În iarna 1942/ 1943 - Ion Tămaș Părăscău din Budești - încă un haiduc pe urmele lui Pintea Viteazul

Un subiect insolit pentru istoriografia maramureșeană contemporană, care înregistrează dileme suficient de provocatoare, precum multe alte domenii ale intelectualității cercetătoare, îl reprezintă „cazul” lui Ion Tămaș Părăscău, din Budeștii anilor 1942 - 1943. Personaj controversat, numit, funcție de sursa de raportare, când haiduc, când hoț sau bandit, acesta reușește să stârnească interesul și admirația noastră istorică până astăzi.

Dr. Ilie Gherheș

Dezertor din armata română, dar și din cea maghiară, așa cum rezultă din informațiile desprinse din însemnările preotului Petru Perșe, neacceptând asuprirea horthistă, acesta s-a întovărășit cu încă doi consăteni, Tibil Ioan, zis Bițicli și Bud Ioan, zis și Miculăieș; împreună au luat calea codrilor Munților Gutâi, pe urmele ilustrului înaintaș Grigore Pintea viteazul care se bucura, și se bucură încă, de mult renume și bună faimă din partea românilor maramureșeni.
Cortegiul de suferințe provocate de către administrația ungară
horthistă sporea an de an, regimul devenind tot mai crunt și de neîn­durat pentru români, mai ales.
În „Cronica parohială”, în dreptul anului 1942, vrednicul, dar în acest caz inconsecventul preot paroh Petru Perșe nota: „Noul an 1942 a moștenit de la anul trecut numai mizerie. Nu voi putea descrie mizeriile acestui an. Au fost familii și câte din zece membri cu o singură pereche de opinci, pe care le încălțau pe rând. Mulți credincioși nu mai puteau frecventa biserica, din lipsă de îmbrăcăminte. Mulți tineri căsătoriți se despărțiseră provizoriu, din cauza mizeriei”.

În 15 martie 1942, autoritățile maghiare din comuna Budești au dat ordin să se serbeze în curtea școlii această zi de sărbătoare națională pentru poporul maghiar. Nu se știe cum, în programul școalei primare, compus numai din puncte maghiare, s-a strecurat și o poezie românească, „Patria”. Copilul a declamat-o atât de expresiv, încât credincioșii, cu fețe palide și supte de inaniție, și-au ațintit privirea asupra acestuia - sorbind, parcă, fiecare cuvânt românesc - încât în ochii tuturor au apărut lacrimi și licăriri de speranțe. Noul notar unguresc Molnar Izo s-a înfuriat atât de mult de efectul acestei declamări, încât a interzis pentru totdeauna prezența vreunui punct românesc în program.
Profund afectat de supliciul obștii sale, suferință de care avea parte și el, preotul greco-catolic a descris în continuare ravagiile foametei care mistuia locuitorii satului: „Foametea se accentua din zi în zi, 10 decagrame făină de secară ori de grâu erau insuficiente pentru hrana unei persoane pe o zi. Populația se hrănea cu sămânța de tătarcă, borșeu […] păstrez un cornet de făină de coceni pe care am luat-o din sacul unui credincios care venea de la moară.
Subsemnatul, preot Petru Perșe, am mâncat mămăligă din orzoaie ce am păstrat-o pentru porci și aveam grijă ca în farfurie să fie mai multă brânză de oaie decât mămăligă ca să nu treacă făina prea repede. Femei cu copii în brațe umblau de colo până acolo, plângând din cauza foamei. Copiii lui Șanta numai atunci mâncau, când primeau câte puțin mămăligă de la mine sau de la D-l inspector Cupcea Vasile. Spre toamnă, credincioasa Marfiș Roza, soția lui Berinde Gheorghe, zis Leta, a încetat din viață din cauza foamei”.

După ce relatează cu mult amar în suflet că la abuzurile autorităților se adaugă și abuzurile unor români renegați sau doar aserviți ungurilor, în schimbul profitului, vred­nicului preot mai consemnează: „Deodată cu culesul de toam­nă, problema foamei a dispărut. În iarna care a urmat la sfâr­șitul anul 1942, credincioșii pa­rohiei Budești au trăit sub teroarea bandei lui Ioan Tămaș zis «Părăscău»”.
Odată asumându-și soarta, cearta celor trei va opera mai multe incursiuni de pradă și pedepsire atât asupra unor bogătași din zonă, cât și contra unor notabilități horthiste de la Ocna Șugatag, unde era centrul de plasă. Într-o astfel de escapadă petrecută în decembrie 1942, respectiv în timp ce furau o claie de fân de la un evreu, a fost să aibă ghinion, rupându-li-se și pierzându-și, la locul faptei, exact tăblița  cu numărul de la casă al lui Ioan Tibil, existentă până atunci, la căruța acestuia, cu care cărau fânul.
Socotind că-i o sfidare de neiertat acest comportament al celor trei, în iarna 1942/1943, patrule de cenderi înarmați au încercat de mai multe ori să-i prindă. Uneori, au avut loc schimb de focuri, cum au fost și în decembrie 1942 când, în Susani, pe pârâul Râușor, cenderii de stânga, de pe Poieniță, au tras focuri de armă, iar haiducii au ripostat la aproximativ 200 m, de pe dealul Tunsa.

Despre Ioan Tămaș Părăscău memoria colectivă selectivă păstrează imaginea unui bărbat voinic, foarte puternic (ridica un butoi de 200 l deasupra capului), circulând legenda că ar avea „o inimă și-un pui”, adică două inimi; în acest „amănunt” stându-i puterea deosebită. În aceeași notă de legendă, se spune că era atât de „tare” încât, într-o confruntare, cei doi tovarăși fiindu-i răniți i-ar fi luat subsioară și, prin fugă și retragere, s-ar fi salvat cu toții.
Având o voce deosebită, „tunătoare” și frumoasă, încrezători prea mult în complicitatea consătenilor lor, dar și în puterea lor, obișnuiau să mai coboare noaptea în sat, mai ales la o văduvă tânără, unde frigeau câte o oaie, beau țuică și petreceau. Așa s-a întâmplat și în seara de 13 martie 1943 când, după ce în noaptea precedentă au „luat” o oaie tot de la un evreu, au tăiat-o și au început o nouă petrecere, pentru ultima dată, însă! După mărturisirea dlui Tibil Gheorghe, secretar la Primăria Budești și fiu al lui Tibil Ioan; trădați fiind, Tibil Ioan și Bud Ioan au scăpat prin fugă, iar pe Tămaș Ion Părăscău l-au împușcat cenderii, după ce au ciuruit casa. Referitor la acest moment crucial, sătenii știu că a curs atâta sânge pe podele, că nu puteai păși, lipindu-ți-se picioarele, în casa văduvei Chin­driș Ileana.

Momentul morții lui Părăscău a iscat dispute aprige în sat, circulând ipoteza trădării lui de către Tibil Ioan. Astfel, în anul 1945, Tibil a fost împușcat în umărul stâng, drept răzbunare, de către un fost prieten al lui Părăscău, pe nume Năniuț.  
După moartea lui Părăscău, amăgit de promisiunile notarului ungur Nagy Károly să se predea, prin fratele său, Tibil Vasile, haiducul Tibil Ioan s-a învoit și s-a lăsat prins. A început calvarul său; a fost dus la închisoarea din Sighet, maltratat și trimis, într-un târziu, pe front, în Ungaria. A reușit să dezerteze din armata horthistă și să treacă voluntar la români. După război, a rămas țăran în sat, refuzând orice ofertă comunistă, așteptându-i pe americani, până în anul 1968, când a murit, păstrându-și poreclele de „haiducul”, „Bărbâncu” și „Bițicli” (deoarece fugea foarte tare, ca o bicicletă!).

Ce de-al treilea haiduc, Bud Ioan, zis Miculăieș, s-a întors în sat după terminarea războiului și s-a mutat la Ocna Șugatag, trăind până la 11 decembrie 1995, adică 71 de ani.
În funcție de cât de periculos era să-ți dovedești atitudinea față de acest caz de haiducie, încercăm să „înțelegem” și însemnările preotului local care, în raportul moral-religios, întocmit la 30 octombrie 1943, pentru sinodul de toamnă, este foarte evaziv, precizând to­tuși: „În legătură cu cele raportate la sinodul de primăvară când am raportat despre cazul lui Părăscău, țin acum să amintesc că cele 20 de persoane, cari erau atunci arestate după 6 luni de internare, s-au întors toate acasă. În realitate, Tibil Irina, mama lui Tibil Ioan și încă o femeie (a lui Iohac), arestate și duse în Ungaria, maltratate, nu
s-au întors niciodată din deportare.
Inconsecvența preotului, înțeleasă până la un punct, dacă avem în vedere că documentele care le întocmeau erau, juridic, acte oficiale, la îndemâna ochiului vigilent al stăpânirii este relevată incriminator, mai ales de către documentul din „Cronica parohială” unde, în dreptul anului 1943, este consemnat doar „cazul Părăscău - 1943”. Dezertor din armata maghiară și română, nu se mulțumește să ducă o viață ascunsă, ci se întovărășește cu doi hoți de meserie, Tibil Ioan, zis „Bițicli” și Bud Ioan, zis „Mi­culăieș”; toți au săvârșit o mulțime de spargeri, au dus o viață desfrânată și necumpătată, până când Tibil Ioan, zis „Bițicli”, și-a trădat conducătorul și l-a dat pe mâna jandarmilor și a autorităților, între care și Nagy Károl, primarul satului. Toți și-au descărcat armele în Părăscău, care a murit în 13 martie 1943. Comisia de la Kassa i-a făcut autopsia, apoi părinții săi, soția rămasă cu un copil, l-au înmormântat. De atunci, a rămas jurământul „Să pățesc ca Părăscău!”, respectiv „Să pățești ca Părăscău!”, iar această consemnare se termină cu atenționarea „Vezi amă­nunte în raportul religios-moral din 18 martie 1943!”.

Exprimându-ne, încă o dată, regretul că nu suntem în posesia acestui document subliniem, totuși, faptul că acest caz de haiducie, petrecut în plin război, s-a transformat, încet-încet, într-un fenomen zonal, iar din rândurile comunității care l-au creat au fost arestate și anchetate 20 de persoane, dintre care două au căzut victime. Așa-numitul „caz Părăscău”, al haiducului de la Budești, a pus la grea încercare administrația horthistă. Apreciind că un astfel de incident istoric, ca să folosim un eufemism în locul unor termeni de specialitate, a putut să apară doar în câmpul social bântuit de o gravă criză, voi ilustra aserțiunea de mai sus cu un exemplu dintr-un document oficial întocmit și asumat prin semnătură de către preoții Alexandru Chindriș și Darie Vlad, din Sighet. La 1 aprilie 1943, într-un raport sinodal foarte amplu (22 de puncte), cei doi protopopi sigheteni, unul în exercițiul funcțiunii și, respectiv, fost notar tractual, la punctul 6 (Alimentația și îmbrăcămintea), cu mai multă detașare, raportau: „Peste tot se arată lipsuri și nevoi fără număr. Mai grea se pare situa­ția la Bârsana, Ferești-Cor­nești, Sighet și Sârbi, unde popu­lația trăiește în mare mizerie. La acestea se adaugă tratamentul rău aplicat românilor, cari la orașe, ex. Sighet, sunt înlăturați de la distribuirea cărnii și alte alimente și la Budești, unde prim pretorul plasei Sugătag, în ziua de 11 martie c. a oprit orice distribuire de făină, zahăr și petrol, pentru locuitori, până la prinderea unui hoț” (s.l.n. - I.G.).

Chiar dacă în fragmentul de document abia citat, Ion Tămaș Părăscău este numit „hoț”, în același do­cument, la punctul 21, subintitulat „Haiducie”, cei doi preoți se întrec pe sine, iar în modul de relatare intuim bucuria și complicitatea care vor sfida pericolele vremii: „Un caz de tâlhărie, care prin sfârșitul lui tragic a îmbrăcat faimă de legendă pentru care comunei întregi i s-a oprit făina, zahărul și petrolul și care iese din comun prin furturile și atentatele săvârșite s-a petrecut la Budești. Numitul Ioan Tămaș, zis Părăscău, dezertor din armata română și maghiară, în tovărășia altor doi hoți de meserie, s-a apucat de tâlhării în stil mare, terorizând câteva luni comuna, jurul și autoritățile, cu faptele lor îndrăznețe. Dar această aventură a luat sfârșit în ziua de 13 Martie c., când Părăscău, prin trădare, a fost împușcat și omorât de jandarmi, la o casă. Mai multe neplăceri au avut sătenii după moartea lui, i-a făcut să tragă concluzia: «Mai bine ne-a fost până a trăit Părăscău, că domnii ne-o lăsat în pace!»”.
Pentru a-l înscrie între coordonatele de stare civilă ale existenței sale și, totodată, pentru a-i consemna cât mai multe din datele de viață, strict administrativ consemnate, am făcut apel și la „Registrul născuți” existent la Primăria Bu­dești.
În acest document, la pagina 27, respectând rubricatura, în limba română, citim: „Nr. crt. (1) - 37; Data prezentării la preot (2) - 7 martie 1920; Data nașterii (3) - 1 martie 1920; Numele copilului, gen, confesiune (4) - Ion, fecior, gr. cat; Părinții: Nume de familie, domiciliu (5) - Mihail Tămaș a l. Vasile, econom, Maria Marinca, Budești, Confesiunea (6) - gr. cat., gr. cat.; vârsta părinților (7) - 32, 35; semnăturile celui care a făcut înștiințarea și celui care a înregistrat-o (9) - Mihail Tămaș (a pus degetul - n.n. I.G.), cond. de stare civilă (registru), Glodeanu, Obser­vații (10) - căsătorit cu Maria Borodi, în comuna Budești, la 2 martie 1938, actul No. 9; Of. al st. civ. 1938 Martie 3. Notar - urmează două semnături indescifrabile (n.n. I.G.); Încetat din viață la data de 13 martie 1943, orele 8 p.m., în comuna Budești”. Aceste precizări seci, strict administrative, semnate de ofițerul stării civile - Dumitru Pop și de către notarul Gheorghe Chira, delimitează practic, în timp, acolada unui destin, aventurat în timpul istoric al celui de-al Doilea Război Mondial, al regimului horthist din Maramureș.
Aceeași curiozitate m-a mânat și la paginile „Registrului de morți” al Primăriei Budești, pe care, traducându-l, reproduc: „Nr. crt. (1) - 19; Data înregistrării decesului (an, lună, zi, oră), (3) - 1943, martie, 13, ora 8 p.m; Numele și prenumele, ocupația și domiciliul (4) - Tamás Iános, soldat (hanved) (Dezertor din armată); Datele decedatului; confesiunea (5) - greco-catolic; vârsta (6) - 23 ani; numele soției (7) - Borodi Maria; numele părinților (8) - Támas Mihály, Marinca Maria; locul decesului (dacă diferă de cel în care a locuit) (9) 0 Budești, No. 574, casa; cauza decesului (10) – lovit de glonț, prin împușcare de către jandarmerie sau: agyon lövès csendörségi fegyver haználat által”.
Dornici de libertate, admiratori și recunoscători față de semenii lor care i se dedică sau chiar i se sacrifică, maramureșenii au preamărit prin viu grai faptele celor trei temerari din Budești, iar în situații speciale, într-un mod mai aparte. Mă refer aici la „Horea, drăguții lu’ Părăscău”, culeasă de la Anuța Groștiorițî, din Budești: „Cum să nu siu supărată,/ După tri drăguți deodată,/ Unu-n codru pribegé,/ Altu-n temniță robdé,/ Altu-n pământ putrezé”.

Faptele lui Ion Tămaș Părăscău și ale fârtaților săi au rămas să reverbereze legendar în tot Maramu­reșul istoric. Pe Cosău, Mara, Iza și Vișeu, orice fată ajunsă la vârsta „Zburătorului” învață de la suratele mai mari hori, balade cu un „vălean” sau cu „vălenari” plutind în aer de legendă.
În satul Budești, localitatea sa natală, urmașii săi recunoscători i-au perpetuat apoteotic amintirea, iar faimosul an­samblu folcloric „Cosăul”, compus din pui de haiduci de până la clasa a VIII-a cântă, în fiecare spectacol susținut și „Ho­rea lui Părăscău”. De la învățătorul lor Petru Ștețiu din Sârbi, sufletul acestui ansamblu, am cules „Horea lui Părăscău”:
 

„Codrule te-ai lăudat
Că mi-i da leagăn și pat
Numai să mă fac pribeag.
Eu pribeag că m-am făcut
Pat și leagăn n-am avut.
Vai săracu pribagu’
De-așternut i pământu’,
Învelitoare-i codru;
Când aude-o frunză-n codru
Să gândește că nu-i modru,
Când aude-o frunzuliță,
Iată-te și-a mé mortiuță!”