In memoriam Augustin Buzura

Absolvent al Liceului „Gh. Șincai“ din Baia Mare și al Facultății de Medicină Ge­nerală din cadrul Institu­tului de Medicină și Farmacie Cluj-Na­poca, specializat în psihiatrie, Augustin Buzura a renunțat la cariera medicală în favoarea literaturii și publicisticii. Despre acest moment care i-a marcat existența, Augustin Buzura avea să afirme următoarele: „Când m-am decis să renunţ la medicină, o profesie care mă pasiona cu adevărat, şi să-mi asum riscul de a începe o alta, de la minus zero,

m-am gândit la toate câte ar putea să mă aştepte. Inclusiv la faptul că trebuie să scriu în aşa fel încât romanele mele să reziste timpului. Dacă un scriitor nu-şi propune asta, nu are rost să-şi piardă vremea şi viaţa chinuind hârtia. Ca urmare, am început să citesc şi să scriu cu disperare, decis să-mi ajung din urmă generaţia, să cunosc în cele mai mici detalii lumea înconjurătoare, psihologiile umane, dar şi performan­ţele ştiinţei de care nu mă puteam despărţi.”

Augustin Buzura a fost una dintre ma­rile conștiințe ale poporului român, model de demnitate și curaj, ce a denunțat în opera sa abuzurile și absurditatea regimului comunist din România. Romanele sale sunt opera unui scriitor de un deosebit rafinament intelectual, cu o pătrunzătoare capacitate analitică. Spirit rafinat, cu o cultură exemplară, a fost redactor-șef al revistei literare „Tribuna“ din Cluj, preșe­dinte al Fundației Culturale Române și președinte al Institutului Cultural Român, director al revistei „Cultura“, toate instituții fundamentale pentru promovarea și stimularea culturii române.

A debutat editorial la 25 de ani cu volumul de povestiri „Capul Bunei Spe­ranțe“, urmat de volumul „De ce zboară vulturii?“, ambele publicate în anii imediat următori „obsedantului deceniu“ (1963, respectiv 1967). Au urmat volumele „Absenții” (1970), „Fețele tă­cerii“ (1974), „Orgolii“ (1977), „Vocile nopții“ (1980), „Refugii“ (1984), „Drumul cenușii“ (1988), „Recviem pentru nebuni și bestii“ (1999), „Te­roarea iluziei“ (2004), „Raport asupra singurătății“ (2009). Între 2013-2014 i-au fost tipărite primele patru romane din seria „Opere complete“.

Augustin Buzura s-a oprit în romanele sale din tinerețe asupra dramei intelectualului care intră în conflict cu sistemul comunist din lumea academică (Orgolii, Refugii) și în aceste romane a experimentat din punct de vedere narativ procedeul fluxului conștiinței. Următoarele romane sunt mai simple din punctul de vedere narativ, scrise la persoana a treia, eroii sunt hermeneuți care doresc să reconstituie evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum ar fi cooperativizarea forțată și fenomenul partizanilor și al rezistenței armate din munți, revolta minerilor din Valea Jiului și represiunea care a urmat după aceasta.
Buzura a continuat tematica romancierilor din „obsedantul deceniu” având la dispoziție informații mai variate, pe care le culegea uneori intervievând pe cei implicați în evenimente, ca un veritabil sociolog. Poate și din această cauză romancierul a fost unul dintre cei mai cenzurați în acea epocă, luptându-se cu cenzorii pentru fiecare frază.

Creația lui Augustin Buzura, demistificatoare și incitantă prin subtilitatea analizei psihologice, prin seriozitatea și gravitatea expresiei, a cunoscut încă de la început recunoașterea criticii literare și simpatia publicului. Romanele sale au cunoscut tiraje uriașe și nenumărate reeditări în țară și străinătate, fiind unul dintre cei mai iubiți și admirați scriitori români. A primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1970, 1974, 1980, 1984), Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1977), Premiul Opera Omnia al revistei „Convorbiri Literare”. Romanele lui Augustin Buzura au fost traduse în franceză, engleză, germană, chineză, suedeză, maghiară, poloneză, rusă, portugheză, slovenă, japoneză, spaniolă și a tradus, la rândul său, literatură germană, maghiară, franceză, spaniolă, poloneză, rusă, chineză, slovenă.

Augustin Buzura spunea următoarele, atunci când vorbea despre „Fețele tăcerii”:

„Documentarea, atât de riscantă, într-un moment când sângele partizanilor ucişi în Munţii Apuseni nu era încă uscat, dar şi complicatele înfruntări cu cenzura, m-au învăţat că nicio luptă nu este dinainte pierdută şi că, pentru cei ce-şi respectă meseria, nu există subiecte interzise (...) sunt mulţumit că am spus adevărul la timpul potrivit. Romanul este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi aşa cum strigă azi cei ce atunci au tăcut.”