Ilich Ramírez Sánchez. Şacalul

În 1994, Carlos „Şacalul” urma să sufere o operaţie minoră la un testicul într-un spital din Sudan. La două zile după operaţie, oficialii sudanezi i-au spus că trebuie mutat într-o vilă pentru a fi protejat de o posibilă tentativă de asasinat şi că va primi gărzi de corp personale. În noaptea următoare, gărzile de corp au intrat în camera lui în timp ce dormea, l-au tranchilizat, l-au legat şi l-au luat din vilă. La 14 august 1994, Sudanul l-a transferat agenţilor francezi de la DST, care l-au dus la Paris pentru a fi judecat.

După arestare, Carlos „Şacalul” a fost acuzat de asasinarea, la Paris, a doi poliţişti şi a informatorului Michel Moukharbal în 1975 şi a fost închis temporar în închisoarea La Santé din Paris. În 1996, o majoritate a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului i-a respins cererea legată de capturarea sa.

Procesul a început la 12 decembrie 1997 şi a luat sfârşit la 23 decembrie, când a fost găsit vinovat şi condamnat la închisoare pe viaţă. A fost apoi transferat de la Le Santé la închisoarea Clairvaux. În 2001, într-o ceremonie musulmană, Ramírez Sánchez s-a căsătorit cu avocata sa, Isabelle Coutant-Peyre, deşi era căsătorit cu a doua sa soţie. În iunie 2003, Carlos a publicat o colecţie de scrieri din celula sa.

Cartea, al cărui titlu este Islamul revoluţionar, încearcă să explice şi să apere violenţa în termeni de luptă de clasă. În carte, el îşi exprimă susţinerea pentru Osama bin Laden şi atacurile îndreptate asupra Statelor Unite.

În 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat o plângere a lui Ramírez Sánchez că anii de încarcerare în izolare ar constitui „tratament inuman şi degradant”. Deşi curtea i-a respins cererea, în 2006 el a făcut apel. Preşedintele Venezuelei, Hugo Chávez, l-a lăudat pe Ramírez Sánchez, spunând în 2009, într-un discurs, că a fost condamnat pe nedrept şi că nu era terorist, ci „luptător revoluţionar”.

Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Şacalul (n. 12 octombrie 1949), este un venezuelan condamnat la închisoare pe viaţă pentru crimă în Franţa şi care a colaborat cu organizaţii comuniste, naţionaliste arabe şi islamiste. Botezat după Vladimir Ilici Lenin de către tatăl său marxist, Ramírez Sánchez s-a alăturat mişcării de tineret a Partidului Comunist din Venezuela. El s-a înscris la o universitate din Moscova, celebră pentru recrutarea de tineri comunişti străini.

În 1970, s-a oferit voluntar în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. În Liban, şi-a terminat pregătirea la o şcoală la care predau militari irakieni. După mai multe atentate nereuşite, Ramírez Sánchez a devenit celebru în 1975 pentru un raid în cartierul general al OPEC din Viena, soldat cu moartea a trei oameni. Acesta a fost urmat de o serie de atacuri împotriva unor ţinte occidentale.

Mulţi ani, el a fost printre cei mai căutaţi fugari internaţionali. Carlos a fost poreclit „Şacalul” de ziarul The Guardian, după romanul lui Frederick Forsyth, „Ziua Şacalului” despre care se spunea că se află printre obiectele sale personale. Arestat în Sudan în 1994 şi extrădat în Franţa, Carlos ispăşeşte o condamnare la închisoare pe viaţă în Penitenciarul Clairvaux, condamnat fiind pentru uciderea a doi agenţi francezi ai DST (contrainformaţii) şi a unui presupus informator. În 2001, s-a căsătorit cu avocata sa într-o ceremonie musulmană. Carlos este susţinător al islamismului radical, prin cartea sa „Islamul revoluţionar”.

Ramírez Sánchez s-a născut în statul Táchira, Venezuela. Deşi mama sa dorea ca primul ei născut să aibă un prenume creştin, tatăl său, un avocat marxist, l-a botezat Ilich, după Vladimir Ilici Lenin (iar ceilalţi doi fraţi mai mici ai săi au fost botezaţi „Lenin” şi „Vladimir”). A învăţat la o şcoală din Caracas şi s-a alăturat mişcării de tineret a partidului comunist în 1959. După ce a participat la a treia Conferinţă Tricontinentală în ianuarie 1966 împreună cu tatăl său, Ramírez Sánchez a petrecut vara la Tabăra Matanzas, o şcoală de luptători de gherilă condusă de directoratul de informaţii cubanez lângă Havana. Părinţii lui au divorţat în acelaşi an. Mama a luat copiii cu ea la Londra, unde ea a studiat la Stafford House College din Kensington şi la London School of Economics. În 1968, tatăl lui a încercat să-l înscrie pe Illich şi pe fratele lui la Sorbona în Paris, dar în cele din urmă a ales Universitatea Patrice Lumumba din Moscova. Conform BBC, aceasta era „un centru notoriu de recrutare a tinerilor comunişti străini în Uniunea Sovietică”. A fost exmatriculat din universitate în 1970.

De la Moscova, Ramírez Sánchez a plecat la Beirut, Liban, unde s-a oferit voluntar în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei în iulie 1970. A fost trimis la o tabără de pregătire pentru voluntarii străini organizată lângă Amman, Iordania. După ce a terminat pregătirea, a trecut la o altă şcoală, cu numele de cod H4, cu profesori din cadrul armatei irakiene, aflată lângă graniţa dintre Siria şi Irak.

După ce a terminat pregătirea pentru luptele de gherilă, Carlos a jucat un rol activ pentru FPEP în nordul Iordaniei în timpul conflictului Septembrie Negru din 1970, câştigând o reputaţie de luptător.

După ce organizaţia a fost gonită din Iordania, a revenit la Beirut. A fost trimis să se pregătească cu Wadie Haddad. În cele din urmă a părăsit Orientul Mijlociu pentru a studia la Polytechnic of Central London (astăzi, Universitatea Westminster), continuând, se pare, să lucreze pentru FPEP. În 1973, Carlos era din nou asociat cu FPEP, care efectuase o tentativă de asasinat împotriva lui Joseph Sieff, un om de afaceri evreu, vicepreşedinte al British Zionist Federation. Atacul a fost anunţat ca răspuns pentru asasinarea în Paris de către Mossad a lui Mohamed Boudia, un lider FPEP.

Carlos a recunoscut că a fost responsabil de un atentat eşuat la Bank Hapoalim din Londra şi de atacuri cu maşini-capcană asupra a trei ziare franceze acuzate de tentă proisraeliană. El a susţinut că a aruncat grenada către un restaurant parizian într-un atentat care a ucis două persoane şi a rănit 30. Apoi, a participat la două atacuri cu grenadă cu rachetă asupra avioanelor El Al din Aeroportul Orly de lângă Paris, în zilele de 13 şi 17 ianuarie 1975.

La 27 iunie 1975, omul de contact al lui Carlos în FPEP, libanezul Michel Moukharbal, a fost arestat şi interogat de agenţia internă de informaţii franceză DST. Când trei agenţi neînarmaţi ai DST au încercat să vorbească cu Carlos la o casă din Paris în timpul unei petreceri, el i-a împuşcat pe cei trei, ucigând doi dintre ei, şi l-a ucis şi pe Moukharbal. Carlos a reuşit să fugă prin Bruxelles la Beirut.

De la Beirut, Carlos a participat la plănuirea atacurilor asupra cartierului general al OPEC din Viena. La 21 decembrie 1975, el a condus echipa de şase oameni (din care făcea parte şi Gabriele Kröcher-Tiedemann) care a atacat întrunirea la vârf a liderilor OPEC: au luat peste 60 de ostatici, au ucis trei persoane, un poliţist austriac, un irakian angajat al OPEC şi un membru al delegaţiei libiene. Carlos a cerut ca autorităţile austriece să citească la radio şi televiziune din două în două ore un comunicat privind cauza palestiniană. Pentru a evita execuţia unui ostatic la fiecare 15 minute, guvernul austriac a acceptat şi a difuzat comunicatul.

La 22 decembrie, guvernul a dat FPEP şi celor 42 de ostatici un avion cu care aceştia au fost transportaţi la Alger, aşa cum s-a cerut în schimbul eliberării ostaticilor. Fostul pilot militar britanic Neville Atkinson, pe atunci pilot personal pentru liderul libian Muammar al-Gaddafi, i-a dus pe Carlos şi pe mai mulţi terorişti, printre care şi Hans-Joachim Klein, un susţinător al grupării Baader-Meinhof şi membru al Celulelor Revoluţionare, şi pe Gabriele Kröcher-Tiedemann, la Alger. Aceşti terorişti au ajuns în cele din urmă la Bagdad. Treizeci de ostatici au fost eliberaţi acolo. Atkinson a dus avionul DC-9 la Tripoli, unde au mai fost eliberaţi şi alţi ostatici, înainte de a reveni la Alger. Ultimii ostatici au fost eliberaţi acolo şi unii terorişti au primit azil.

În anii de după raidul de la OPEC, Bassam Abu Sharif, un alt terorist FPEP, împreună cu Klein au susţinut că Carlos a primit o sumă mare de bani în schimbul eliberării ostaticilor arabi şi că îi păstrase pentru el. Se spune că suma era între 20 şi 50 de milioane de dolari, iar sursa lor nu este sigură, deşi, conform lui Klein, provenea „de la un preşedinte arab”. Carlos le-a spus ulterior avocaţilor că banii au fost plătiţi de saudiţi în numele iranienilor şi că au fost „deviaţi pe drum şi pierduţi de Revoluţie”.

Carlos a plecat din Algeria în Libia şi apoi la Aden, unde a participat la o întrunire a oficialilor FPEP în care a fost pus să justifice de ce nu a executat doi ostatici OPEC - ministrul de finanţe al Iranului, Jamshid Amuzgar, şi ministrul petrolului din Arabia Saudită, Ahmed Zaki Yamani. Liderul FPEP Wadie Haddad l-a exclus pe Carlos pentru că nu a executat ostaticii şi pentru că nu s-au îndeplinit cerinţele FPEP.

În septembrie 1976, Carlos a fost arestat, reţinut în Iugoslavia, şi trimis la Bagdad. A ales să se stabilească la Aden, unde a încercat să înfiinţeze o Organizaţie de Luptă Armată, formată din rebeli sirieni, libanezi şi germani. A avut legături cu Stasi, poliţia secretă est-germană. Ei i-au dat un birou şi case conspirative în Berlinul de Est, 75 de angajaţi şi maşină de serviciu, permiţându-i să poarte armă în public. Acolo se crede că Ramírez Sánchez a pus la cale atacurile asupra mai multor ţinte din Europa, inclusiv cel de la sediul Radio Europa Liberă din München, din februarie 1981.

În august 1983, a atacat Maison de France din Berlinul Occidental, ucigând un om şi rănind alţi douăzeci şi doi. La 31 decembrie 1983, s-au detonat bombe în două trenuri TGV franceze, ucigând patru pasageri şi rănind alţi zeci de oameni. La câteva zile de la atentate, Ramírez Sánchez a trimis scrisori către trei agenţii de presă separate prin care revendica atentatele ca răzbunare pentru bombardamentele franceze efectuate cu o lună în urmă împotriva unei tabere FPEP din Liban.

După căderea comunismului în Germania de Est, istoricii au analizat dosarele Stasi şi au demonstrat o legătură între Ramírez Sánchez şi KGB, prin intermediul poliţiei secrete est-germane. Când Leonid Brejnev a vizitat Germania de Est în 1981, Ramírez Sánchez nu a efectuat niciun atac, la cererea KGB, deşi serviciile de informaţii occidentale se aşteptau la activităţi teroriste în această perioadă. La un moment dat, Securitatea din România l-a angajat pe Carlos să asasineze disidenţi români care locuiau în Franţa.

Cu susţinerea condiţionată a regimului irakian şi după moartea lui Haddad, Ramírez Sánchez şi-a oferit serviciile grupării sale către FPEP şi alte grupări. Primul atac ar putea fi unul eşuat, cu rachetă, asupra centralei termonucleare Superphénix din Franţa, la 18 ianuarie 1982. În februarie 1982, doi membri ai grupului - teroristul elveţian Bruno Breguet şi soţia lui Ramírez Sánchez, Magdalena Kopp - au fost arestaţi la Paris, într-o maşină în care s-au găsit explozibili. După arestare, gruparea a detonat mai multe bombe în Franţa, în vreme ce Ramírez Sánchez a făcut lobby pentru eliberarea celor doi. Aceste atacuri au dus la sporirea presiunii internaţionale asupra statelor din Europa de Est care îl tolerau pe Ramírez Sánchez.

Timp de peste doi ani, el a locuit în Ungaria, într-un cartier select al Budapestei.

Principalul său intermediar pentru sursele sale de finanţare, cum ar fi Gaddafi sau dr. George Habash, era un prieten al sorei lui, „Dietmar C”, un celebru terorist german, lider al brigăzii Pantera a FPEP. Ungaria l-a expulzat pe Ramírez Sánchez spre sfârşitul lui 1985 şi i s-a refuzat ajutor în Irak, Libia şi Cuba, înainte de a găsi susţinere în Siria. S-a stabilit la Damasc, împreună cu Kopp şi cu fiica lor, Elba Rosa. Guvernul sirian l-a obligat pe Ramírez Sánchez să rămână inactiv, şi el nu a mai fost perceput ca o ameninţare. În 1990, guvernul irakian l-a abordat cu unele oferte, iar în septembrie 1991 a fost expulzat din Siria. După o şedere temporară în Iordania, s-a considerat mai bine protejat în Sudan şi s-a mutat la Khartoum.

În cariera lui Carlos, petrecută în mare parte în timpul Războiului Rece, în Occident s-a vehiculat ideea că ar fi fost agent KGB. Unele atacuri i-ar fi fost atribuite din lipsa altor suspecţi. El însuşi probabil că s-a lăudat cu misiuni inexistente, care au creat şi mai multă derută. Agenţiile de informaţii franceze şi americane au făcut autorităţilor sudaneze mai multe oferte.

În 1994, Carlos urma să sufere o operaţie minoră la un testicul într-un spital din Sudan. La două zile după operaţie, oficialii sudanezi i-au spus că trebuie mutat într-o vilă pentru a fi protejat de o posibilă tentativă de asasinat şi că va primi gărzi de corp personale. În noaptea următoare, gărzile de corp au intrat în camera lui în timp ce dormea, l-au tranchilizat, l-au legat şi l-au luat din vilă. La 14 august 1994, Sudanul l-a transferat agenţilor francezi de la DST, care     l-au dus la Paris pentru a fi judecat.