Începutul unei dictaturi teocratice

Kabul a fost cucerit de talibani la 27 septembrie 1996, cu largul concurs al Pakistanului şi Arabiei Saudite şi cu sprijinul direct al Al Queda. În ultima fază, Pakistanul a participat direct cu trupe de frontieră şi chiar cu unităţi ale armatei regulate, acestea fiind susţinute de luptători străini aduşi în principal de Al Queda.

Societatea afgană a fost măcinată sute de ani de războaie civile.   De-a lungul timpului, în Afganistan s-au confruntat mai multe grupuri care reprezentau regiuni geografice, religii şi etnii. Cele patru grupări etnice principale din Afganistan sunt următoarele: paştunii din sud şi vest, tadjicii şi uzbecii care au dominat nordul şi estul şi hazarii, reprezentanţii şiiţilor musulmani din Afganistan ai ţării. Paştunii, uzbecii şi tadjicii sunt în mare parte musulmani suniţi.

În 1994, liderul Hekmatyar a format o alianţă politico-militară cu generalul Abdur Rashid Dostum, alianţă care viza atât răsturnarea imediată a preşedintelui Burhanud din Rabanni, care a condus războiul cu sovieticii, cât şi a ministrului său de apărare, Ahmad Shah Massoud.       

În ciocnirile ce au urmat la scurt timp, 25.000 de civili şi-au pierdut viaţa în Kabul. O treime din oraş a fost devastată şi vandalizată. În aceste condiţii, forţele combatante ale lui Hekmatyar au fost forţate să se retragă din regiunea Kabul, în anul 1995. În timp ce trupele lui Hekmatyar au atacat oraşul din afară, alte facţiuni s-au luptat între ele. Două grupuri, Hizb-I Wahdat şi formaţiunea mujahedină Ittihad-I Islami au fost implicate în luptele urbane din Kabul, în urma cărora au rezultat mii de victime şi dispariţii.

În intervalul 1994-1995, diversele armate şi miliţia din fosta coaliţie mujahedină    s-au luptat între ele pe teritoriul întregii ţări, arogându-şi controlul absolut asupra zonelor ocupate, printr-o dictatură militară-regională. Prin urmare, Afganistanul nu a mai dispus de un guvern central.     

În acea atmosferă de beligeranţă şi haos, unii dintre foştii mujahedini şi-au găsit un lider promiţător în Mullah-ul Mahommed Omar, un fost luptător mujahedin, care s-a întors în satul său natal după căderea regimului comunist, membru al grupului Paştun. Acesta a ajuns în postura în care va conduce o nouă mişcare armată, cea a talibanilor.Talibanii au început să se dezvolte în zona Paştun din Kandahar.

Talibanii (însemnând studenţi), sunt promotorii unei mişcări islamiste radicale, devenită grup politic ce a ajuns să domine o mare parte a Afghanistanului. Denumirea provine de la principalii iniţiatori, studenţi refugiaţi afghani ce frecventau şcolile islamice, şi care îşi vor pune în practică învăţăturile stricte după Coran. Radicalismul islamic a beneficiat de condiţii favorabile de dezvoltare şi exprimare în condiţiile haosului războiului civil. În condiţiile Războiului Rece, americanii au înarmat pe oricine putea aţinti în Afghanistan o armă împotriva sovieticilor, chiar dacă până atunci unii se remarcaseră doar prin faptul că aruncau cu vitriol în faţa femeilor care nu purtau vălul tradiţional care să le ascundă faţa.

Astfel, au beneficiat de armament şi sprijin american mulţi ultrafundamentalişti, care mai târziu au devenit coloana vertebrală a organizaţiilor teroriste islamice, inclusiv Al Queda. Iniţial, mullahul Omar, liderul talibanilor, avea mai puţin de 50 de oameni în subordine.

Legenda spune că Omar şi-a mobilizat oamenii pentru a salva două tinere răpite de un senior al războiului local. Treizeci de talibani, cu şaisprezece arme, au eliberat fetele şi l-au spânzurat pe răpitor de ţeava unui tun. În 1994, talibanii au reuşit să preia controlul a 12 provincii din totalul de 34 ale Afghanistanului.

Cu toate succesele iniţiale, talibanii au început să înregistreze şi înfrângeri zdrobitoare, fapt care a dus la creşterea implicării militare pakistaneze, inclusiv prin serviciile secrete ISI, dar şi la creşterea fondurilor furnizate de Arabia Saudită în regimul taliban.

În 1994, gruparea talibană a atacat liderii militari-locali, astfel reuşind treptat să îşi consolideze o reputaţie în privinţa ordinii şi a succesului militar. În scurt timp, Pakistanul a început să le ofere sprijin parţial, ca mijloc de stabilire a unui guvern solid şi prietenos în Kabul. Lupta continuă dintre fostele armate mujahedine fragmentate a generat atât valuri de refugiaţi în regiunile de frontieră din Pakistan, cât şi interferenţe cu comerţul pakistanez din regiune.      

Spre sfârşitul anului 1994, talibanii au preluat controlul în regiunea Kandahar-ului, dobândind o amplă sursă de armament modern, inclusiv avioane de luptă, tancuri şi elicoptere.

În ianuarie 1995, talibanii se îndreaptă spre Kabul, astfel creându-se o tensiune majoră în rândul trupelor lui Hekmatyar şi Massoud, aflate în interiorul capitalei. Din acest moment, până la înfrângerea efectivă a Kabul-ului, talibanii au luptat atât împotriva miliţiilor, cât şi împotriva unor lideri militari deosebit de puternici, în cele din urma reuşind să-i învingă pe toţi.  

În Afghanistan şi-a găsit refugiu sigur Osama bin Laden, conducătorul Al Queda, organizaţie teroristă fondată în 1988, cu scopul declarat al introducerii Califatului în lumea musulmană şi distrugerea ”necredincioşilor”.

În 1998 Al Queda a fuzionat cu Jihadul Islamic egiptean condus de doctorul Ayman al Zawahiri care a devenit locţiitorul lui bin Laden.

Tot în 1998 au avut loc atentatele sinucigaşe cu camioane capcană încărcate cu explozibil la ambasadele americane din Dar es Saalam (Tanzania) şi Nairobi (Kenia), soldate cu peste două sute de morţi şi mii de răniţi, majoritatea localnici.

Se estimează că din 45.000 de luptători de partea talibanilor în acea perioadă (până în 2001), numai 14.000 au fost afghani. În jur de 20.000 au fost trupe regulate pakistaneze, din trupele de grăniceri, Divizia 50 Aeropurtată şi Regimentul 12 Infanterie. Urmau alţi voluntari, majoritatea pakistanezi recrutaţi în trupele neregulate (circa 8.000), dar şi din ţările arabe sau asiatice, în jur de 3.000.

La sfârşitul lui 1996, Alianţa Nordului, formată din forţele lui Massoud şi Dostum, deveniţi din nou aliaţi, controla cam 30% din teritoriul Afganistanului (zona de nord), iar situaţia s-a menţinut aşa până în 2001. Restul ţării s-a aflat sub stăpânirea talibanilor, care şi-au impus regimul cu cruzime.

Talibanii au intrat victorioşi în capitala Kabul, la 27 septembrie 1996. La început l-au torturat pe fostul preşedinte Najibullah şi pe fratele acestuia, după care i-au spânzurat de un tun. Vor urma masacre cumplite comise de talibani, mai ales împotriva şiiţilor şi hazarilor. Dar nu vor scăpa nici sunniţii. Pentru cei aflaţi sub conducerea talibană a început o epocă cumplită, sub cea mai crudă dictatură teocratică.

În zona controlată de talibani, aceştia au impus un regim de teroare. Femeilor li    s-a interzis să muncească, iar fetele au fost excluse din şcoli. Nu puteau ieşi în public decât însoţite şi purtând burqa. Un simplu denunţ că a avut loc un furt şi bănuitului i se tăia mâna pe loc. Patrule de talibani cutreierau străzile, sancţionând cu bătaia publică orice abatere. Pentru abateri mai grave se organizau execuţii publice, prin împuşcare sau lapidare.

Conform noilor legi şi ordini impuse de noua mişcare talibană, femeile nu aveau dreptul de a munci altundeva decât acasă, iar bărbaţii, într-o formulă imperioasă, trebuiau să poarte barbă lungă şi să participe în mod regulat la serviciile religioase. Măsurile şi politicile proliferate de talibani se aplecau spre versiunea extremistă a legii islamice. Televiziunea a fost interzisă, iar minorităţilor religioase, precum hinduşii, li s-a impus un anume tip de îmbrăcăminte, pentru identificare.

De asemenea, în 2001, Talibanii au ordonat distrugerea totală a tuturor idolilor şi statuilor de cult non-islamice, aflate în zona lor de control. În zonele pe care reuşeau să le ocupe, talibanii comiteau adevărate masacre asupra civililor. De exemplu, când au cucerit Mazar-i-Sharif, în 1998, au fost ucişi circa 4.000 de civili, mai mulţi au fost torturaţi. Erau vizaţi cu precădere şiţii sau etnicii hazari. Printre cei ucişi s-au aflat şi câţiva diplomaţi iranieni, fapt care a dus aproape de izbucnirea războiului dintre Iran şi talibani. Din zonele controlate de talibani, mai bine de un milion de oameni s-au refugiat.

Dar teritoriul controlat de Alianţa Nordului se tot micşora, generalul Dostum a fost înfrânt şi a plecat în exil, iar Ahmad Shah Massoud a rămas aproape singur să ţină piept talibanilor, Al Queda şi pakistanezilor. Trupele conduse de el au luptat bine, i-au respins pe talibani şi au fost pe cale să reocupe Kabulul în 1997, dar avionul care-l transporta pe prim-ministrul independent desemnat şi agreat de toate forţele antitalibane, Abdul Rahim Gafoorzai, s-a prăbuşit şi acesta şi-a pierdut viaţa.

De teamă să nu reapară haosul dintre anii 1992-1996, Massoud a renunţat la ocuparea Kabulului până la desemnarea unui nou prim-minstru agreat de toate părţile. Dar între timp, unii generali l-au trădat pe Dostum, trecând de partea talibanilor care au putut ocupa Mazar-i-Sharif, chiar dacă ulterior se vor răzgândi şi vor reveni în Alianţa Nordului.

În teritoriul controlat de Massoud, populaţia s-a bucurat de toate drepturile unei democraţii incipiente. Massoud era chiar împotriva tradiţionalismului referitor la statutul femeii inferior bărbatului, considerând că şi bărbatul şi femeia sunt creaţiile Domnului şi trebuie să aibă aceleaşi drepturi şi aceleaşi şanse în societate, idee destul de avansată pentru societatea afghană. Talibanii i-au propus postul de premier, cu condiţia dezarmării şi predării teritoriului, dar Massoud a refuzat, bănuind o capcană şi din considerentul că nu putea accepta Califatul pentru Afghanistan. Mai mult, Massoud a spus că nu a căutat vreodată vreo funcţie de putere politică. În eforturile sale de a pacifica ţara, s-a dus la întâlniri şi negocieri cu toată lumea, inclusiv cu unii lideri talibani. S-a dus neînarmat şi a plecat nevătămat, dar liderii talibani au fost ulterior executaţi de mullahul Omar pentru că l-au avut în mână pe Massoud şi    l-au lăsat să plece.

La începutul lui 2001, Ahmad Shah Massoud se adresa Parlamentului European de la Bruxelles, cerând mai multă implicare şi mai mult ajutor internaţional pentru ţara sa. Despre talibani, spunea că au ales o cale greşită a Islamului şi că nu sunt invincibili, trebuie stopat ajutorul pakistanez şi saudit şi talibanii se vor prăbuşi în mai puţin de un an. Totodată, Massoud avertiza că talibanii pregătesc un atac major pe teritoriul american.

O mişcare strategică a Al Queda

Timp de 26 de ani, asupra lui Ahmad Shah Massoud au fost nenumărate tentative de asasinat, prima pe când avea 22 ani. Ultima, cea care a reuşit, a fost la 9 septembrie 2001, de către doi atentatori sinucigaşi Al Queda deghizaţi în reporteri.

O mişcare strategică a Al Queda, care îşi neutraliza principalul inamic chiar cu două zile înaintea atentatelor programate de la 11 septembrie 2001.

La înmormântarea sa, deşi într-o zonă rurală, au participat peste o sută de mii de afghani, iar de atunci, 9 septembrie este zi de doliu în Afghanistan, pentru unul dintre cei mai mari patrioţi afghani, care a avut un rol major atât în înfrângerea sovieticilor, cât şi în păstrarea speranţei într-un alt Afghanistan, nu o dictatură teocratică care a ajuns să fie urâtă de majoritatea populaţiei.