În căutarea acrobaţiei perfecte

Reporter: Aveţi un nume celebru, este greu să te numeşti Prunariu?

Cătălin Prunariu: Nu este nici uşor, nici greu. Există, evident, şi beneficii ale numelui, nu numai la numele de Prunariu, oricine poartă un nume celebru are acces la diverse persoane, la diverse informaţii, are acces în alte domenii şi poate accesa fel şi fel de personalităţi.

Pe de altă parte, este foarte greu pentru că există, de multe ori, invidia omenească, cea care îi face pe unii să încerce să te demoleze cu orice preţ, chiar şi când nu au motiv, doar pentru a demonstra că ei pot să calce acel nume în picioare. O invidie prostească, dar care este specifică laturii umane.

Rep.: De ce pilot şi nu cosmonaut?

C.P.: Cosmonautului îi lipsesc 30 de milioane de euro, atâta costă să îmi plătesc un bilet până în cosmos. România, probabil, nu va mai avea în viitorul foarte apropiat un cosmonaut pentru că este o investiţie foarte mare care necesită un program ştiinţific foarte bine fundamentat. Program ştiinţific care nu există în acest moment în România. Avem programe spaţiale, avem pe orbită diverse instrumente puse pe laboratoarele spaţiale, inclusiv sateliţi, dar nu suntem la nivelul la care să fie necesară trimiterea unui om.

Iar după aceea, evident că ar urma un proces de selecţie pe care ar trebui să îl trec laolaltă cu ceilalţi candidaţi, pentru a putea ajunge mai departe. Acolo nu s-ar pune problema că mă cheamă Prunariu şi se deschide automat uşa. Este o răspundere imensă şi nimeni nu îşi asumă o asemenea decizie.... Să trimiţi un om doar pe baza unui istoric...

Rep.: Tatăl dumneavoastră v-a încurajat să urmaţi această carieră de pilot şi pilot acrobat?

C.P.: I-a făcut plăcere, evident, faptul că am îmbrăţişat această carieră, dar nu a insistat cu acest lucru. De altfel, eu sunt absolvent de Finanţe-Bănci. Nu am făcut o facultate de aviaţie, nici inginerie, nici altceva.

Nu a avut nimic împotrivă! A fost alegerea mea, alegere cu care a fost de acord şi mama mea, care este inginer de aviaţie.

Ulterior a venit şi aviaţia! Dintr-un hobby a devenit o meserie, iar facultatea pe care am urmat-o m-a ajutat foarte mult mai departe pentru că am avut şi funcţii de conducere în diverse structuri de aviaţie, iar acolo s-a văzut clar că este o experienţă benefică.

Rep.: Cum a fost la mitingul din Baia Mare, cum s-a simţit publicul de aici, având în vedere că nu prea avem parte de astfel de spectacole, a mai fost anul trecut şi...

C.P.: Se vede obişnuinţa oamenilor, la Bucureşti sau în Iaşi, locuri în care avem mitinguri destul de des. La Suceava am avut pentru prima oară anul acesta şi acum în Baia Mare şi s-a văzut diferenţa. Pentru cei de aici este ceva nou, există o căldură aparte, un entuziasm cu care am fost primiţi după spectacol... Toţi oamenii se bucură şi aplaudă la fel, dar aici vezi pe faţa oamenilor altceva, un entuziasm aparte. La Bucureşti, Timişoara, unde ei sunt obişnuiţi cu aceste mitinguri, se aud comentarii în public, acum urmează nu ştiu ce, adică, ei deja ştiu, cam intuiesc ce va urma.

Rep.: Programul de acrobaţie pe care îl prezentaţi este acelaşi peste tot?

C.P.: La bază este acelaşi program. Există un schelet pe care lucrăm, dar îl adaptăm în funcţie de condiţiile meteo, condiţiile geografice, de exemplu, Baia Mare este un Aeroport foarte obstacular. În alte părţi avem şes pe zeci de kilometri. În funcţie de cum ne ies nouă figurile, programul poate fi adaptat local, dar şi în formă. Există posibilitatea de a nu putea face o figură din diverse motive. Şi mă refer la zborul în formaţie. Poţi zbura şi face de zece ori o figură din care ieşi aşa cum trebuie, dar a unsprezecea oară nu, fie că este înălţimea mai mică, sau viteza. Atunci trebuie să iei rapid o decizie pentru a schimba următoarea figură, pentru că următoarea figură se bazează pe aceste elemente de ieşire din figura anterioară. Încercăm să improvizăm cât mai puţin pentru a ne păstra o constanţă.

Rep.: Cât timp alocaţi antrenamentului?

C.P.: E greu de spus! În medie, cam o zi pe săptămână. Eu, cam aşa încerc să zbor. o zi pe săptămână. Dar au fost situaţii în care nu am zburat o lună, două după care am revenit şi am făcut un antrenament de o săptămână şi am intrat în miting. La fel cum au fost şi situaţii în care după ce nu am zburat în acea lună întreagă, am intrat direct în show. Eu am şi altă meserie, sunt pilot comandant la Compania Tarom şi zbor destul de mult acolo. Pe undeva se păstrează reflexele interioare ale organismului faţă de zbor. Dar, pe de altă parte îmi ocupă şi foarte mult timp şi nu pot participa chiar la toate antrenamentele pe care le realizează colegii mei de la Aeroclub. La ei situaţia este alta, sunt angajaţi ai Aeroclubului României, au avioanele în curte, cum se spune, şi ei organizează odată la o lună cantonamente de două săptămâni în care se fac atât exerciţii pentru competiţiile aeronautice, cât şi pentru airshow. Sunt două lucruri total diferite.

Rep.: Orice pilot al unei Companii precum este Tarom poate deveni şi pilot pentru acrobaţie aeriană?

C.P.: Categoric, nu! Pentru a putea fi un pilot acrobat trebuie o bază solidă de “zbor la mână şi zbor la vedere”. Reglementările din ziua de astăzi nu mai impun acest minim de ore de zbor la mână piloţilor care zboară la linie. Acum ieşi direct din şcoală, ai 200 de ore de zbor şi ai devenit pilot de linie. Dar aceştia nu au un simţ al avionului deosebit! Şi nici nu pot să aprecieze un avion cu instinctele lor proprii. Pentru aceasta trebuie minim 1000 de ore de zbor, trebuie foarte mult zbor făcut pe un avion în care să te integrezi cu maşina. Practic, manşa pe care o foloseşti chiar să dea comenzi avionului. În ziua de azi, în marea lor majoritate, avioanele au pilot automat, în care nu pilotează pilotul decât aterizarea şi decolarea. Sunt avioane la care pilotul dă o comandă unui computer şi acela execută comenzile pe care i le-ai dat. Nu sunt eu în legătură directă cu comenzile avionului. Şi atunci o grămadă de simţiri şi de reflexe pe care un pilot acrobat le are, dispar la un pilot de linie.

Cei care nu le-au avut iniţial, în mod cert nu ar putea ajunge piloţi acrobat. Nu repede. Poate unii dintre ei au un talent nativ şi aceştia ar putea. Ar fi câţiva, nu am spus că nici unu, dar sunt destui piloţi care nu ar putea să facă acrobaţie. În afară de aceasta, paradoxal, există piloţi care au rău de aer. Sunt unii cărora li s-ar face rău dacă ar face acrobaţie.

Rep.: Care ar fi calităţile esenţiale ale unu pilot acrobat?

C.P.: În primul rând sănătatea. Este prima cerinţă. Şi psihic şi fizic. Mai ales la începutul carierei, avionul mai scapă de sub control şi trebuie să îţi păstrezi sângele rece. Apoi, la zborul în formaţie trebuie să fii foarte calm, liniştit, să ai o mână foarte fină pentru a putea sta 20 de minute la un metru, un metru şi jumătate de coechipierul tău.

Rep.: Până la ce vârstă se poate face acrobaţie?

C.P.: Nu există limită de vârstă. Sunt piloţi la 60 de ani care fac acrobaţie la acelaşi nivel cu cei de 25 de ani!

„Pentru a putea fi un pilot acrobat trebuie o bază solidă de «zbor la mână şi zbor la vedere». Reglementările din ziua de astăzi nu mai impun acest minim de ore de zbor la mână piloţilor care zboară la linie” - Cătălin Prunariu.