Incapacitatea României de a pregăti un Acord de Parteneriat competent necesită un nou mod de lucru, atât în interiorul ţării, cât şi în relaţia cu CE

Bucureşti, 13 ianuarie 2014. Recenta comunicare, extrem de critică, a Comisiei Europene, pe marginea primei variante oficiale a Acordului de Parteneriat asumată la sfârşitul anului trecut de către Guvernul României, prin Ministerul Fondurilor Europene, reclamă un efort naţional general nu atât sub aspectul conţinutului (unde se vor face, probabil, ajustări şi completări în sensul observaţiilor Comisiei), cât mai ales al strategiei de comunicare şi prezentare atât în faţa publicului interesat din România cât şi în faţa Comisiei. 

Institutul pentru Politici Publice (IPP) apreciază că actualul Guvern a greşit tactic în maniera în care a purtat corespondenţe cu reprezentanţii Comisiei, prezentându-i acesteia prea multe variante, insuficient de bine pregătite, având capitole nearmonizate suficient pentru a arăta o viziune coerentă asupra obiectivelor de dezvoltare ale României la care urmau să contribuie şi fondurile europene, printre altele. Strategia trebuie schimbată fundamental în etapa următoare având în vedere că cea care va fi afectată până la urmă va fi România.

Incapacitatea de a produce un document coerent, clar şi care să puncteze principalele priorităţi de finanţare în acord cu nevoile sectoriale care ar fi trebuit identificate până la acest moment, de fiecare Minister în parte, va genera în lanţ efecte în pregătirea Programelor Operaţionale, unde ar trebui să ne aşteptăm la aceleaşi probleme de vreme ce nu am reuşit să sintetizăm priorităţile importante pentru sectoarele – cheie (ex: sănătate, eficienţa energetică, managementul deşeurilor, infrastructura de transport etc.).

Niciunul dintre ultimii doi miniştri ai României care au gestionat portofoliul de dezvoltare nu a fost în stare să provoace societatea românească la discuţii pentru conturarea unui asemenea document, deşi aveau - prin poziţia ocupată în partidul din care făceau parte - toată susţinerea politică necesară.