În Cărbunari - Florica și Vasile Chira, magicienii lutului

Într-o perioadă complicată din punct de vedere politic, economic și sanitar am simțit nevoia de a ieși din această zonă, ca să găsim subiecte mai aparte și mai aproape de sufletul nostru. Aveam nevoie de aer curat, de liniște, de frumusețe, de pricepere, de tot ce înseamnă inteligență. Așa am ajuns la Cărbunari, localitatea maramureșeană în care Florica și Vasile Chira au atelierul de olărit. Cei doi lucrează de mulți ani lutul din care ies farfurii, oale, platouri, sticle, pahare, vaze, dar și obiecte unicat, la cererea clientului. Poate părea un lucru ușor, iei lut îl modelezi, bagi la cuptor și gata, ai oala dorită. Nu este așa de simplu. Ba, chiar e complicat. De aceea am plecat spre Cărbunari să vorbim cu familia Chira despre meșteșug, despre lut, despre olărit și olari.

Drumul până în localitatea ma­ramureșeană este o încântare. Serpentine line, peisaje care îți taie respirația ne-au însoțit până la intrarea în Cărbunari. Știam că atelierul este într-o casă decorată cu farfurii de ceramică. Și am căutat cât am căutat, până la urmă ne-am oprit la un magazin și am întrebat de familia Chira. „A, olarul nostru!”, au spus oamenii pe care i-am întrebat. Am mai avut de mers circa 300 de metri și o curbă. De departe, am văzut casa ornată cu farfurii. La intrarea în curte, era o mașină care avea număr „LUT”. A fost simpatic. De fapt, vorbim de o vilă. În curte, ni­meni, la ușa de intrare, nimeni. La un moment dat, a apărut o fetiță drăgălașă, îmbrăcată de vară și toată un zâmbet. I-am spus că îl căutăm pe tata. Ne-a luat de mână și ne-a dus la intrarea principală, în casa atelier. Am intrat într-un fel de hol aranjat cu stative, pe care erau puse fel și fel de oale de lut, dar și mici covorașe de lână, țesute manual. Haine populare, trăistuțe. Mai încolo am văzut un atelier plin cu mese pe care erau diverse oale de lut, farfurii, platouri. Sticle cu dop pe care erau scrise nume. Mai târziu, am aflat că se făceau pentru nuntă acele sticluțe în care se pune horincă și se dau cadou nuntașilor. Am mai văzut candelabre cu motive populare, realizate tot din lut. În centrul încăperii, un tânăr, care nu mai era chiar atât de tânăr, meșterea la una din mese. Era Vasile Chira, olarul din Cărbunari. Dialogul s-a legat ușor despre meșteșug, despre atelier și despre ce înseamnă să lucrezi lutul cu mâinile și cu mintea.
Chira a început să ne povestească cum a început să lucreze lutul. Totul s-a datorat viitoarei sale soții, fata lui Liviu Sitar. Îi făcea curte, iar ea lucra în atelierul familiei Sitar, făcea decorațiuni.   
„Prima oară când m-am întâlnit cu lutul s-a întâmplat când o curtam pe soția mea în atelierul familiei. Acolo, tatăl ei m-a chemat să îmi arate cum se lucrează la roată. Am intrat în atelier și am pus mâna pe lut. A fost interesant. Au trecut zilele. Soția mea (de fapt, viitoarea mea soție) lucra în atelier și, ca să câștigăm timp liber, am ajutat-o să termine lucrul mai repede. După o vreme, tatăl ei m-a îndemnat să mă mai joc la roată. Azi un pic, mâine un pic...după o săptămână, mi-a spus să pun tot ce produceam pe o scândură. Am făcut câteva obiecte și mi-a spus că e bine. Mi-a dat curaj! A început să îmi placă, a devenit captivant, pentru că lucrul cu lutul este o mare provocare. Ca să îl stăpânești, ca să reușești să faci un obiect cât de cât, trebuie să te lupți cu el. A fost provocator pentru mine și am continuat să mă duc la atelierul tatălui viitoarei mele soții. În paralel, studiam. Și așa am mers vreo șase luni și am început să stăpânesc lucrul cu lutul. Am reușit să fac obiecte care puteau fi valorificate. Desigur, a fost meritul socrului meu, pentru că a știut cum să mă abordeze”, a spus Vasile Chira.
Tatăl viitoarei sale soții era un ceramist cunoscut, Liviu Sitar. Familia Sitar lucra de mult timp, iar tatăl socrului, Petru Sitar, a fost cel care a scris istorie în acest meș­teșug. Alături de Liviu Sitar, mai lucra fratele lui, Cornel Sitar.
„De la amândoi am învățat meserie. Au fost foarte buni. Se completau unul pe celălalt. Dar am învățat și de la alți meșteri. Laszlo  este unul dintre ei. Un foarte bun ceramist. Și lui îi datorez mult. A știut cum să mă ambiționeze. Să mă țină într-o continuă luptă cu mine însumi. De asemenea, am ținut cont de toți olarii care erau atunci în piață. Aveam o teorie, că eram concurenți. Acum lucrurile sunt altfel. După ce înveți acest meșteșug așa cum trebuie, îl stăpânești, nu mai sunt concurenți, ci parteneri.
Dar, trebuie să recunosc, compe­tiția asta, atunci, m-a ajutat foarte mult. Încercam să fiu mai bun. Urmăream cum se lucrează, ce se lucrează. Dacă găseam o formă complexă, eram curios cine a realizat-o, cum a reușit să o facă. Și tot așa, am căpătat dexteritate și mi-am  diversificat producția realizată. Nu voiam să fiu un simplu olar care face oale, canceie...Și am început să lucrez pe roata olarului și să creez lucruri care îmi fac plăcere. Am pornit pe o cale proprie, adică ne-am dezvoltat atelierul nostru . Ne-am gândit să mergem pe un segment al produselor utilitare. Dar ceramica m-a atras. Nicio zi nu este la fel ca și cealaltă. Cred că este un stil de viață. Creezi altceva, nu ai timp să te plictisești într-un atelier de ceramică.
Am început imediat după nunta noastră, în 2008. Până atunci, am lucrat cu familia  Sitar vreo opt ani. Și ne-am dezvoltat atelierul nostru.  Acest prim atelier a fost în Baia Mare, pe strada Carpați. Am avut o cameră de 5 pe 4, în care ne-am desfășurat. Apoi, ne-am mai luat spațiu și am mărit atelierul. După vreo șapte ani, ne-am hotărât să ne mutăm. Ne trebuia un loc mai mare. Aveam ajutoare în atelier și nu mai făceam față. Întotdeauna am avut nevoie de spațiu, să mă pot desfășura. Eu am crescut la  țară, dar a fost destul de greu să o aduc pe soția mea acolo. Ea fiind din oraș, cu părinții în oraș. Dar toate au decurs bine. Și am găsit aici, în Cărbunari, acest loc unde ne-am ridicat atelierul pe care l-am dorit. Este aproape de Baia Mare, frumos, liniștit. Avem și verdeață, aer curat. Pentru copii este perfect”, a spus Vasile Chira. Și la acest atelier au ajutoare, mai ales atunci când sunt foarte multe comenzi.
„Avem ajutoare. O colegă  care este foarte pricepută la decora­țiuni. A lucrat vreo 20 de ani la Faimar, iar acum muncește cu noi”.

L-am întrebat dacă se poate trăi din olărit și de unde procură lutul. Ne-a spus că tot ce are, casă, atelier. mașina a fost făcut din meșteșugul cu care se ocupă cei doi soți Chira.
„Sigur că  se poate trăi din olărit. Tot ce avem este din olărit. Nu putem lucra cât am putea vinde. Noi lucrăm manual și avem un număr limitat de obiecte pe care le putem realiza. Așa ne-am propus, să lucrăm tradițional, să facem ceramică utilitară. Dar realizăm și unicate. A venit la mine cineva și mi-a spus că ar dori o chiuvetă. A fost o provocare. Am făcut-o. Apoi am făcut și candelabre care au căutare. Vaze în diverse forme. Sunt provocări care îmi plac. Dacă aș face tot timpul același lucru, ar deveni nasol. Cerere este pentru astfel de obiecte. De la turiști, la cei care au pensiuni sau cei care doresc să amenajeze o sală în stil tradițional. Apoi, pe segmentul de nuntă, avem multe comenzi. Tot felul de cereri pe care le realizăm așa cum doresc mirii și cei care organizează nunta. Este mult de lucru. Eu mai am la  etaj o roată unde mă retrag, uneori, atunci când am multe comenzi și trebuie să mă desfășor. Trebuie să am spațiu.
Legat de lut, din păcate, acum nu mai avem lut galben. Cumpărăm, așa cum fac toți olarii. Este un lut gri pe care îl prelucrăm și din care ies produsele noastre. Familia soției mele lucrau cu lut de aici. Dar la noi nu se găsește în cantități mari. Și să tot sap, să fac găuri pentru a găsi lut, iar după ce se termină să încep din nou căutările, nu este practic. Așa că am făcut așa cum fac toți. Am început să cumpărăm lutul. Nu am renunțat la lutul galben. Mai caut pe aici, dar doresc să am o locație din care să putem scoate mulți ani lut. Atunci aș renunța la cel de acum. Căutăm și sperăm ca într-o zi să găsim ce dorim”.

În cele câteva zeci de minute în care am vorbit, a venit și soția lui, Ica Chira, mintea ordonată care decorează și cea care se ocupă și de  partea tehnică, financiară a afacerii. Ica Chira s-a așezat la bancul de lucru, acolo unde zeci de pensule și tot felul de instrumente de trasat sunt puse într-o ordine pe care doar ea o știe.

Printre explicații, cei doi copii ai lor, un băiat mai măricel și Minodora, puștoaica ce ne-a întâmpinat, s-au jucat prin atelier, pe-afară, încercând să ne atragă atenția. Vasile Chira ne-a spus că fetița lui a moștenit-o pe soție. Îi place să decoreze și chiar are răbdare și o mână fermă. Poate sta ore în șir să facă decorații. Îi place. Dar băiatul nu e chiar interesat. Doar atunci când mai sunt copii și lucrează, vine și el pentru a demonstra că știe meșteșugul.
După explicații, l-am rugat pe meșterul ceramist să ne facă un vas la roată.
„După ce este prelucrat la roată, îl lăsăm la uscat. Urmează pictarea lui cu angobe. Adică, pământ cu oxizi naturali, care îi conferă anumite nuanțe. După pictare, trebuie lăsat la uscat și se pune la cuptor. După ce au fost arse prima dată, obiectele se transformă în «biscuite», așa se numește în termeni de specialitate. Se scufundă într-un smalț, care îi conferă un  luciu frumos, și așa vasul poate să mențină apa, nu o mai absoarbe. Trebuie ars pentru a doua oară, de această dată la o temperatură mult mai ridicată. Temperatura este peste o mie de grade”, a explicat pe scurt tehnica.

Vasile Chira s-a așezat la roată, a scos dintr-un pachet o bucată de lut. Un lut gri, impersonal, o bucată tare și parcă ruptă dintr-o altă bucată mai mare. A luat bucata de lut și a început să o lucreze. Întâi a trântit-o de masă de câteva ori. Încă nu s-a întâmplat nimic. Apoi a început s-o modeleze cu mâinile. Încet, încet, lutul a devenit mai moale, mai maleabil. Și, după câteva minute bune, a putut să pună lutul pe roată. A tras un vas cu apă lângă el și a început să lucreze. Întâi a fost o viteză mai mică la roată. Își înmuia mâinile în vasul cu apă și modela bucata de lut. Care brusc a început să se înalțe. A mărit viteza și, concomitent, a crescut și vasul ce părea a fi un fel de vază. A folosit apoi un pieptăn pentru aceste lucrări. Parcă mângâia lutul, iar vasul a prins contur, a devenit mare. Trebuia să lucreze și în interiorul vasului, apoi în exterior, folosind degetele într-un mod greu de explicat. În vreo zece minute a fost gata. Un vas de ceramică numai bun de pus la uscat, ars, glazurat și trimis la decorat. Chira a luat o sârmă subțire, de fapt un instrument folosit pentru această operație, și a desprins vasul de pe roată. Parcă a tăiat mămăliga.

A fost o experiență interesantă, greu de uitat. Cu siguranță, de acum încolo vom privi cu alți ochi vasele de ceramică, cu motive populare. De asemenea, și meșterii trebuie văzuți ca niște adevărați artiști. Iar în Maramureș avem mai mulți astfel de artiști. Vom reveni cu alte nume, alte abordări.

Familia Sitar, unde a crescut Vasile Chira
Despre  Cornel Sitar se poate spune că este meșter popular sau ceramist. Având la bază tainele unui meșteșug transmis din generație în generație, într-o zonă care abundă de tradiție, Maramureşul, băimăreanul face realmente artă adevărată. A impus produsul ieșit din atelierul familiei sale sub numele de „ceramica Sitar“ şi aşa este recunoscut pretutindeni în ţară şi în lume. La consolidarea faimei brandului contribuie toți ceramiștii din casă – Cornel, fratele mai mic Liviu şi soțiile lor, Angela şi Mărioara. Prima dată s-a așezat la roată în 1962, pe când avea 13 ani. Părinții, Petru şi Floarea, olari vestiți ai vremurilor lor, i-au deslușit toate secretele ceramicii. Şi se vede această amprentă a timpului în multe dintre creații. Dar Cornel Sitar a adăugat operelor sale o șlefuire şi o înțelegere aparte, venite din studiu, spirit, fantezie, talent şi inteligență. Este absolvent de studii superioare şi a clădit, alături de alții, supunându-se rânduielilor de atunci, fabrica de ceramică din Baia Mare, care producea obiecte la scară industrială. Timpul liber şi-l petrecea în atelierul de acasă. Acolo, în tihna universului care lega amintiri, pasiune, cunoaștere, lectură, expectativă, căutări etc., a plămădit lutul din grădină cum a dorit. Zi de zi, an de an, a modelat, a creat, până când ceramica sa a căpătat acel ceva special care l-a impus definitiv în atenția specialiștilor.
Artistul a devenit foarte cunoscut în toată România şi multe țări din Europa (Franța, Austria, Olanda, Germania, Anglia), ba chiar şi în SUA. Este unul dintre cei mai premiați ceramiști din România, membru al Academiei de Arte Tradiționale din Sibiu şi românul prezent în prestigiosul muzeu Ashmolean din Oxfort, unde a susținut o demonstrație de olărit tradițional. Vasele „Sitar” (căni, străchini, platouri, farfurii) se găsesc în colecții muzeale şi particulare, în galerii de artă populară din România şi Europa. Nu vorbim aici despre tehnica modelării; amintim doar că în atelierul său a fost readusă la viață ceramica transilvană în albastru de cobalt-Saschiz.