IEUDUL – PRIMUL SAT SUPUS COLECTIVIZĂRII ÎN MARAMUREŞ

” În anii ’50 s-a înfiinţat prima gospodărie colectivă în comuna noastră. Şi apoi una la Săpânţa, două sate care au fost socotite reacţionare. Au început şicane de toate formele, procese de sabotaj pentru cote: i-au încărcat pe oameni, ei nu le-au putut da şi atunci i-au arestat,dar şi cei care au putut da cotele tot n-au scăpat. De exemplu, un om de la noi a rezistat, şi atunci ce-au făcut ca să-l poată aresta? A fost programat ca să treiere la data de cutare, dar chiar în aceeaşi zi l-au trimis să scoată lemne de la Vişeu, departe de comună, şi atunci l-au putut băga la sabotaj. Cât i-au dat? Unşpe ani, domnule, pentru că n-a treierat. Sute de cazuri de astea au fost. Ne-au şicanat în tot felul: veneau în miezul nopţii să mergi să le dai declaraţii la securitate! Şi oamenii sigur că s-au speriat, şi unii au luat drumul pădurii.

Pe unii ne-au arestat în grup şi ne-a condamnat Tribunalul Militar din Cluj, iar cu vitele noastre, pe care le-au confiscat, şi cu averile noastre s-a înfiinţat colectivul. Nu s-au înscris în colectiv decât slugi, venite din alte sate, care n-au avut pământ. Cu tot ce-am avut noi şi ne-au luat s-a întemeiat colectivul. La început au fost puţini, vreo 50, că au rezistat oamenii până în ’62 şi doar atunci s-au înscris. Înainte de înscriere le-au făcut procese de sabotaj, până ce-au ajuns şi bărbatul şi femeia închişi şi au rămas pruncii singuri în sat. Aşa a început colectivizarea în Maramureş, unde, vedeţi şi dumneavoastră, nu-i loc de colectivizare, aici pe dealurile astea. Multe s-au mai pătimit, dar eu nu ştiu, că n-am însemnat, şi eu sunt ţăran, nu intelectual ca să ştiu cum e situaţia.

Între timp au mai fost şi problemele de când am fost alipiţi la Ucraina. Puţini ştiţi, poate, că judeţul ăsta a fost alipit la Ucraina. Am rezistat şi atunci şi am scăpat. Când ne-au alipit, ne-au dat dispoziţii să facem un recensământ pe judeţ, cu semnături, şi le-au prezentat la Bucureşti ca cerere a populaţiei din Maramureş pentru alipire la Ucraina. Noi nu ştiam ce se întâmplă la Bucureşti, unde era guvernul Rădescu. Am trimis doi delegaţi, învăţătorii Vancea şi Văleanu din Sighet, ca să informeze la Bucureşti, să spună ce se întâmplă aici. Au mers acolo, era în jur de 1 martie 1945, dar Rădescu le-a spus :”Nu avem ce vă face, că voi aţi cerut alipirea la Ucraina”, iar ei au spus situaţia cum e. Au mers şi la Comisia Aliată de Control, dar au primit acelaşi răspuns.

Când am aflat, noi am făcut o şedinţă, mai bine zis intelectualii, că eu sunt simplu ţăran, dar le-am trăit toate astea de la început şi sunt dintre cei puţini care au rămas. Au zis: „Să nu ne supunem” şi am venit şi am protestat la Comandamentul Rusesc de aici din Sighet şi ne-au admis o manifestaţie paşnică. Am anunţat toate satele de pe Iza şi de pe Valea Vişeului, Borşa, dar s-a întâmplat o neregulă. Cum era atunci după război, borşenii au venit înarmaţi, oamenii au mai băut şi pe parcurs au început să tragă. Din Sighet ne-au trimis vorbă să oprim manifestaţia că nu ne dă voie să intrăm în oraş, altfel se întâmplă o nenorocire. Ne-am întors de la jumătatea drumului, de la Bârsana. Ce-i de făcut? Am venit noi, după aceea, câţiva din plasa Iza – directorul şcolii şi doi cetăţeni din fiecare sat – la comandantul pieţii, un maior rus. Aici, în Sighet, era o divizie rusească, cu un general, dar la politic era maiorul. I-am spus ce e şi zice: „Mergeţi şi întrebaţi-l pe Odoviciuc de ce v-a schimbat prefectul.” Eram şi eu când au fost la prefectură, dar ne-au bruftuluit şi ne-au scos afară. Pentru că era zi de târg, noi am mers şi am anunţat populaţia şi ne-am întors mulţi de tot. O delegaţie am trimis-o la comandamentul rus,      i-am spus ce se întâmplă la prefectură, că i-au arestat pe ai noştri, şi el a dat un telefon şi i-a eliberat. Ne-am dus acasă. Ce-i de făcut? Am făcut o şedinţă la noi, la plasă: ne supunem, sau nu ne supunem? Am hotărât să nu ne supunem.

Ei au încercat să se extindă prin sate,  dar nu puteau, mai ales pe la noi. Dar, oamenii de la o vreme s-au săturat de şicane şi atunci ei s-au extins în tot judeţul. Nu mai protesta nimeni în masă, public. Noi ne-am hotărât, totuşi, să rezistăm. Patru luni n-am luat contactul cu prefectura. Era în timpul războiului şi trebuiau date cote pentru război, dădeam partea noastră la cotă, la Dragomireşti, unde era un comandant rus. La plasă era prim-pretor Ilie Luşco, un avocat din Dragomireşti. El a venit la noi şi ne-a zis să-i arestăm noi, pentru că nu se bizuia pe oamenii lui. Eu atunci eram primar în sat şi i-am spus că vom vedea ce va fi când vor veni la noi. În sat aveam un preot dârz, Dunca Ion, zis Joldea, el a fost sufletul mişcării. Tocmai atunci a murit protopopul din Dragomireşti şi preotul a trebuit să se ducă la înmormântare. M-aş fi dus şi eu, dar el a zis: „Nu veni că chiar atunci se poate întâmpla.” Şi chiar atunci s-a întâmplat.

A venit o patrulă înarmată de la judeţ, erau şase inşi şi cu un agronom. Au venit la primărie şi i-am întrebat:”Cu ce ocazie veniţi?” Zice: „Vrem să facem reforma agrară.” „În numele cui veniţi dumneavoastră?”. „În numele guvernului de la Ujgorod.” (guvernul ucrainean instalat peste Tisa). „Domnule, noi nu recunoaştem guvernul de la Ujgorod, noi recunoaştem guvernul românesc de la Bucureşti. Dacă veniţi în numele lui bine, dacă nu... Dar la reforma agrară de ce veniţi înarmaţi? Vă rog să puneţi armele jos. Ei au pus mâna pe arme să se apere, dar oamenii noştri erau amestecaţi printre ei şi i-au dezarmat imediat. Aşa i-am capturat. Seara a venit altă echipă, că ei erau organizaţi, dar n-au ştiut ce s-a întâmplat cu ceilalţi. I-am capturat şi pe ăştia. Noaptea a venit altă echipă. I-am capturat şi pe ei. I-am trimis la pădure sub escortă, într-o casă izolată.

A doua zi au venit de la Sighet cu un camion. Nu ştiu cine erau, că s-au temut să intre în sat, dar cum satul e în vale, de pe deal ne-au omorât un om care ieşea să se ascundă şi tocmai pe el l-au împuşcat. Şi noi trăgeam, că aveam armele celor pe care i-am capturat. A durat situaţia asta cinci luni de zile. Noi aveam prizonierii luaţi, ei ne-au capturat patru oameni, pe care îi ţineau închişi într-un beci în Sighet. Eu cred că şi-au dat seama că se îngroaşă gluma, că nu era terminat războiul şi nu aveau nevoie de scandal în spatele frontului şi au cedat. A venit, deci, o delegaţie de la Bucureşti. Acolo era deja instalat guvernul Groza. Pătrăşcanu era ministru de Justiţie şi a venit un consilier al lui la Sighet şi a tratat cu noi. Asta se întâmpla în Duminica Floriilor, înainte de Paşti, pe data de 9 aprilie 1945. Au venit cu o maşină care avea pe scară un preot de aici de la noi, din Sighet, ca să nu tragă cineva în ei. De la Bucureşti au venit vreo trei delegaţi. Ne-am adunat la şcoală, ne-au expus situaţia de la Bucureşti, au văzut care este situaţia aici şi ne-au cerut să le dăm drumul prizonierilor. Am fost de acord să le dea drumul la ai noştri şi noi la ai lor. Aşa s-a întâmplat şi din fericire s-a terminat cu bine rezistenţa din ’45.
Am avut o perioadă de acalmie până în ’49, când a început calvarul cu arestările în masă şi cu condamnările politice, cu confiscările. S-au întâmplat tragedii, de exemplu, în familia lui Dunca Dumitru au fost arestaţi tata, mama, două fete şi un băiat care a reuşit să fugă, dar tot l-au prins până la urmă.

Au înscenat un proces politic, ne-au adunat într-o organizaţie şi pe mine m-au pus şef! M-au condamnat la 5 ani, pe Dunca Dumitru, la 4 ani, iar pe ceilalţi la mai puţin, de la un an şi jumătate, la cinci. În februarie `50 ne-au condamnat, iar apoi în `50 s-a făcut colectivizarea, cu pământurile şi vitele confiscate de la noi. A fost o răzbunare, pentru că primul colectiv s-a făcut la noi şi nu s-au mai făcut în celelalte sate până în `62. A trecut şi asta! Ne-au distrus familiile. A fost o nenorocire cu cotele peste puteri de mari. La noi a fost aproape jumătate satul închis pentru sabotaj. De-asta zic eu că a fost o tragedie mare. Aici s-a vorbit despre rezistenţă şi eu vreau să vă spun că rezistenţa noastră a început înaintea altora, dar din fericire s-a gătat cu bine cea din `45, dar apoi a venit tragedia mai mare”.

Dumitru Pop-Roibu, Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului - între rezistenţă şi represiune. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (9-11 iunie 1995), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1995

Dumitru Pop, zis Roibu, născut la 21 octombrie 1914, Ieud, judeţul Maramureş, fost primar al Ieudului. În 1945 a fost unul dintre liderii rezistenţei maramureşene împotriva alipirii Maramureşului istoric la Ucraina. A făcut parte din grupul de rezistenţă din Ieud. Arestat la 6 iulie 1949.

Prin sentinţa nr. 79/1950 dată de Tribunalul Militar Cluj a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.