„Îmi place să cred că între mine şi Teatru există un mariaj fericit”

Rep: De ce actor şi nu orice altceva?

Liviu Topuzu: Cred că şi profesiile îşi aleg practicanţii lor, în aceeaşi măsură în care un individ poate opta pentru o profesie sau alta. Niciodată „orice altceva” nu poate fi o profesie. Poate, însă, să fie o opţiune pentru oricare individ! Sunt bucuros că teatrul, ca şi fenomen, ca şi mod de viaţă, mă lasă în preajma lui, înlăuntrul lui. E „2 în 1”. Fericirea şi responsabilitatea pe care o presupune această fericire. Îmi place să cred că între mine şi Teatru există un mariaj fericit. Temporar, desigur.

Rep: Cât de „profitabilă” e profesia asta? Care a fost cea mai mare bucurie care ţi-a adus-o în carieră? Care e marea dezamăgire legată de ea?

L.T.: Desigur că o să răspund cu o banalitate. Profitul nu se poate calcula nici în fluturaşi de salariu, nici în onorarii, nici în ciubucuri. Declaraţia mea de avere ar suna, dacă ar fi să răspund pe bune: Fac teatru, slavă Domnului! Nu ştiu unde să depun declaraţia asta şi, mai ales, cine mi-ar lua-o în serios. Cea mai mare bucurie este, deci, asta: că pot trăi din profesia asta. De aproape douăzeci de ani. Dezamăgit sunt doar când nu pot eu face faţă tuturor provocărilor primite. În teatru am învăţat să îmi placă realmente şi ceea ce nu îmi place la prima vedere. Să am răbdare, să înţeleg, să tolerez, să… Toate la timpul prezent. Asta cred că e cea mai mare lecţie pentru mine pe care mi-a dăruit-o viaţa în teatru: Prezentul. Aşa e teatrul şi aşa e şi viaţa. Ori e prezent, ori nu există decât ca simulare.

Rep: Ce te-a adus în Baia Mare şi cum te-ai acomodat (dacă ai făcut-o) aici? Chiar dacă îţi place mult apa (îţi place?!?), de la Băi(leşti) la Baia (Mare) e totuşi o diferenţă…

L.T.: Băi, ce întrebare!... Păi, dacă am plecat de la BĂI, LE ŞTII, nu-i chiar o mirare că am ajuns într-o BAIE MARE! Dincolo de calamburul ăsta nu foarte reuşit, mai cred că ele, cuvintele au o curăţenie a lor de care ne pot molipsi şi pe noi, cei care le folosim. Am venit în Baia Mare la invitaţia lui Claudiu Pintican. Ne cunoaştem foarte bine şi calităţile şi defectele ca orice buni prieteni. Am fost educaţi în aceleaşi principia, împărtăşim în cele mai multe cazuri aprecieri comune despre valorile legate de teatru, deci putem face o echipă care să poată să susţină coerent un proiect managerial propus şi acceptat. Până acum ecourile sunt mai mult decât încurajatoare, după o primă stagiune nu tocmai comodă.

Apa îmi place nu numai pentru că ne ţine de sete şi ne spală. Mistic vorbind, ea este un lichid al comunicării. Umple fidel orice colţişor al oricărui vas în care e turnat. Şi e responsabilă de viaţă. Ca şi teatrul. Ne îmbătăm cu apă rece în teatru? Ei bine, fie şi aşa, dacă limpezimea asta a apei mistice, mereu curgătoare ne poate lămuri/limpezi toate tulburările pe care le acumulăm în viaţa civilă. Dionysos le dăruia celor care credeau în el delirul mistic, iar celorlalţi beţia vulgară. Aşa spune o legendă.

Rep: În ce postură te simţi mai confortabil, în cea de actor sau în cea de regizor? Nu-mi răspunde laconic, dă-mi detalii.

L.T.: Sunt două ipostaze destul de diferite a creatorului de teatru. Dacă unul are o viziune cuprinzătoare asupra unui spectacol, nu neapărat doar formală, celălalt are responsabilitatea profunzimii şi înălţimii prezenţei sale în reprezentaţiile spectacolului. Nu confortul sau uşurinţa realizării unui rol sau a unei viziuni regizorale e importantă pentru creatorul de teatru, ci frământul personal care conduce la apariţia viziunii sau la cea a interpretării. Fireşte că şi rolul şi viziunea au corespondent în public. Dacă nu ai ecou strigi degeaba, pe orice vârf de munte te-ai afla. Dacă un actor nu plânge şi lacrimile spectatorilor rămâne doar o păpuşă frumoasă şi rece. Iar regizorul un demiurg care suferă de singurătate în puzderia de lumi pe care tocmai le-a creat. Un rol este ca o experienţă de viaţă. Poţi să fii neglijent, sau să o trăieşti cu toată voluptatea pe care o presupune. Regizorul ştie să facă o echipă, să îi armonizeze energiile creatoare, şi în plan tehnic şi în cel artistic, actorul înţelege, acceptă, se pune la dispoziţia echipei, îşi îmbogăţeşte şi îşi rafinează propriile energii pe care le introduce în acest fluid comun iniţiat de regizor. Şi de fiecare data, în fiecare zi se naşte o energie nouă, care trebuie înţeleasă, drămuită, rafinată şi dăruită, într-un sfârşit publicului cu care începe un alt nou circuit al energiilor. Toate în Prezent!

Rep: Care e cel mai mare vis pe care l-ai avut, legat de cariera ta? Chiar dacă e suprarealist, povesteşte-mi-l.

L.T.: Nu îl leg de carieră. Eu nu prea cred în carieră. Asta e o ocupaţie adiacentă în orice profesie. De aceea de multe ori preocuparea pentru carieră o înlocuieşte treptat pe cea legată strict de profesie.

Cel mai mare şi mai complex vis se numeşte Divina comedie. E un tablou uriaş despre un subiect uriaş: Omul. În succesiunea ei de ipostaze, remarcabile sau condamnabile, în orice caz exemplare, capodopera lui Dante Aligheri este o poveste a omenirii şi a individului. Mi-ar plăcea să pot spune şi eu povestea asta.

Rep: Ce-ţi place cel mai mult să faci, când nu eşti pe scenă?

L.T.: Să joc fotbal, să stau de vorbă, să citesc, să scriu, să fumez, să cunosc oameni şi locuri noi, să mă joc… Nu-mi place să fiu singur. Cred că ăsta e un defect profesional!

Rep: Crezi că toţi actorii sunt oameni şi toţi oamenii sunt actori?

L.T.: Oh, da! Nu cred că mai avem nevoie de argumente în plus. Asta e o temă veche de când lumea, pe care Shakespeare a formulat-o într-un chip strălucit. Doar să fim atenţi cât să putem percepe, accepta şi înţelege realitatea cu care intrăm în contact. Nu ştiu să trag o linie de demarcaţie între unde se termină omul şi unde începe actorul. Sau invers.

Rep: Alege o singură variantă din cele pe care ţi le ofer:

Necăsătorite, divorţate sau văduve?

Ionesco, Shakespeare sau Caragiale?

Rock, blues sau jazz?

Piramidele de la Gizeh, Marele zid chinezesc sau Sagrada Familia?

Picasso, Dali sau Braque?

Zaibăr, pălincă sau bere?

Comedie, dramă sau tragedie?

Scorsese, Kubrick sau Spielberg?

L.T.: A, B, C, D, E, F, G, H: TOATE. E singura variantă pe care mi-o propui.

„Declaraţia mea de avere ar suna, dacă ar fi să răspund pe bune: Fac teatru, slavă Domnului! Nu ştiu unde să depun declaraţia asta şi, mai ales, cine mi-ar lua-o în serios. Cea mai mare bucurie este, deci, asta: că pot trăi din profesia asta. De aproape douăzeci de ani. Dezamăgit sunt doar când nu pot eu face faţă tuturor provocărilor primite. În teatru am învăţat să îmi placă realmente şi ceea ce nu îmi place la prima vedere. Să am răbdare, să înţeleg, să tolerez, să … Toate la timpul prezent”.

Liviu Topuzu

 

 

„Dacă nu ai ecou strigi degeaba, pe orice vârf de munte te-ai afla. Dacă un actor nu plânge şi lacrimile spectatorilor rămâne doar o păpuşă frumoasă şi rece.

Iar regizorul un demiurg care suferă de singurătate în puzderia de lumi pe care tocmai le-a creat”.

Liviu Topuzu