Înălțare. Pogorâre. Biserică

După Înviere, Mântuitorul Hristos nu a mai stat tot timpul cu ucenicii Săi. Umanitatea Lui era învăluită de lumina dumnezeiască. Trebuia să se coboare din ea cu voia pentru a se arăta, pentru a vorbi, în cuvintele care, fiind limitate, nu puteau cuprinde adâncimile vieții nesfârșite ale dumnezeirii din ea.
Astfel, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, petrecea în comuniune cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, nu numai ca Dumnezeu ci și ca om.
Această umanitate a Sa și-a ținut-o înainte de Înălțare, patruzeci de zile, într-o stare capabilă să coboare la relația vizibilă cu oamenii, care, la rândul lor, erau capabili, prin modul lor duhovnicesc, să sesizeze prin ea dumnezeirea de care era plină în starea ei de Înviere. Aceasta s-a făcut o vreme, pentru a putea convinge pe ucenici despre Învierea Sa.
Însă, prin Înălțare a ridicat-o deasupra acestei stări. A ridicat-o treptat prin toate cele nouă cete îngerești. Voia să le arate și acelora, plini de uimire, slava Lui de Împărat al întregii creații, ca om. Se ridica prin aceasta ca om peste ele: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre, și vă ridicați porțile cele veșnice, să intre Împăratul slavei! Cine este acesta, Împăratul slavei…Domnul puterilor, acesta este  Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).
Arată prin aceasta că se ridică chiar ca om, ca să șadă pe tronul stăpânirii peste toate (la dreapta Tatălui). Se înalță din smerenia la care s-a coborât, dar înalță cu Sine și umanitatea Sa, fără să rupă legătura cu cei pe care vrea să îi facă frații Săi. Doar așa este umplut și ca om de Duhul în întregime. Și doar așa îl poate trimite. Numai așa ucenicii Săi se vor putea umple de curajul, de înțelegerea și de căldura propovăduirii Sale cu limbi de foc tuturor neamurilor.
Înălțarea la cer s-a făcut iarăși nu în fața unui singur Apostol, ca să se poată spune că  aceasta ar fi putut fi iluzia subiectivă a aceluia. Pe toți Apostolii, dar și pe alții i-a pregătit în vederea ei și ea s-a săvârșit în fața tuturor. Prin aceasta ei s-au convins din nou în mod real că Cel ce s-a înălțat nu a fost un simplu om, ci Dumnezeu adevărat, dar totodată și om.
Vederea Înălțării Lui le-a dat suprema încredințare despre dumnezeirea Lui. Făgăduința trimiterii Duhului ca putere de sus le confirma credința că este Fiul Tatălui, care le spusese că în această calitate le va trimite de la Tatăl pe Duhul care de la Tatăl purcede, sau pe care Tatăl îl va trimite în numele Lui (Ioan 15,26; 14,26) și care îi va învăța tot adevărul, luându-L de la Sine (Ioan 16, 13-14).
Supremul act de putere a lui Hristos și ca om s-a arătat în trimiterea Duhului Sfânt peste Apostoli. Acum puterea deplină de care s-a umplut umanitatea lui Hristos s-a comunicat și Apostolilor și prin ei se comunică tuturor celor care vor crede. Actul acesta iarăși nu a fost trăit în izolare de un singur individ, ci a fost trăit de toți Apostolii și, într-un fel, a fost trăit de Apostoli și de o mare mulțime de oameni, auzind vuietul Pogorârii Duhului Sfânt, văzând limbile de foc mișcându-se peste capetele lor și auzind glasul lor vorbind cu o putere neobișnuită în toate limbile.
Puterea cuvântului lor a fost așa de mare încât îndată s-a constituit primul grup al Bisericii format din aproximativ trei mii de oameni. Puterea cuvântului lor venea din convingerea lor și aceasta din Duhul Sfânt. Ea era atât de mare, că a făcut ca unii din cei care vorbeau să meargă cu mărturia lor până la primirea morții.
Astfel, Biserica a crescut necontenit prin cuvântul, prin viața minunată, dar și prin mucenicia nenu­mă­raților mărturisitori ai lui Hristos.