Încoronarea suveranilor României Mari

În ziua de 15 octombrie 1922, în Catedrala episcopală din Alba Iulia, căreia i s-a spus mai apoi Catedrala Reîntregirii, a avut loc încoronarea suveranilor României Mari, regele Ferdinand I şi regina Maria. Prin încoronarea din 1922, Alba Iulia a devenit oraşul de suflet al României. Ceea ce s-a întâmplat la Alba Iulia pe 15 octombrie 1922 a fost una dintre cele mai strălucite şi emoţionante ceremonii organizate vreodată de statul român.

Alba Iulia a fost de-a lungul secolelor martor al unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii româneşti. În anul 1648, aici a apărut Noul testament, zis şi „de la Bălgrad”, al mitropolitului Simeon Ştefan. Tot în Alba Iulia, în 1785, au suferit martiriul Horia şi Cloşca. Momentul cu cele mai adânci semnificaţii s-a petrecut în anul 1599, atunci când Mihai Viteazul a realizat aici unirea politică a Ardealului cu Ţara Românească. Acestea sunt motivele pentru care Casa Regală, dar şi clasa politică, au ţinut ca slujba religioasă în care trebuiau să fie sfinţite simbolurile regale şi unde trebuia să aibă loc ceremonia încoronării să se desfăşoare la Alba Iulia.

Una din marile împliniri ale Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost şi construirea Catedralei episcopale din Alba Iulia, într-un timp record de numai un an şi jumătate, între 1921 şi 1922, sub conducerea arhitectului V. J .Ştefănescu, având ca model biserica lui Petru Cercel din Târgovişte, cu pictura executată de Costin Petrescu. Catedrala a fost sfinţită cu ocazia încoronării de mitropolitul primat al României, Miron Cristea.

Ideea unor festivităţi de mare amploare cu o largă participare internaţională menite să consolideze Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi să ducă la creşterea prestigiului României a aparţinut reginei Maria, cu toate că „Soacra balcanilor” era conştientă de faptul că o astfel de tradiţie - a încoronării publice cu mult fast simbolic - nu exista în mult iubita sa ţară de adopţie.

După primul război mondial şi după Marea Unire s-a pus problema organizării unei ceremonii în cadrul căreia regele să fie încoronat drept rege al României Mari. Încă din vara anului 1921, mitropolitul primat Miron Cristea al României a întocmit un tipic al încoronării regelui Ferdinand Întregitorul şi al reginei Maria, alcătuit după tradiţia ţaristă, a celei austriece, dar mai ales după literatura bizantină.

În proiectarea designului măreţului eveniment, regina Maria l-a avut alături pe pictorul Costin Petrescu, cel care a conceput aproape în întregime regalia (coroana reginei, mantiile regale şi sceptrul) încoronării, mai puţin coroana de oţel a regelui, desenată în 1881 de Theodor Aman pentru regele Carol I. În final a rezultat nu doar un spectacol memorabil, dar şi obiecte sau lucrări de artă şi arhitectură care fac parte astăzi din tezaurul şi patrimoniul naţional.

Costin Petrescu nu a fost singurul spirit şi creier al ceremoniilor încoronării, în spatele său existând o întreagă Comisie pentru organizarea serbărilor din care au făcut parte minţi luminate, precum istoricul Nicolae Iorga, ca deputat, poetul Octavian Goga, ca ministru al Cultelor şi artelor, muzicianul George Enescu, sculptorul Ion Jalea, pictorul Arthur Garguromin Verona şi mitropolitul Miron Cristea. Comisia încoronării a fost creată în 1920 şi trecută sub comanda generalului Constantin Coandă. Din 1921, această importantă sarcină a fost preluată de Anghel Saligny. Trebuie spus că nu au lipsit certurile, orgoliile, intrigile, boicoturile, acuzele şi ironiile partidelor şi politicienilor, dar acestea nu i-au vizat în nici un fel pe suverani.

Tradiţia românească cerea ca încoronarea să aibă loc într-o catedrală, iar mitropolitul Miron Cristea ar fi dorit ca regele să fie „uns” cu mir. Înaltul prelat ţinea foarte mult la „ungerea” monarhilor României, mai ales că ultimul domnitor român încoronat după tradiţie fusese Alexandru Ioan Cuza. Cu toate acestea, ceremonia de încoronare a avut loc în faţa catedralei construite special pentru acest moment.

Iniţiativa lui Miron Cristea a fost blocată de nunţiul papal Marmaggi. La 9 septembrie 1922, trimisul papal afirmă: „Voi face totul pentru ca mitropolitul primat să nu-l încoroneze pe regele catolic sau să-l ungă în vreun fel.” A doua zi, în mediul catolic românesc se anunţase că, la ceremonia încoronării, ungerea nu va fi săvârşită. După un Te Deum în biserica din Alba Iulia, cei doi monarhi urmau să iasă şi în faţa incintei, să primească coroana de la preşedinţii camerelor parlamentare. Apoi, regele îşi va aşeza singur coroana pe cap, urmând ca regina să o primească de la acesta. 

Presa vremii a relatat pe larg evenimentul de la 15 octombrie 1922. La ora 9:30, în gara oraşului Alba Iulia a sosit trenul regal. Regele Ferdinand şi regina Maria au fost însoţiţi de regina Maria a Iugoslaviei, regina Elisabeta a Greciei, principele moştenitor Carol şi soţia sa Elena, principele Nicolae şi principesa Ileana. Familia regală a fost întâmpinată pe peron de preşedintele Consiliului de Miniştri, de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, de membrii guvernului, înalţi demnitari, generali, ziarişti şi o companie de onoare. A fost intonat imnul regal şi suveranilor li s-a oferit pâine şi sare. Apoi, cortegiul regal s-a îndreptat spre catedrală.

Pentru a lega gara de Cetate, a fost nevoie ca o parte a bastionului Mihail să fie dărâmată.

Ceremonia s-a desfăşurat întocmai cum şi-a dorit nunţiul papal. Ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a început la ora 9:45, cu o liturghie săvârşită de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul primat Miron Cristea. Serviciul religios a durat doar o jumătate de oră.

După sfinţirea coroanelor regale – cea de oţel, provenită dintr-un tun capturat la Plevna şi purtată de regele Carol I şi cea nouă, de aur, a reginei – cei doi suverani au îngenuncheat în mijlocul noii catedrale, iar mitropolitul a rostit rugăciunea pentru încoronare, pe care corul, dirijat de M.Chiriac, a repetat-o de trei ori. Cortegiul a părăsit apoi catedrala şi afară, regelui şi reginei le-au fost aşezate pe umeri purpura şi hermina, apoi, pe creştet, coroanele. S-a intonat imnul regal şi mulţimea imensă adunată în faţa catedralei a izbucnit într-un „Vivat” emoţionant, în timp ce toate clopotele oraşului au răsunat şi au fost trase 101 salve de tun, care au vestit că primul suveran al tuturor românilor a primit consacrarea religioasă a funcţiei sale. 

Ceremonia încoronării s-a desfăşurat în faţa clopotniţei, unde a fost aranjată o scenă îmbrăcată în pânză roşie şi aici, pe un larg soclu roşu, a fost întins un baldachin întreţesut cu brocart roşu şi galben pe un fond alb. De la ieşirea din catedrală şi până la scenă au fost aşternute covoare roşii.

La festivităţile încoronării au luat parte personalităţi religioase şi civile româneşti, printre care primul ministru I.I.C.Brătianu, însoţit de membrii guvernului, precum şi numeroşi invitaţi din străinătate: familiile regale din Grecia şi Iugoslavia, mareşalul Foch, generalul Bethelot, reprezentanţi civili şi militari ai Aliaţilor etc. Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer, prezent şi el la eveniment, nota următoarele: „Încoronarea se petrecuse aşa cum fusese stabilit între guvern şi nunţiul papal, într-un loc public şi ca un act civil. Fusese civil, chiar prea civil. Încoronarea a fost o acţiune lipsită de sfinţenie, - acţiune fără nici un ideal şi la care episcopii şi preoţii catolici nu au avut ce căuta.”

După ce regele a dat citire proclamaţiei sale de încoronare, însoţit de regină, trecând printre emisari, parlamentari şi invitaţi străini, s-a îndreptat spre încăperile regale, salutând mulţimea. După terminarea dineului, familia regală a ieşit în partea de vest a cetăţii, unde a avut loc o impresionantă paradă militară la care au participat 50.000 de soldaţi. Onorul a fost dat de rege şi regină, fiecare călărind în faţa regimentelor proprii. Regele a fost însoţit de regimentul Vânătorii Regelui Ferdinand, iar regina Maria a fost însoţită de regimentul Roşiori Regina Maria. La sfârşitul paradei, familia regală şi invitaţii au părăsit Alba Iulia.

A doua zi, la 16 octombrie 1922, suveranii României Mari s-au întors la Bucureşti, unde-i aştepta o mulţime imensă. După trecerea pe sub Arcul de Triumf, au urmat serviciul religios din biserica Mitropoliei şi defilarea tuturor drapelelor regimentelor ţării, din campaniile din 1877-1878 şi 1916-1918, precum şi cea a celor 10.000 de primari din toate comunele României.

Discursul regelui Ferdinand I

Regele Ferdinand a rostit un discurs emoţionant, după încoronare. „Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, a dat să lărgim hotarele regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevana, pe care glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la mare.

Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demnă tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea – generaţie după generaţie – a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă.”

Două absenţe regretabile

Doi nori au umbrit, totuşi, marea sărbătoare de la Alba Iulia: absenţa reprezentanţilor Bisericii greco-catolice, precum şi aceea a partidelor de opoziţie. Prima l-a determinat pe Nicolae Iorga să scrie:

„Atârnarea prea strânsă de ordinele, de altfel fireşti, ale Romei, a adus Biserica unită la marea greşeală de a fi voit să asiste, în noua biserică din Alba Iulia, la încoronarea primului rege peste toţi românii.”

Cea de-a doua absenţă a fost percepută astfel de Cezar Petrescu: „Dar acum lipseau de aici alţi sfetnici. Şi în locul lor gol, regele Ferdinand a privit cu o tristă mustrare. Nu ştiuse că şi în potirul biruinţei şi al păcii se poate afla o drojdie atât de amară. O afla acum şi a îndreptat ochii aiurea. Din nou, poporul cel mult şi credincios se afla acolo, în straiele sale albe. Din nou îşi arăta sufletul curat. Şi din nou oştirea era de faţă. Ţăranii săi şi oştenii săi l-au mângâiat de acea lipsă. Venise să i se închine neamul cel adevărat, nestrămutat din veac. De mult ştia că Ţara e aceasta. Şi, pe nesimţite, a întors spatele locului gol, ca să fie numai cu norodul apropiat de inima sa. Clopotele bisericii domneşti sunau lin către cer. Prăznuirea s-a încins după datina veacurilor.”