Codul Morse. Dar, haideti sa va arat ceva si mai interesant....” Si directorul ne prezinta Biserica subterana, cum ii spun minerii, un spatiu foarte inalt care servea ca atelier de reparatii pentru rabe. Directorul povesteste ca: „Aici e un atelier: daca se intampla sa se strice masina se repara, sunt patru boxe. Se poate bascula, iti dai seama ce inaltime are. De asta i-am zis biserica”. Mergem pe alta galerie, inaintand prin acelasi noroi galbui. Directorul ne avertizeaza ca: „Nu te scufunzi, da-i nasol daca-ti intra in cizme. Si nici nu merge usor de pe haine”. Intr-un soi de birou, zarim un telefon. Craciun ne ofera si explicatiile de rigoare: „Am fost crescut in Herja ca inginer si acolo aveam toate facilitatile: apa potabila, industriala, telefon peste tot. La Suior n-aveam telefon in mina. Cand am venit am zis ca nu ma intereseaza, am pus telefon, cu centrala”. In acelasi „birou” am zarit pe masa un obiect ciudat: un exponat cu suport, despre care am crezut ca-i cuier rupt, dar am observat ca avea forma unui penis. „Aveau imaginatie bogata minerii, is mistocari”, vine replica lui Gigel. Continuam expeditia si, dupa ce trecem de o „perdea” de prelata, ajungem la linia de abataj. N-am facut decat doi pasi, deoarece directorul ne-a intors grijuliu spre galeria principala, argumentand ca: „Pe masura ce coboram, temperatura creste si aerul e tot mai rarefiat, e mai greu”. Ne intoarcem spre raba veche, iar dupa mirosul gazelor de esapament ne dam seama ca e aproape. Soferul ne asteapta rabdator si zambeste cand ne aude mirandu-ne cum poate conduce pe un asemenea „teren”. Cand mina functiona, existau uneori cazuri cand rabele nu se „sincronizau” si atunci una dintre ele trebuia sa opreasca in refugiu. Cea care urca avea prioritate. Acum, soferul rabei nu mai trebuie sa acorde prioritate nimanui. Tunelul betonat e pustiu, iar el e singurul sofer care se mai incumeta la un astfel de drum. Si poate ca, in curand, raba care l-a „slujit” ani buni va avea acelasi destin ca si activele: va fi vanduta. La fier vechi. Cu cat ne apropiem de „luminita de la capatul tunelului”, intelegem mai bine prima strofa din imnul minerilor, la care facea apel directorul. „Asta a fost mina Suior”, spune Craciun si urmeaza un fel de moment „de reculegere”. Usa grea, de fier este inchisa, paradoxal, chiar de ultimul miner de la Mina Suior. Ma gandesc daca inscriptia de deasupra galeriei, „Noroc bun” nu suna a condamnare definitiva. Directorul Craciun coboara din raba si ne spune ca petele de pe haine au o solutie: „trebuie lasate sa se usuce, si apoi se duc cu o bucata de panza uscata”. Din pacate, „petele” din industria miniera nu mai au nicio solutie. Si, ma gandesc, ca pentru a intelege sfarsitul mineritului, trebuie sa citim a doua strofa din Imnul minerului: „Cand plini de praf, cu pasi truditi/ Iesim din mina obositi,/ Ne doare ca-n lumina sa/ Pamantul tine-o lume rea”. Cerberii minei Minerii de la Suior, ca de altfel multi altii din Maramures, au iesit demult din sut, la lumina. O lumina cu care nu sunt obisnuiti si in care nu-si prea gasesc locul. Meseria lor si-a „dat duhul” si, in locul minelor prospere de altadata, au mai ramas niste... „fantome”. Cum te apropii de poarta Minei Suior, esti luat la ochi de „santinele”. Vreo trei caini te intampina prietenosi si avertizeaza paznicul ca a venit cineva. Pe vremea cand activitatea miniera nu era considerata nerentabila, aveau viata buna printre mineri. „Acum le mai dau de mancare doar cei care am ramas”, spune paznicul in timp ce se indreapta spre telefon pentru a-l anunta pe directorul minei ca am ajuns. Premiata de Carmaci Pe un alt perete, este expus un brevet: „Ordinul muncii clasa a-II-a Minei Suior, pentru rezultatele deosebite obtinute in anul 1987 si ocuparea locului II in intrecerea socialista dintre unitatile de industrie”, cu semnatura lui Nicolae Ceausescu. Ghicindu-ne uimirea, directorul spune ca: „Pana in 2002 au stat ascunse undeva si, in 2002, i-am spus sa le puna pe perete, ca-i meritul unui colectiv. E una dintre minele tinere ale Republicii Socialiste Romania, cam in ‘62 a pornit. S-a pornit cu cariera, apoi, din 1968 a mers in paralel cu subteranul, dar in urma accidentului de la mijlocul anilor ‘70 s-a renuntat la partea de cariera“. Mircea CRISAN Ioana LUCACEL mircea@gazetademaramures.ro ioana@gazetademaramures.ro