In memoriam, Maria Mariş Dărăban

În urmă cu aproape două săptămâni, Maria Mariş Dărăban a renunţat să mai privească lumina şi culorile din această lume pentru altele, celeste, căutând poate în alte spaţii tot ceea ce n-a reuşit să găsească într-o viaţă de artist mundan.
Maria a crezut şi a afirmat mereu că lumina, parte importantă din tablourile sale, îşi lasă amprenta pe cer, pe flori, pe culori, pe lumea întreagă. Au inspirat-o sentimentele pe care le trăia în faţa unui spaţiu, fără să-şi dorească să devină descriptivă. A crezut că în artă nu există borne kilometrice şi că opera de artă nu este o operă a singurătăţii unui artist, ci o operă a celui care se recunoaşte. Compoziţiile sale sunt fine, rafinate, definindu-se printr-o explozie cromatică cuceritoare, impunătoare, cu tuşe generoase care trimit privitorul către un univers spectaculos. Artist special, de o mare sensibilitate, Maria a realizat lucrări luminoase, pline de culoare. 
Cu mult timp în urmă, Gautier spunea că arta nu este altceva decât ceea ce omul a adăugat naturii şi că, pe fondul real al naturii, omul nu face decât să cânte, ca într-un cor aerian, melodiile culorii. Cred că o descriere mai bună şi mai apropiată de realitate a lucrărilor Mariei Mariş Dărăban este greu de realizat.
Tablourile Mariei emană o exaltare extremă a culorii, venită mai degrabă dintr-o sensibilitate extraordinară a artistei, decât dintr-un act artistic voluntar. Culoarea este trăsătura dominantă a operei sale, preţul luminozităţii culorilor fiind plătit printr-o renunţare, conştientă şi asumată, la detalii şi la precizia savantă a liniei desenului. E o abandonare a pitorescului în faţa dorinţei de a realiza o sinteză.

Asemeni nabiştilor, care considerau că poezia, pictura şi muzica se deosebesc prea puţin una de alta, Maria a căutat culoarea care trebuie să exprime sentimente, şi nu nea­părat realităţi naturale, culoarea care trebuie să aibă caracter de mesaj, culoarea care să-i transmită privitorului sentimentele sugerate de artistă.

Maria Mariş Dărăban s-a născut în 19 decembrie 1956, în localitatea Apa, judeţul Satu Mare. În anul 1979 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. A  fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din anul 1992 şi membru al Association Culturelle Terre des Arts, Franţa, din anul 1994.
Maria Mariş Dărăban a realizat nume­roase expoziţii personale în România (Baia Mare, Satu Mare, Cluj-Napoca, Sibiu, Bucureşti), Franţa (Paris, Donzere, Sacre Coeur Chapel, Lyon, Romans, Val les Bain, Montelimar, Bollène), Belgia (Fleron Retienne, Liege), Statele Unite ale Americii (Washington, New York), Canada (Hamilton), Grecia (Atena), Mexic şi Israel.
Ultimele expoziţii ale Mariei au fost în 2016, la împlinirea vârstei de 60 de ani, organizate de muzeele Brukenthal din Sibiu şi Cotroceni din Bucureşti. Multe dintre lucrările sale sunt incluse în colecţii publice şi private din România, Franţa, Italia, Germania, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Olanda, Israel, Belgia, Canada, Ungaria, Filipine, Tuni­sia, Spania şi Elveţia.

Vorbind despre creaţiile ei, artistul plastic Ioan Marchiş aprecia: „Lumină cât um­bră, lumină cât afecţiune. Culorile Mariei sunt sentimente pure. Ele nu desemnează obiecte, nu descriu, nu se subjugă reali­tăţii. Se eliberează de natură, refuză logodna cu robia formei, divor­ţea­ză de prozaic, se închină luminii şi nu materiei. De aceea, peisajele pictorului nu sunt luate din realitate. Poate din amin­tire. Căci pe ea nu o interesează forma, ci cu­loarea. Nu obiectul reprezentat, ci sentimentul lui cromatic. De aceea peisajele ei nu sunt luate din realitate. Poate din amintire. Căci pe ea nu o interesează forma, ci culoarea. Nu obiectul reprezentat, ci sentimentul cromatic. Tablourile sunt inundate într-o lumină confuză, care es­tompează orice contur. Tuşele sunt largi, patetice, disperate, căci artista apasă pe şpaclu până răneşte pânza, modelează pata, vibrează culoarea în substanţa sa. Pentru Maria, orice obiect pictat este un obstacol, întru­cât ea iubeşte lumina în sine, iar culoarea numai în măsura în care aceasta înseamnă trăire, emoţie.  Am văzut cum un întreg cer galben se sufocă în aer şi se sparge printre copaci, materializându-se într-o pastă de plumb galben, iar copacii nu există acolo decât pentru rolul lor de ză­brele, de obstacole în calea luminii.
Poate de aceea un banal fragment din aceste tablouri, o simplă tuşă privită sub lupă se transformă într-un tablou aproape identic cu tabloul care a generat-o. Ta­blourile Mariei au, mai degrabă, o unitate emoţională decât una compoziţională sau cromatică. Tuşele sunt impulsuri afective, declaraţii de dragoste, pensula­ţia nu este supusă discursului plastic decât în ultimul rând. De aceea, structurile ei plastice par instabile. Probabil din acelaşi motiv ea iubeşte, cu precădere, primă­ve­rile. Se apleacă asupra pământului cu o curiozitate de copil şi descoperă sevele secrete ale naturii. Verzuri lascive, car­mi­nuri violente, albastruri, rozuri cople­şi­toare într-o execuţie plastică cuceritoare, galbenuri care îţi taie respiraţia şi, în sfârşit, într-o atmosferă de început de secol, atunci când a fost descoperită bu­cu­ria culorii. Aşa este Maria Mariş Dărăban pentru cei care îi iubesc pictura şi vor să-i înţeleagă opera dincolo de for­ma ei. Aşa este Maria în cromatica ei, din ce în ce mai proaspătă şi mai cuceritoare.”

„Când un artist părăseşte această lume şi se alătură celor cuprinşi în panteonul cultural al «Centrului Artistic Baia Mare» se poate consemna, lapidar, că mai avem o operă încheiată şi de acum încolo este treaba istoricilor şi criticilor de artă să tragă concluzii, să analizeze şi să emită judecăţi de valoare care să fixeze creaţia respectivă într-un context cultural cu o istorie de peste o sută douăzeci şi unu de ani. Dar când vorbim despre recenta şi prematura trecere la cele veşnice a pictoriţei Maria Mariş Dărăban, se cuvine să ne oprim puţin din tumultul vieţii cotidiene şi să ne exprimăm regretul că această artistă a imaginilor picturale întruchipate în frumuseţi ale peisajelor de pretutindeni, în expresive portrete şi naturi statice îmbrăcate în subtilităţi cromatice, se afla în plină forţă creatoare şi ar fi putut lăsa în urmă o şi mai mare zestre (numerică şi valorică), care să se materializeze în valoroa­se imagini picturale menite să se alăture, la loc de cinste, patrimoniului picturii băimărene.”
Ioan Angel Negrean, pictor

 

Un imens spirit poetic

„Artistă animată de un imens spirit poetic, implicată în lume şi în artă cu sensibilitate şi profund ataşament faţă de realitatea naturii, Maria Mariş Dărăban a fost o prezenţă artistică şi umană implicată. Tablourile sale nu sunt altceva decât secvenţe de realitate filtrate prin propria sa sensibilitate. Călătoriile sale prin lume au fost născute din dorinţa sa de a cuprinde şi a-şi umple sufletul cu imagini pe care le-a împărtăşit, din lumea aceasta şi din viaţa pe care a iubit-o atât de mult.”
Dorel Topan, pictor

 

„Pânza mă provoacă întotdeauna. Intru în ea ca prin dans, mă acaparează, mă cuprinde pe coordonate de nimeni înţelese. Uneori nici eu nu le înţeleg. Eu doar dansez... Îmi pregătesc ţinuta interioară prin dans, prin poezie şi prin muzică. Poezia este o parte a metaforei luminii rostite în cuvânt cald. Ridic ochii dintre cetăţile, dintre oraşele acestei lumi spre univers şi aş vrea să cuprind pictura acestui spaţiu cosmic care se aşează peste umerii mei, peste creierul meu, peste fiinţa mea. Uneori aş dori să cuprindă chipul uman, gesturile, mâinile, într-o posibilă cunoaştere a celui de dincolo de noi, a sentimentului care învăluie ochii, ca şi soarele câmpul de floarea-soarelui, arat, semănat şi înflorit.Aş putea spune că eu mai caut încă...”
Maria Mariş Dărăban