Începutul primei domnii a lui Petru Rareș

Pe 20 ianuarie 1527, Petru Rareş urcă pentru prima dată pe tronul Moldovei, domnind până în septembrie 1538. Petru Rareș a fost fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare cu o anume ,,Răreșoaia”, dar a cărei existență însă nu este confirmată documentar.

Viața lui Petru Rareș
Înainte de domnie este destul de puțin cunoscută și, conform unor documente istorice, se pare că Petru a fost în tinerețe negustor de pește, în zona Galațiului, motiv pentru care i se mai spunea și „Petru Pescarul” sau „Petru Măjerul”, după numele majelor, adică a unor care mari trase de boi, cu care în acele timpuri se transporta peștele. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgo­veților și al țărănimii, promovând pe plan intern o politică ce urmărea consolidarea autorității statale, îngrădirea puterii marilor boieri și întărirea economică a țării.
Pe plan extern, Petru Rareș a des­fășurat o largă activitate diplomatică, urmărind realizarea unui sistem de alianțe care să-i permită lupta permanentă împotriva turcilor, fapt ce a atras, de altfel, mânia acestora. Astfel, în primăvara anului 1538, va începe campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareș condusă de însuși sultanul Soliman Magnificul, care, în fruntea a peste 200 de mii de oameni, invadează Moldova îndreptându-se spre Suceava. Petru, care dispunea de o armată de numai 50 de mii de ostași, se va pregăti și va aștepta lupta, între dealurile împădurite de lângă Botoșani. Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei pe nume Mihu, logofătul Trotu­șanu și alții, au pus în aplicare planul de trădare și l-au părăsit pe domnitor, împreună cu o bună parte a oștii.
Rămas singur, Petru se retrage spre Mănăstirea Bistrița, apoi dincolo de Carpați în cetatea Ciceu din Transilvania, așteptând vremuri mai bune pentru continuarea luptei contra turcilor.
În septembrie 1538, sultanul va intra în Suceava și va pune mâna pe tezaurul Moldovei, tezaur care includea, între altele, și celebra spadă a lui Ștefan cel Mare.

Pe tronul Moldovei va fi instalat de către turci Ștefan Lăcustă, care va domni numai doi ani, până în 1540, când va fi ucis de boieri.

Cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș va începe în 1541 și, în scurt timp, el va reuși să recapete o parte a teritoriului Moldovei cucerit de turci. Numai că slăbit de boli, Petru Rareș se va stinge din viață în septembrie 1546 şi va fi înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Probota. Legenda spune că ultimele sale cuvinte înainte de a muri, ar fi fost: „Vom fi iarăși ce-am fost şi mai mult decât atât”.

Prima domnie
Petru Rareș a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi, al târgoveților și al răzeșilor (țăranii liberi), dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, așa cum scria cronicarul Grigore Ureche: „aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul că, dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”. Fapt este că, în ianuarie 1527, „boierii și țara”, după detalierea lui Grigore Ureche, în care rolul eligibil efectiv îl aveau dregătorii din sfatul domnesc, ținând seama de dorința domnului defunct și luând în considerare dovezile care arătau că „ieste de osul lui Ștefan vodă”, l-au ales domn al Moldovei pe Petru Rareș. A urmat „ridicarea” sa ca domn, adică ungerea (miruirea) și încoronarea sa, ceremonia având loc la 20 ianuarie 1527, în cetatea de scaun a Sucevei.
Pe plan intern, la începutul domniei, Petru Rareș a avut o atitudine conciliantă față de boierii pribegi din motive politice, permițând revenirea unora dintre aceștia în țară. Pe plan extern, în primii ani a întreținut relații bune atât cu Regatul Poloniei, cu care a încheiat în 1527 un tratat de alianță ce prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac turcesc, precum și o convenție comercială, cât și cu Regatul Ungariei, păstrând astfel domeniile din Transilvania pe care le deținuse și Ștefan cel Mare. De asemenea, a stabilit raporturi de prietenie și cu Țara Românească, căsătorindu-și una dintre fiice, Ana, cu voievodul Vlad Înecatul.
Între timp, în Transilvania se petreceau evenimente importante care nu puteau să-l lase indiferent pe voievodul Moldovei. După dezastrul suferit în Bătălia de la Mohács, coroana regatului Ungariei (partea ce mai rămăsese necucerită încă de Imperiul Otoman) era disputată de Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, supus turcilor, și de Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul. Petru Rareș socoti că ar fi momentul potrivit pentru a interveni în Transilvania sfâșiată de luptele dintre cei doi pretendenți la tron, pentru a-și consolida stăpânirea domeniilor moștenite de la Ștefan cel Mare (Cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă) și chiar a extinde aceste posesiuni. În vara anului 1529, el pătrunde cu oștile sale în Ardeal și asediază cetatea Bistrița (aceasta și celelalte cetăți săsești, îndeosebi Sibiul și Brașovul, trecuseră de partea lui Ferdinand). La 21 octombrie 1529, Petru Rareș obține o strălucită victorie, la Feldioara, asupra oștii lui Ferdinand de Habsburg, capturând printre altele și 50 de tunuri mari „de spijă” (fontă). După aceasta, le impune brașovenilor o contribuție de război de 4.000 de florini (sumă foarte mare pentru acea epocă) și supune definitiv și cetatea Bistrița. Ioan Zápolya și-a dat seama că această campanie a lui Petru Rareș în Ardeal urmărea extinderea posesiunilor acestuia și nu sprijinul pe care credea că îl obținuse de la voievodul moldovean pentru a ocupa tronul Ungariei. În con­se­cință, îl somează pe Rareș să părăsească Transilvania, ame­nințându-l cu represalii din partea aliaților săi, turcii. Petru Rareș a fost nevoit astfel să se retragă din Ardeal, dar cu o pradă de război consistentă.
Nemulțumit de faptul că Polonia nu dorea să se situeze pe o poziție antiotomană și dornic de a întări poziția Moldovei în zona est-europeană, Petru Rareș a ocupat Pocuția la sfârșitul anului 1530. Problema Pocuției (ținut cu o întindere de circa 8.000 km2, situat la nord de Moldova și populat de ucraineni dar și de moldoveni) apăruse încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când voievodul Petru Mușat (1375-1391) îl împrumutase pe regele Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei cu 3.000 ruble de argint (o sumă foarte mare pentru acea perioadă, echivalând pe atunci cu 52 kg de aur sau 538 kg de argint fin), regele polon punând ca zălog cetatea Halici și întreaga Pocuție. Ținutul Pocuției a fost disputat ulterior între cele două state, deoarece suma împrumutată de coroana poloneză nu a fost niciodată returnată în întregime. Deși inițial Petru Rareș a obținut câteva victorii și ocupase aproape în întregime Pocuția, în final a fost învins în Bătălia de la Obertin (22 august 1531) de către oastea poloneză condusă de hatmanul Jan Tarnowski, „în care tactica desăvârșită a lui Tarnowski, care își rânduise el oastea, mește­șugul tunarilor săi, biruiră pe Rareș, care-și pierdu și tunurile de la Feldioara și fugi, purtând trei răni pe trup, spre Moldova”.

Prin politica sa independentă, Petru Rareș își atrase însă mânia turcilor, la acea dată în plină expansiune spre centrul Europei. Trei fapte au cântărit mult în hotărârea sultanului Soliman I Magnificul (1520-1566) de a-l detrona pe voievodul moldovean: plângerile regelui Sigismund I al Poloniei referitoare la conflictul din Pocuția (plângeri însoțite și de amenințarea voalată de invadare a Moldovei, lucru pe care turcii voiau să-l evite cu orice preț), rolul jucat de Petru Rareș în prinderea și executarea în Transilvania a lui Aloisio Gritti (trimisul special al sultanului și favorit al marelui vizir Ibrahim Pașa) și pârele unor boieri moldoveni nemulțumiți de Petru Vodă. Turcii îl trimiseseră în Transilvania pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ștefan Mailat și nobilii țării l-au silit să se închidă în Mediaș. Petru Rareș, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate și l-a dat pe mâna duș­manilor. Aceștia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duși în Moldova, Rareș le-a pregătit aceeași soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupați în Persia, și astfel Petru putea să-și continue intrigile între Ferdinand și Zápolya. Polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538 și au cerut sultanului să îl pedepsească.

În 1538, a început campania otomană împotriva lui Petru Rareș, denumită oficial în documentele turcești Gazây-i Kara Boğdan („războiul sfânt pentru Moldova”), campanie condusă de însuși sultanul Soliman I Magnificul. Odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august 1538, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creștin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să vină în fața lui și să presteze personal omagiul de credință. Deși sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru Rareș a refuzat cererea sultanului și a decis să opună rezistență. Oastea turcească (care număra circa 200.000 de oameni, printre care și 3.000 de oșteni din Țara Românească, trimiși de Radu Paisie) a înaintat în Moldova, făcând joncțiunea cu tătarii conduși de hanul Sahib Ghiray la 9 septembrie, în apropriere de Iași. Petru s-a pregătit de luptă alegându-și o poziție strategică între dealurile împădurite de la Dracșani, de lângă Botoșani. Bătălia decisivă nu a mai avut însă loc, deoarece marii boieri, temători în fața formidabilei forțe otomane, l-au trădat pe voievod. Imediat după primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, și cu logofătul Trotușanu, „lei sălbateci și lupi încruntați”, după cum îi numea Grigore Ureche în cronica sa, l-au părăsit pe domn și s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuți din apropierea Sucevei. În această situație, Petru Rareș este nevoit să fugă în Transilvania, ajungând în Cetatea Ciceului, feuda sa transilvană, la 27 septembrie 1538.
Petru Rareș a trecut prin grele încercări până când a reușit să ajun­gă în siguranță la Ciceu. Într-un hrisov datat în 1546, din timpul celei de-a doua domnii, el spunea: „Atunci am văzut că nu voi putea să le stau împotrivă [oștilor sultanului Soliman] și, lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița sfintelor icoane și mult am plâns, la fel și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi, și am dat făgăduință... că de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelie voi înnoi sfânta mănăstire..., iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu dând laude, făcând denie pentru mine și dându-le sărutare am zis: părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați. Și m-am despărțit de dânșii și m-am dus prin locuri pustii și... biruind am luat iarăși scaunul meu și mi-am adus aminte de făgăduiala mea”.
Scăpând ca prin minune de urmăritorii săi, care încercuiseră mănăstirea, a rătăcit șase zile prin munți flămând și trudit. Ajungând în locuri neprielnice, a lăsat calul, dar a întâlnit niște pescari secui, de care s-a temut la început. Aceștia însă l-au scos în pace în Ardeal, Petru ajungând astfel în Cetatea Ciceului.
La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, și spada lui Ștefan cel Mare. Soliman Magnificul a ocupat apoi întreaga Moldovă și l-a numit ca domn pe Ștefan Lăcustă, sporind considerabil de­pen­dența țării față de Înalta Poartă: pentru prima dată în istoria Moldovei domnul era impus printr-o decizie unilaterală a sultanului, iar condițiile păcii nu erau incluse într-un tratat, ca până atunci, ci într-un act al sultanului (berat), act care marca supunerea efectivă a Moldovei față de Imperiul Otoman. Actul respectiv mai prevedea dublarea tributului (care ajungea la 30.000 de galbeni) și cedarea unui ținut de pe malul drept al Nistrului (Tighina, împreună cu 18 sate din jurul acesteia), unde turcii au înființat raiaua Bender (existentă până în secolul al XIX-lea, cu un rol important în menținerea controlului turcesc în această zonă). O inscripție turcească, cu litere arabice, de la Tighina (Bender) amin­tește înfrângerea Domnitorului Moldovei, despre care se spune că „a fost călcat în picioarele cailor împărătești” (N. Iorga).

Surse: lectiadeistorie,
wikipedia.ro