Immanuel Kant - Intemeietorul criticismului

* La 12 februarie 1804, s-a stins din viata Immanuel Kant, la varsta de 79 de ani, dupa o lunga suferinta fizica si intelectuala. Ultimele sale cuvinte au fost „Totul e bine”. Intemeietor al filozofiei clasice germane, Kant a fost unul dintre cei mai mari ganditori ai epocii moderne. Immanuel Kant s-a nascut la 22 aprilie 1724, la Königsberg, in Prusia Orientala. A fost unul dintre cei cinci copii care au atins maturitatea din cei noua nascuti ai parintilor sai. Provenit dintr-un mediu social sarac (tatal sau a fost mester selar), Kant a iesit foarte putin din orasul sau natal, despre care avea sa spuna ca este un oras „adaptat dezvoltarii cunoasterii oamenilor si a lumii, si in care, fara a calatori, aceasta cunoastere poate fi insusita.” Educatia primita de la mama sa a fost una riguroasa, pioasa si deschisa cunoasterii. Kant a invatat sa scrie si sa citeasca la Hospitalschule, intr-o suburbie a orasului. Gratie sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant a putut intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev stralucit, si-a insusit o buna cunoastere a autorilor latini. Invatamantul colegiului era unul preponderent religios, in spirit pietist. Regulile erau stricte si nu existau vacante. Fiecare gest al existentei era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant in „Religia in limitele ratiunii simple” (1793). Studiul limbilor greaca si latina era obligatoriu, alcatuind baza invatamantului teologic. In schimb, nu se predau stiintele naturii si istoria. Cel care i-a deschis gustul pentru studiul literaturii latine clasice a fost profesorul Heydenreich. In 1740, Kant a intrat la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de teologie, dar a urmat si cursurile de filozofie, fizica si matematica. Mentorul sau a fost Martin Knutzen, care l-a indrumat spre studiul filozofiei lui Wolf si al fizicii lui Newton. Kant s-a orientat spre sectiunea clasica. Disciplinele principale erau latina si teologia. In acest timp s-a familiarizat si cu filozofia lui Leibnitz. In 1747, Kant a parasit universitatea inainte de a obtine toate gradele, din cauza mortii tatalui sau. A devenit preceptor in familii nobile sau burgheze din imprejurimile orasului. Tot ca preceptor a lucrat in 1750 la Osterode, in familia unui mare proprietar de pamanturi, si la contele de Keyserling. Intors la Königsberg, Kant a scris „Cosmogonie sau eseu asupra deductiei originii Universului, a formarii corpurilor ceresti si a cauzelor miscarii pornind de la legile miscarii universale a materiei si ale lui Newton”. Kant s-a pregatit pentru Magisterexamen, echivalentul actual al doctoratului, si a obtinut din partea universitatii autorizatia de a preda acolo cursuri de Privatdozent (adica un profesor platit de studentii sai, si nu de catre stat). Pe 12 iunie 1755 a avut loc ceremonia oficiala de promovare solemna in gradul de Magister. In 1765, universitatea l-a numit sub-bibliotecar la Biblioteca regala, un post foarte prost platit, motiv pentru care va renunta la el dupa cativa ani. In 1770, Kant a fost numit profesor titular la catedra de logica si metafizica cu a sa „Disertatie asupra formei si principiilor lumii sensibile si ale lumii inteligibile”. A predat logica, metafizica, stiintele naturii si matematica, iar mai apoi cursuri de geografie fizica, de etica si de mecanica, care i-au atras un auditoriu numeros. Lucrarile perioadei denumite „precriticiste” (1746-1779) reflecta, prin multilateralitatea lor, problematica complexa a epocii „luminilor”, aspiratiile spre eliberare, progres social si stiintific. Ele sunt dominate de critica marginirii rationalismului dogmatic, de incercarea de a valorifica rolul experientei in cunoastere, precum si de preocuparea de a elabora o metoda proprie filozofiei. Ceea ce a cautat Kant a fost, inainte de toate, un fundament pentru uzul ratiunii. Aceasta a fost tema celei dintai mari opere kantiene, scrisa in doar patru luni, „Critica ratiunii pure”, a carei prima editare dateaza din 1781. In „Critica ratiunii pure”, consacrata teoriei cunoasterii, Kant analizeaza problema posibilitatii si valorii stiintei, pe baza fizicii newtoniene, prima sinteza stiintifica profunda a matematicii cu experimentul, model al tuturor disciplinelor stiintifice ulterioare. Kant avea 57 de ani si era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevarata sa opera abia isi facea aparitia. In „Critica ratiunii practice”, publicata in 1787, tema abordata de Kant porneste de la ideea ca ratiunea nu poate cunoaste totul, ea este limitata de domeniul cunoasterii, dar are o valoare in domeniul practic, asadar moral. In 1790 a aparut „Critica puterii de judecare”, care reconciliaza sferele naturii si cele ale libertatii, marcand desavarsirea esentialului filozofiei kantiene. Kant a evidentiat rolul activ al subiectului in cunoastere, deosebirea de esenta dintre senzorial si logic, dintre analitic si sintetic, dintre legea stiintifica si regularitatile empirice (inductive). Ceea ce aduce nou Kant in problema teoriei cunoasterii este ideea unor sinteze intelectuale cu caracter de universalitate si necesitate, prin care se explica si valabilitatea si progresul cunoasterii. Ca reactie fata de empirismul sceptic al lui Hume se constituie apriorismul kantian, care absolutizeaza autoritatea logica si metodologica a universalului. Monumentala opera a lui Kant reprezinta cel mai important moment al epistemologiei clasice, influentand intreaga dezvoltare ulterioara a teoriei cunoasterii. Prin cercetarea critica a facultatilor umane, Kant a trasat si principalele directii ale unei filozofii a culturii. Teza sa fundamentala ramane aceea a activitatii creatoare, constructive a subiectului in toate sferele activitatii spirituale. In 1780, Kant a devenit membru in senatul universitatii, iar in 1787, membru al Academiei de stiinte din Berlin. In 1786 a fost numit rector, titlu conferit de Frederic al II-lea. A predat antropologie, geografie fizica, uneori fizica si matematica. Guvernul prusac i-a interzis sa se ocupe de materiile religioase in cursurile si publicatiile sale, lucru pe care Kant l-a acceptat. In 1797, slabit de varsta inaintata, Kant a renuntat la invatamant. Ultimii ani de viata i-a petrecut intr-o retragere studioasa si solitara. La 12 februarie 1804, s-a stins din viata, la varsta de 79 de ani, dupa o lunga suferinta fizica si intelectuala. Ultimele sale cuvinte au fost „Totul e bine”. Oameni veniti din intreaga regiune au tinut sa participe la funeralii. Depuse in cripta Profesorilor, ramasitele sale pamantesti au fost transferate in 1809 intr-o capela gotica din preajma catedralei din Königsberg (astazi Kaliningrad), iar mormantul sau, ornat cu un bust sculptat de Shadow si o copie a Scolii de la Atena a lui Rafael, poarta inscriptionata fraza celebra din „Critica ratiunii practice”: „Doua lucruri umplu sufletul de o admiratie si o veneratie mereu crescanda si noua, in masura in care reflectia si le intipareste si se ataseaza de ele: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine”. La inceput a fost Kant „Prin bogatia si diversitatea continutului, prin profunzimea si monumentalitatea constructiei, ca si prin insolitul formulei de sinteza si armonizare a domeniilor teoretico-filozofice, opera lui Immanuel Kant constituie un monument de varf si totodata de raspantie in cultura moderna (...). Autor al unei serioase opere stiintifice, prin care a contribuit la eliberarea stiintei de interpretarile scolastice si teologice, si a inscris totodata o pagina memorabila in formarea conceptiei moderne despre univers, Kant ramane insa in principal intemeietorul criticismului, prin care inaugureaza o noua directie si un nou stil in gandirea moderna si da totodata expresie sistematica procesului de autonomizare a valorilor inceput inca in epoca Renasterii si a Reformei” - Alexandru Boboc „La inceput a fost Kant. De fapt, intr-un anumit fel totul a inceput cu Kant, totul, adica marea si poate ultima mutatie a timpurilor moderne” - H. Birault „Cu filozofia sa, Kant a vrut sa fundamenteze activitatea omului in toate domeniile sociale. Omul este in stare sa stapaneasca lumea – aceasta voia sa spuna Kant prin filozofia sa” - M. Buhr Kant este considerat unul dintre cei mai mari ganditori din perioada iluminismului din Germania si unul dintre cei mai mari ganditori din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, Kant a exercitat o influenta enorma asupra dezvoltarii filozofiei din timpurile moderne. In special Fichte, Schelling si Hegel si-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la mostenirea lui Kant. Cei mai multi scriitori si artisti din vremea lui au fost influentati de ideile sale in domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputand fi intelese fara referinta la conceptiile filozofice ale lui Kant. Spirit enciclopedic universal Kant a lucrat trei ani la „Reflectii asupra unei veritabile evaluari a fortelor vii”, lucrare care va fi imprimata in 1746, dar a carei versiune definitiva dateaza din 1749. In 1754, a publicat lucrarea cu titlul „Putem sti daca Terra imbatraneste din punct de vedere fizic?”, iar un an mai tarziu „Istoria universala si teoria cerului sau eseu asupra conceptiei si originii mecanice a ansamblului Universului dupa principiile lui Newton”. Ultima lucrare a aparut anonim si continea o dedicatie pentru regele Frederic al II-lea. In 1756, Kant a elaborat o teorie a vanturilor, o alta asupra deosebirii dintre structura corpului uman de aceea a animalelor (1771), o scriere asupra influentei Lunii asupra vremii (1794), alta asupra vulcanilor de pe Luna descoperiti de astronomul Herschel. In 1758, in lucrarea „Miscare si repaus”, Kant a examinat ceea ce el a numit forta de inertie care se manifesta in ciocniri, in intreruperi bruste ale miscarii sau ale starii de repaus. In lucrarea „Istoria generala a naturii si teoria cerului” (1775), Kant a formulat o noua ipoteza asupra sistemului solar, contrazicand conceptia metafizica despre natura si inlaturand teza „impulsului primar”. Ioan BOTIS