Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian Întâiul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului - împlinirea a 50 de ani

Slujba de pomenire la Mănăstirea Rohia la 7 ani de la mutarea la cele veșnice - 30 octombrie 2016-2023  

După o lucrare pastorală și o activitate culturală unică în slujirea de stareț al Mănăstirii Rohia, timp de 3 decenii, 1943-1973, ridicând prestigiul duhovnicesc al acestui așezământ monahal cum nu a mai fost vreodată, datorită proiectului de dezvoltare a Mănăstirii pe care și l-a propus și impus și pe care l-a realizat cu înțelepciune, răbdare și multă nevoință, pentru „marele Părinte duhovnicesc al ținutului”, starețul Justinian, Dumnezeu rânduise ceva mai bun.

Dumnezeu care cunoaște și gândurile și intențiile noastre, dar mai ales vede osteneala împlinirilor celor mult folositoare pentru Biserica și poporul dreptcredincios, a hotărât ca starețul Rohiei să fie chemat la o nouă și înaltă slujire, aceea de arhiereu al Bisericii lui Hristos, fiind pe cât de potrivit, matur și bine pregătit, pe atât de călit în apostolatul slujirii, al cuvântului și al povățuirii turmei cele cuvântătoare, și ajuns la măsura „bărbatului desăvârșit” după chipul lui Hristos.

Trecuse de 50 de ani, avea 53 când a fost propus Sfântului Sinod de către vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Teofil al Clujului să fie ales în slujirea de Episcop-vicar și să-i fie primul colaborator și frate împreună slujitor al nevoilor pastorale, cultural-teologice și social-filantropice al eparhiei istorice de la Cluj, cu rădăcini adânci în trecutul  Bisericii transilvane, coborând până la Ștefan cel Mare și Petru Rareș.

Primind cu bucurie propunerea Chiriarhului de la Cluj, Teofil Herineanu, Sfântul Sinod a ales, în 11 iunie 1973, pe Arhimandritul Justinian Chira în demnitatea de Episcop-vicar al Clujului, cu titulatura de Maramureșanul, hirotonia și instalarea având loc în 9 septembrie 1973, în Catedrala Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Sfântul Sinod a hotărât ca, odată cu alegerea noului Episcop-vicar, Eparhia Clujului să fie ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar întâistătătorul ei, Episcopul Teofil Herineanu, să devină Arhiepiscop.

Marele și unicul Patriarh Iustinian Marina l-a delegat să prezideze evenimentul și toate solemnitățile bisericești pe ucenicul său apropiat, vrednicul de pomenire Mitropolitul Teoctist al Olteniei, (viitor patriarh), care, alături de vrednicul de pomenire Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului și alți ierarhi membri ai Sfântului Sinod au scris cu litere de aur în cetatea Clujului, o pagină de istorie pentru dăinuirea credinței ortodoxe strămoșești.

Să nu uităm că toate aceste evenimente bisericești se desfășurau în prima jumătate a perioadei de dictatură comunistă atee din România și, totuși, prin inteligența și strategia Patriarhului Iustinian, a Sfântului Sinod și a Bisericii Ortodoxe au fost posibile și s-au împlinit pentru slava lui Dumnezeu și binele Bisericii toate.

Săvârșită în ziua de 9 septembrie a Sfinților Părinți după trup ai Maicii Domnului, Sfinții, drepții și dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana, acest lucru va arăta în slujirea noului Ierarh care a fost lucrarea minunată a lui Dumnezeu și cum le-a rânduit pe toate spre bucuria, binecuvântarea, statornicia în credință, pacea și unitatea poporului român cel dreptcredincios.

În zilele următoare evenimentelor de la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, vrednicul de pomenire Mitropolit Teoctist, împreună cu Arhiepiscopul Teofil și noul Episcop-vicar Justinian Maramureșanul, au făcut o vizită în Plopiș, satul natal al Înaltpreasfințitului Părinte Justinian și la Mănăstirea Rohia pe care a condus-o în vremuri grele, inclusiv în perioada dictatului de la Viena și regimului hortist și apoi în comunism, trecând prin tragedia decretului 410 din 1959, când au fost dați toți călugării afară din majoritatea mănăstirilor și, deci, și din Rohia, starețul Justinian rămânând atunci singur dar dârz, statornic și hotărât să nu plece orice ar fi.

Cu ocazia acelei unice vizite a unei delegații sinodale și pelerinaj de suflet în Maramureș, mitropolitul Teoctist al Olteniei a scris în cartea de aur (un adevărat tezaur) a Mănăstirii Rohia următorul text:„10 septembrie 1973

Cu prilejul proclamării Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, a înălțării la acest rang a Î.P.S Teofil și a hirotoniei P.S. Episcop Justinian Maramureșanul, am poposit, cu bunăvoința îndatoritoarei gazde, la acest sfânt lăcaș monahal, îmbrăcat în frumusețea firii și plin de Har Dumnezeiesc, sfântul prestol cheamă la viața cea în Hristos, trăită din plin de buchetul fraților din Sfânta Mănăstire, modelați sufletește de vrednicul lor părinte Justinian Chira”.

Teoctist al Olteniei

Teofil Arhiepiscop ortodox al Clujului

Justinian Chira Maramureșanul

Episcop-vicar Cluj

Revenind la ziua de 9 septembrie și semnificația ei asupra slujirii arhierești a Înaltpreasfințitului părinte Justinian, ea a rămas ca o pecete a Apostoliei Înaltpreasfinției Sale. În toată viața și slujirea de Ierarh și Apostol al Bisericii lui Hristos, nu s-a înstrăinat niciodată de valoarea unică și veșnică a familiei de creație divină, bărbat și femeie, care perpetuează pe pământ viața prin nașterea de fii și fiice pentru pământ și cer.

Odată cu hirotonia noului arhiereu, Arhiepiscopul Teofil a trebuit să-și armonizeze agenda pastorală cu cea a fratelui său întru arhierie, Justinian, slujind ceea ce este greu de crezut, dar așa a fost, în fiecare duminică și sărbătoare, la hramuri, sfințiri de biserici, resfințiri, păstorind, predicând, luminând poporul și învățându-l să păzească legea lui Dumnezeu, să-și iubească țara și neamul și să păstreze valorile sfinte ale credinței ortodoxe strămoșești.

Activitatea pastorală, misionară și administrativă se poate vedea din îndrumătorul bisericesc editat de Arhiepiscopia Clujului, sub directa îndrumare și coordonare a Episcopului-vicar Justinian Maramureșanul.

Astfel, nu a rămas parohie ori mănăstire să nu fie cercetată, binecuvântată și sfințită de prezența ierarhilor clujeni. Eparhia era alcătuită atunci din trei județe; Cluj, Bistrița-Năsăud și Maramureș, un spațiu canonic imens, cu peste 750 de parohii și mănăstiri importante: Nicula, Moisei și Rohia, locuri sfinte unde aveau loc mari pelerinaje de Praznicul Adormirii Maicii Domnului cu zeci de mii de credincioși.

Conform atribuțiilor Episcopului-vicar, Preasfinția Sa a luat în grijă școala teologică de la Cluj care atunci era o adevărată academie cu profesori de mare valoare având toți cursurile școlii doctorale în țară și străinătate. Purtând duhul Rohiei, noul ierarh a intensificat viața duhovnicească prin săvârșirea Sfintei Liturghii a darurilor înainte sfințite, în vechea capelă a seminarului în mod regulat, cel puțin o dată pe săptămână în postul mare. Poposea frecvent în mijlocul elevilor la orele de meditație, iar prezența era una binefăcătoare prin sfaturi, povețe și răspunsuri la întrebările și frământările pe care le aveau elevii seminariști.

Eu am venit la Mănăstirea Rohia în anul 1976 pentru prima dată în pelerinaj cu măicuța mea, de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii.

Atunci, l-am întâlnit, așteptându-l cu poporul și întâmpinându-l la intrare în incinta Mănăstirii în dangăt de clopot, după ce făcea procesiunea de jos de la poarta din sat până sus, împreună cu alaiul pelerinilor, în cântări de Înviere, Izvorul Tămăduirii fiind sărbătorit  întotdeauna vinerea din săptămâna luminată.

Atunci s-a declanșat vocația mea monahală care era ascunsă în taina inimii și-n voia lui Dumnezeu. Fiind adus de măicuța mea în fața dânsului să mă binecuvânteze așa cum aduc mamele copiii în fața episcopului în Maramureș, i-am sărutat mâna cu care m-a binecuvântat și pe care nu am uitat-o niciodată și am ridicat ochii întâlnindu-i privirea care era de o profunzime cerească și de o limpezime din altă lume. Atunci s-a înfiripat și apoi a rodit chemarea către acel loc sfânt și unic, Rohia din „muntele cel sfânt”, și, deși aveam doar 14 ani i-am zis la Măicuța mea: „eu aici vreau să trăiesc și să slujesc lui Dumnezeu”. Deși pare ceva firesc, totuși, astăzi, privind în urmă, socotesc că a fost o minune; Dumnezeu își alege și își cheamă slujitorii din fragedă pruncie, când inima lor este curată și plină de visuri frumoase și luminoase.

Ce a urmat după aceea se știe. Nu mă opresc asupra parcursului meu monahal și dragostea pentru Rohia care a rămas pentru totdeauna aici și pentru veșnicie.

Seminarist fiind la Cluj, între 1978-1983, și frate de mănăstire la Rohia iubită a părintelui Episcop Justinian, care a continuat să-i poarte de grijă prin așezarea în responsabilitate de stareț a unui ucenic de suflet, părintele arhimandrit Serafim Man i-a dus cu îndrumare și ascultare mai departe proiectele pe care le-a lăsat neterminate în 1973, când a plecat la Cluj.

Eram deci un seminarist binecuvântat și privilegiat, deoarece aveam ușa deschisă în permanență la Episcopul nostru al maramureșenilor și al viețuitorilor Rohiei.

Când, în 1983, am terminat Seminarul și i-am spus că doresc să rămân la Mănăstirea Rohia și să intru în monahism, s-a bucurat și m-a binecuvântat. Apoi, în 1985, când am depus voturile monahale, mi-a deschis brațele părintești purtându-mă sub mantia arhierească ca și naș de călugărie și dându-mi numele de Iustin. La slujba de o frumusețe cerească, a rostit un cuvânt care m-a întărit, m-a marcat și m-a zidit pentru totdeauna, în aceeași zidire pe care este înălțată Rohia de pe stâncă, între cer și pământ. Lucrurile care se întâmplau erau hotărâte de Dumnezeu, la chemarea Lui rostim răspunsul biblic „vorbește Doamne că sluga ta ascultă”, așa cum răspund toți slujitorii Bisericii lui Hristos la glasul chemării lui Dumnezeu. Ce a urmat și ce este astăzi confirmă și îmi confirmă faptul că nu eu am ales calea, ci Dumnezeu mi-a descoperit-o și mi-a arătat-o pas cu pas, iar meritul meu și al nostru în acest caz este că am mers pe calea arătată de El.

A continuat să poarte de grijă Rohiei și nouă, pentru că eram familia unică de suflet a dânsului.

A ajutat mănăstirea ocrotind-o sub mantia arhierească atunci când la  porțile ei a bătut omul de cultură, fost deținut în temnițele comuniste, Nicolae Steinhardt, căruia i-a dat binecuvântarea să fie primit la Rohia și a stat de veghe ca mănăstirea să nu fie persecutată de autoritățile comuniste pentru acest act de mare curaj, aș zice chiar de rezistență la presiunile securității care nu vedeau cu ochi buni primirea lui Nicolae Steinhardt la Rohia.

Totul a fost după voia lui Dumnezeu, inclusiv participarea dânsului la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt, la sfârșit de martie 1989, când toți ochii erau ațintiți asupra Mănăstirii Rohiei să nu se întâmple o manifestare anticomunistă, regimul știind că vor participa mulți prieteni ai monahului cărturar și mulți oameni de cultură.

A vorbit înțelept și a condus evenimentul care nu era unul obișnuit, în așa fel încât noi toți (eu eram deja stareț la 27 de ani), să nu avem probleme post înmormântare. De altfel, la presiunea care se făcea ca Episcopul Justinian să nu vină la înmormântare la un fost deținut politic, eu am spus împuternicitului cu cultele religioase al județului Maramureș: „Dacă Episcopul Justinian nu vine să conducă ceremonia înmormântării, eu nu îmi asumi nimic dacă se întâmplă ceva”. Așa s-au așezat lucrurile după voia lui Dumnezeu, iar Părintele Nicolae Delarohia, care era iubit de credincioși și de noi toți, împotriva voinței securității comuniste, a avut o înmormântare solemnă, așa cum a meritat marele mărturisitor al lui Hristos. 

În Administrația eparhială s-a ocupat îndeaproape, propunând proiectul de construire a noii clădiri pentru Seminarul Teologic. S-au primit aprobările și a supravegheat lucrările ca școala teologică să aibă un nou locaș educațional și duhovnicesc, prevăzând în interior o frumoasă și atât de necesară capelă, ca laborator duhovnicesc, pentru pregătirea liturgică a elevilor, dar și pentru rânduielile zilnice după programul școlilor vocațional teologice.

În septembrie 1983, am primit, prin punerea mâinilor episcopului Justinian, harul diaconiei, iar în iunie 1984 am primit harul preoției în Catedrala Arhiepiscopală (pe atunci) din Cluj-Napoca, pe seama Mănăstirii Rohia, într-o atmosferă sobră și duhovnicească în cadrul Sfintei Liturghii, în zi obișnuită peste săptămână, pentru că atunci solemnitățile erau mai discrete. 

Bucurându-se de un nou slujitor pe care l-a dăruit Mănăstirii Rohia, m-a îndrumat, m-a vegheat, m-a învățat și m-a inspirat atât în viața monahală, cât și în slujirea sacerdotală și mi-a fost cu adevărat mentor și părinte alături de starețul meu de la Rohia, Arhimandritul Serafim Man.

Când în 1988 am fost numit stareț al Mănăstirii Rohia, mi-a dat îndrumările și sfaturile necesare și a avut grijă să conduc mănăstirea pe drumul pe care l-a trasat și în duhul curat al Rohiei care este „ortodoxia măsurii și a bunului-simț” fără niciun fel de exagerări care se abat de la rânduiala Sfinților Părinți.

Trebuie spus și subliniat apăsat că, într-o vreme în care cultura în România era cenzurată și supusă unei cenzuri fără precedent de regimul comunist, reședința episcopului-vicar de la Cluj, Casa Preasfințitului Părinte  Justinian, era locul unde căutau liniștire și răspunsuri la întrebări și frământări, mulți și mari oameni de cultură pentru că se știe, Casa Episcopului Justinian era de fapt „o casă a cărții, a culturii și a ospitalității”, cu o bibliotecă vastă, pe care a adus-o la Rohia când a venit la Baia Mare, iar astăzi, prin grija noastră, îi poartă numele.

Pe lângă cei doi mari iubitori ai culturii și spiritualității ortodoxe, poetul Ioan Alexandru, un apropiat al ierarhului, căruia îi datorează în procente importante din parcursul creației culturale și poetice (se știe că Imnele Transilvaniei le-a scris în mare parte la Rohia) și monahul - cărturar Nicolae Steinhardt, pe care l-a primit, protejat și ocrotit, i-au trecut pragul și scriitorul Geo Bogza, filozoful Andrei Pleșu și foarte mulți intelectuali din Cluj și din țară, recunoscut fiind faptul că ierarhul de la Cluj  era un mare iubitor de cultură, un iscusit duhovnic și povățuitor și un confident sigur și înțelept.

Cei 17 ani de slujire la Cluj au fost o cruce mare, grea și responsabilă, plină de provocări dar și de șansa de a transmite mesajul Bisericii Ortodoxe atât în mijlocul credincioșilor din cele trei județe, cât și în medii culturale și profane cu diferite ocazii ceremoniale.

Anul 1990 a adus eliberarea României, care, în pofida celor peste 45 de ani de comunist, a rămas creștină tocmai datorită ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Justinian fiind portdrapel în acest sens, datorită preoților misionari și monahilor rugători care au ținut Bisericile, inimile și brațele deschise celor care se simțeau amenințați de naufragiul ateismului comunist.

Și dacă cei 17 ani de slujire la Cluj au însemnat o mare și grea cruce, în 1990, odată cu reînființarea Episcopiei Maramureșului și Sătmarului pentru care Sfântul Sinod a ales ca Întâistătător pe cel mai îndreptățit fiu al Maramureșului, Episcopul Justinian, odată cu asumarea acestei noi etape din viața sa de ierarh, a început Golgota cu crucea în spate și în față cu muntele  de escaladat, iar Înaltpreasfinția Sa și-a asumat rectitorirea noii Episcopii de pe iarbă verde având totuși o vârstă (70 ani) care ar fi putut să-l facă să refuze. Nu l-a lăsat, însă, iubirea față de poporul din Maramureș și Sătmar, iubirea unică față de Rohia și nu a îngăduit Dumnezeu, pentru că, dacă lucrurile nu ar fi fost așa, astăzi credința ortodoxă strămoșească, curată și adevărată din această parte de țară poate nu ar fi atât de puternică și viața creștinească atât de dinamică.

Din 1994, când m-a chemat să-i fiu aproape și să slujim împreună nevoile pastoral-misionare, social-filantropice și cultural-teologice ale Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, totul a fost într-o dinamică fără precedent. Pe răbdarea, râvna, jertfelnicia, înțelepciunea și dârzenia cu care și-a început arhipăstorirea în noua slujire de Întâistătător, s-a clădit o ctitorie pentru veșnicie și ceea ce avem astăzi . O eparhie vie cu realizări cât pentru șase secole încât, chiar dacă Episcopia Ortodoxă din Maramureș a fost mereu răstignită și desființată din cauza conjuncturilor istorice, la plecarea marelui Ierarh, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian, din lumea aceasta în soborul ierarhilor lui Hristos, din cer în 30 octombrie 2016, Episcopia Maramureșului și Sătmarului a fost reașezată la loc, mai frumoasă, măreață și adevărată cum nu a mai fost vreodată in istorie .Titlul pe care l-am dat materialului ce l-am scris în 2021, la împlinirea centenarului de la nașterea Arhiepiscopului Iustinian: „Secolul unui ierarh, un ierarh pentru un secol” este pe cât de inspirat pe atât de adevărat și cu acoperire în realitate. Totul poate fi catalogat ca un miracol al istoriei Bisericii  Ortodoxe, o mare și sfântă dreptate a lui Dumnezeu care reașază lucrurile la locul lor, atunci  când oamenii răi și dușmănoși tulbură și suprimă în mod brutal și criminal istoria unor instituții sau a unor popoare din matca lor firească.

Împlinindu-se 50 de ani de la evenimentul alegerii, hirotoniei și instalării Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Justinian ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și șapte ani de când Părintele nostru bun cu viață sfântă s-a mutat la cer, aducem prinos de mulțumire lui Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pentru darul unic pe care l-a făcut Bisericii lui Hristos din România și poporului  român cel dreptcredincios prin chemarea la cea mai înaltă slujire a Arhiepiscopului Justinian, că ne-a dăruit un astfel de arhipăstor pe inima clerului și poporului lui Dumnezeu din această parte de țară, că l-a inspirat, asistat și ajutat să le plinească pe toate și că i-a dăruit ani mulți cu sănătate deplină până a trecut pragul a 95 de ani de viață, ajungând la vârsta patriarhilor biblici și că ne-a făcut darul și bucuria de a trăi în aceeași vreme cu dânsul, de a-i fi aproape, de a învăța și însuși de la marele ierarh și Părinte mari și multe lucruri, fapte și vorbe înțelepte, ca să le păstrăm și să le ducem mai departe, odată cu toiagul Sfântului Iosif Mărturisitorul din Maramureș pe care l-a purtat cu vrednicie, blândețe, înțelepciune și dârzenie și pe care ni l-a încredințat nouă să îl ducem mai departe în slujirea de succesor și păstor al păstorilor și al poporului lui Dumnezeu din Episcopia Maramureșului și Sătmarului și să veghem ca sfânta și dreapta noastră credință ortodoxă strămoșească, iubirea de neam și țară și unitatea credinței întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică să fie și să rămână, dăinuind odată cu neamul românesc și Biserica lui Hristos din România Creștină.

Adunați în sobor de arhierei, în frunte cu Părintele Mitropolit Andrei al Clujului Maramureșului și Sălajului, cu Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, fratele nostru întru slujire, am săvârșit cu evlavie slujba de pomenire la Mănăstirea Rohia din „muntele cel sfânt” unde stă de veghe la umbra fagilor seculari, binecuvântând poporul lui Dumnezeu care vine spre închinare și am rostit: Veșnica lui pomenire din neam în neam”, icoana slujirii, vorbirii, viețuirii și bucuria iubirii Bisericii și poporului să ne fie nouă lumină în călătoria ce ne stă înainte aici pe pământ și să ne călăuzească spre poarta Raiului, unde ne-a făgăduit că ne așteaptă pe toți să ne deschidă și să intrăm împreună în veșnicia, lumina și slava Preasfintei Treimi.

Amin!

† IUSTIN

Episcopul Maramureșului și Sătmarului