Iluzionistul imaginii

Dupã o absenþã de 35 de ani, Onisim Colta se întoarce în Baia Mare cu o expoziþie personalã de excepþie. Cele 140 de lucrãri expuse în galeriile Muzeului de Artã din Baia Mare contureazã imaginea unui artist de valoare. De mare profunzime simbolisticã, ele satisfac ºi nevoia de ludic a artistului, pãstrând o aurã de mister tulburãtor. Carte de vizita S-a nãscut la 10 iunie 1952, în Baia Sprie. Absolvent al Liceului de Artã din Baia Mare ºi al Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj Napoca. Membru UAP din 1980; membru IAA din 1995. Din 1998, conferenþiar universitar la Facultatea de Arte Vizuale Oradea. Are lucrãri în colecþii particulare ºi de stat în România, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Vatican, Franþa, Italia, Grecia, Germania, Olanda, Israel, SUA, Belgia, Elveþia, Japonia, Singapore ºi Slovacia. Dintre premiile obþinute, amintim: Premiul tineretului – Bienala Naþionalã de Desen Arad (1998), Premiul UAP (1988), Marele Premiu al UAP (1999), Premiul Rotary Club International Arad (1999), Premiul pentru picturã al UAP Arad (2000). Prin alãturarea unor elemente oarecum insolite, opera lui Onisim Colta poate fi consideratã una cu inflexiuni neodadaiste. Mai mult, ea este o veritabilã poezie materializatã. Reporter: Cum e întoarcerea acasã? Onisim Colta: E o senzaþie oarecum similarã cu cea a fiului risipitor. Mã întorc dupã 35 de ani de la plecarea de aici ºi sigur cã mã întorc cu emoþie, pentru cã o expoziþie la Baia Mare mã responsabilizeazã mai mult decât una la Bucureºti. Aici am primit primele indicaþii despre picturã ºi nu mi-e totuna cum mã privesc foºtii profesori. Am emoþii, dar am ºi un dram de împãcare, pentru cã nu vin oricum. Rep.: Aþi fost comparat cu un artist borgesian. De ce? O.C.: Probabil pentru cã am inclus în multe lucrãri elementul nisip... de la aerul acesta de atemporalitate pe care îl dã un obiect îmbrãcat în nisip. Interior, eram pregãtit pentru acest demers, dar s-a ºi întâmplat ceva ciudat: a venit o trupã de teatru din Algeria ºi a adus niºte saci de nisip pentru scenografie. Nisipul avea exact nuanþa care îmi trebuia ºi venea exact de unde trebuia: din Sahara. L-am cernut ºi am început sã „îmbrac” obiectele în nisip. Din start, eu sunt fascinat de Egipt ºi deºert, ca loc predispus ascezei spirituale, la polul opus suculenþei ºi sexualitãþii junglei. Rep.: Folosiþi multe simboluri creºtine care, alãturi de luminã, au fãcut sã se spunã despre dumneavoastrã cã restauraþi spiritul icoanei. Vã regãsiþi în aceastã afirmaþie? O.C.: Da, ca atitudine. Sigur cã eu nu pictez icoane, dar încerc sã înzestrez lucrãrile cu o aurã. Folosesc chiar un „citat” dintr-o lucrare a lui Rubliov, un fragment pãstrat dintr-un Christos excepþional. Aceasta este o apetenþã tipic postmodernã, dar eu încerc sã o integrez organic în relaþie cu lemnul, cu materii organice care amintesc prin ele însele de zona Maramureºului. În destinul maramureºeanului, lemnul este fundamental, de la poartã ºi casã pânã la sicriu ºi crucea de pe mormânt. Îl simt în vârfurile degetelor ºi de aceea pictura mea conþine atâta fibrã de lemn. Credinþa creºtinã ºi nebunia postmodernã Rep.: Cum reuºiþi sã îmbinaþi munca de artist plastic cu cea de scenograf? O.C.: La începuturi, am avut senzaþia cã munca de scenograf nu lasã nici un efect asupra celei de pictor ºi, treptat, am constatat cã a rãbufnit o energie de acolo care a spart graniþele dintre cele douã activitãþi ºi acuma, de câþiva ani, nevoia de exprimare tridimensionalã a luat amploare, începe sã cucereascã spaþiul. O expoziþie de-a mea, exagerând desigur, este oarecum totalã, pentru cã realizeazã un dialog între bidimensionalitatea picturii sau a desenului ºi formele adaptate la spaþiu. Rep.: Ce vã inspirã cel mai mult? O.C.: Credinþa creºtinã. Aici simt cã e o minã de aur care deschide posibilitãþi imense de interpretare, de nuanþare, de transmitere a acestui mesaj, unul al salvãrii. Dacã în nebunia asta postmodernã, când totul este relativizat, putem chiar vorbi de o absolutizare a relativitãþii în postmodernism, cred cã se poate reveni, chiar cu mijloacele postmodernismului, la centru, la cãutarea centrului. Dupã atâta energie centrifugã, ar trebui sã revenim la una centripetã. Eu sunt „geamãn” ºi în mine coexistã douã fiinþe, fiecare dintre ele cerându-ºi dreptul la exprimare. Intenþia transmimeticã ºi deºertãciunea Rep.: Vã simþiþi un iluzionist al imaginii? O.C.: Folosesc efecte de tromp’ loil nu de dragul performanþei în sine, a redãrii materialului în manierã hiperrealistã. Hiperrealismul este, dupã pãrerea mea, sec ºi are o atitudine pasivã. Tot ce ºi-a dorit el este performanþa redãrii fidele, pânã la suprapunerea cu fotografia. Unii pictori pictau dupã proiecþii sau chiar peste fotografie. Pe mine mã intereseazã doar din punct de vedere tehnic. Se poate vedea în lucrãrile mele cã, în spatele fiecãrei redãri fidele, existã o intenþie transmimeticã, o încercare de trecere dincolo de coaja lucrurilor. Imaginea este doar un vehicul spre altceva, de dincolo de lucruri. Hiperrealismul þine de jocul, de luciul mãrgelelor de sticlã, nu de profunzimi, dar pe mine m-a interesat doar ca mijloc tehnic. Rep.: De ce credeþi cã s-a spus cã vã afirmaþi misoginia în raport cu fantasma realitãþii? O.C.: Mi se pare cã este o afirmaþie a lui Pavel ªuºarã. E un dram de adevãr în aceastã afirmaþie, dar este oarecum pe muchie de cuþit, pentru cã nu detest cutele realitãþii. Mã fascineazã, iubesc lucrurile umile, dar niciodatã nu mã opresc la nivelul lor. Asta este diferenþa ºi prin asta amintesc de Ecleziastul: „Totul este deºertãciune”. Dar dincolo de aceastã deºertãciune este o speranþã: trimiterea la divinitate. Deºertãciunea se petrece doar la nivelul concretului, dar dincolo de acest concret existã o instanþã superioarã. Opþiuni ºi argumente l Rubliov sau Mondrian? Rubliov. l Sagrada Familia sau Notre Dame de Paris? Notre Dame. l Lemnul sau metalul? Lemnul. l Dinamo sau Steaua? Steaua. l Blonde sau brunete? E vorba de femei? Brunete... l Vin sau bere? Vin. Ioan BOTIS