În sama cui e țara? (Nicolae Iorga)

Am avut la dispoziție un an întreg ca să vorbim și să scriem despre Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia, din anul 1918. De acum înainte, vom avea la dispoziție 17 ani (până în 2040) să vorbim și să scriem despre centenarul perioadei interbelice. O perioadă ce merită analizată și întoarsă pe toate părțile, pentru că reprezintă aria în care s-au afirmat o seamă de personalități marcante ale culturii și științei românești, care vine cu o ofertă generoasă de documente: recensăminte, statistici, tratate de istorie, monografii, presă, reviste, scrieri, jurnale sau memorii din epocă, ce prezintă o realitate socială bogată, cuprinsă în multiplele manifestări de ordin administrativ, economic, juridic, politic și religios, dar care, în același timp, readuce în prim-plan situații paradoxale, comparabile cu vremurile pe care le trăim azi.

Într-un fel sau altul, la distanță de 100 de ani, istoria se repetă, dar în termeni și condiții cu totul diferite, fie că țin de contextul național fie că țin de cel internațional. Moda retro, idealizată în producții cinematografice, muzică sau vestimentație, încearcă să aducă cât mai aproape de noi perioada interbelică, însă parfumul de epocă al acelor ani nu emitea     doar mirosuri fine, ci și miasme felurite: societatea era împărțită, potrivit lui Mircea Eliade, în țărani, intelectuali și politicieni. Azi nici țăranii, nici intelectualii și nici politicienii nu mai sunt ce-au fost odată; (cineva spunea că, pe vremuri, țăranii munceau, politicienii făceau diplomație și țiganii furau. Politicienii cândva erau avocați, medici, profesori, clerici, de vocație, pe când azi politicienii sunt plătiți să facă politică și vor să trăiască, exclusiv, din această ,,vocație”. Azi, din păcate,  ,,țăranii” fac diplomație, politicienii fură și toți vor ca țiganii să muncească). Familiile de țărani erau numeroase pentru că supraviețuiau doar jumătate dintre copii. Primii copii născuți rămâneau acasă pentru muncile agricole, iar cei din urmă, firi slăbite și firave, erau dați la școli. Cei mai buni copii, cu șansa unor burse sau cu șansa unor rudenii înstărite, ajungeau să studieze peste hotare. Și azi sunt la mare căutare școlile și universitățile de peste hotare, însă în speranța nutrită de părinți că își vor urma copiii evadând din țara care, spun ei, nu promite multe pentru viitor. Intelectualii din perioada interbelică erau incomozi și priviți cu dispreț, unii dintre ei erau considerați ,,băieți deștepți”, ,,lichele” sau ,,belferi”. Impozitul pe scris era de 13% în timp ce, pentru achiziționarea unui autoturism nou sau ridicarea unei case noi, existau scutiri de impozite pentru o perioadă de 10 ani.  Posturile de conducere erau politizate și prioritatea în societate era opinia maselor pentru că putea fi convertită în voturi.

Și azi se organizează târguri de mare anvergură și expoziții tematice, însă acestea vizează recrutarea de personal tânăr, inteligent, ambițios și capabil. Și azi, la casele mari, amantele devin regine și prinții își scriu memoriile la venerabila vârstă de... 30 de ani. Și azi se vorbește mult despre pericolul care pândește din Rusia. Și azi sunt anunțate boli noi, crize economice și morale, secete, inundații, revolte și revoluții, dar care au primit alte înfățișări: pandemii, încălzire globală, recesiune, reformă, deficit bugetar, inflație etc. Dacă perioada interbelică a cunoscut trei dictaturi: carlistă, legionară și antonesciană, azi avem parte de dictaturi la fel de restrictive: Bruxelles, Schenghen, Infringement, FMI, NATO, ONU, etc. Spionii de altădată au devenit ,,influenceri” și ,,hackeri”. Atunci miza cea mare era legată de frontiere, azi totul se vrea fără frontiere. Atunci totul era ,,pentru”, azi totul este ,,împotrivă”. Atunci doar loteriile de întrajutorare promiteau un trai mai bun. Azi promisiunea unui trai mai bun revine în exclusivitate loteriei vizelor. Dacă după 100 de ani încă nu ne vor americanii, nu-i nimic, îi vrem noi pe ei (le-am adoptat Halloweenul și Sf. Valentin dar Ziua Recunoștinței, cumva, ne-a scăpat. Oare de ce? Oare de ce recunoștința nu face casă bună cu românul?). Artele au devenit atât de inovatoare că nu le mai înțelegem deloc, dar generațiile care vor veni le vor numi ,,curente”. Tot ce presupunea și făcea trimitere, în perioada interbelică, la blazon, heraldică, mărci poștale, numismatică, medalistică, chiar și artă populară, era definit printr-un detaliu și o măiestrie fără cusur. Azi ne-am procopsit cu steme, insigne, sigle, bancnote, trofee, medalii, diplome, și costume populare, toate din material plastic, de la care ești nevoit să-ți întorci privirea, nu să le admiri.

Și, totuși, atunci, oamenii aveau visuri comune, mărețe, puneau interesul comun deasupra celui personal, înțelegeau noțiunea de ,,orizont al așteptării” și fiecare contribuia cu ceva pentru ca starea lucrurilor și condițiile de trai să fie mai bune. Azi, din fotoliu și de la birou, la televizor sau pe rețelele de socializare, poporul se pricepe la toate și la nimic. Cea mai căutată meserie este funcția, trecutul e considerat anost, viitorul incert, iar prezentul este idolatrizat. Nici ideal, nici visuri, nici viziuni, nici efort, nici participare, ci doar o goană după accesări de proiecte, îmbibate în miere, de pe urma cărora să se lingă pe degete. Am auzit consternat, de atâtea ori, sintagma ,,proiect de suflet”. Singurul proiect pentru suflet este mântuirea sau desăvârșirea. Restul e interes, căpătuială, parvenire și opulență, adică tot ce ține de ,,a avea” iar nu de ,,a fi”. Hamlet avea o singură problemă: ,, a fi sau a nu fi”. Românul de azi are și el o singură problemă: ,,a avea sau a nu avea” - proprietăți, sânge albastru, carieră și confort.

În perioada interbelică se sacrifica din prea puținul existent iar azi nimeni nu este dispus să sacrifice din prea multul care prisosește. Cineva spunea sarcastic dar adevărat: ,,Am cunoscut oameni fericiți mergând la război dar n-am văzut niciodată oameni fericiți mergând să-și plătească taxele și impozitele.” Războiul are alternativele lui: împuști sau ești împușcat, lupți, dezertezi sau trădezi, pe când ghișeul te așteaptă și rămâne deschis zi și noapte, până ești declarat la zi cu ,,dările” sau cu „birul”. Alternative la scadență nu există. Cel mult un certificat de deces, dar și atunci obligațiile sunt transferate urmașilor.

 Antebelică, interbelică sau postbelică, viața omului nu poate fi definită fără noțiunea de luptă. De ce? Pentru că fără luptă nu vom ști niciodată cine sunt învinșii și cine învingătorii. Un secol trece, altul vine, viața își croiește cărare printre generații, însă rămâne valabilă întrebarea pe care ne-o putem pune la fiecare sfârșit de an: ,,Cine face, de fapt, istoria? Oamenii mari, masele sau Dumnezeu?” Filozoful Petre Țuțea întrebat fiind dacă Dumnezeu este Cel Care a dat pleiada de intelectuali ai perioadei interbelice, el a răspuns așa : ,,Nu știu. Tot ce știu este că pe Napoleon l-a învins iarna rusească”. Dacă azi ne-am pune întrebarea: Cine l-a învins pe marele savant Nicolae Iorga, poate că ar trebui să răspundem: Cutremurul din octombrie 1940.  De ce? Pentru că i-a distrus casa din Vălenii de Munte și s-a mutat la casa din Sinaia unde l-au prins legionarii și l-au asasinat. La sfârșitul fiecărui an, așteptăm, cu sufletul la gură, să bată briza ,,meandrelor” unui fost președinte, doar, doar, vom afla ce s-a  întâmplat în decembrie 1989 și cine l-a învins pe Ceaușescu. Cred că răspunsul cel mai potrivit ar fi acesta: Pe Ceaușescu l-a învins vremea caldă și plăcută a unui ierni, căreia   i-a lipsit gerul și frigul care să închidă în case mulțimile. Așadar, că unii vor sau nu să accepte, istoria încă este făcută de Dumnezeu, îngăduind peste trupuri și suflete vreme rea sau bună, vremuri liniștite sau tulburi. Țara și lumea întreagă, în ciuda vrerii ,,oamenilor mari”,  rămâne ,,în sama lui Dumnezeu”.