Iarba de pe mormintele camarazilor

Un veteran de razboi din comuna maramureseana Copalnic Manastur isi uimeste consatenii prin vitalitate si rezistenta la muncile agricole. De la gloantele din razboi pana la lupta cu „fanul de pe jos”, experientele sale de supravietuire sunt surprinzatoare. In centrul comunei Copalnic Manastur, un barbat ars de soare isi sterge sudoarea de pe frunte, tinand o bere-n mana: „pa caldurile astea e musai sa ma trag la umbra. Ciudat ca batranul Stefan Mihalca rezista sa lucreze la soare, desi are dublul varstei mele”. Dupa nici 10 minute ajungem in gospodaria celui despre care am aflat ca ar castiga cu brio un concurs de rezistenta la muncile agricole, in ciuda faptului ca viata nu l-a rasfatat deloc. Pe Stefan Mihalca nu l-am gasit acasa fiind plecat la cumparaturi, dar pana ne-am tras sufletul cu un pahar de apa, din spatele casei apare un barbat cu o plasa-n mana. Daca n-am fi aflat de la sotia lui ca doar ei doi se ocupa de gospodaria cu 3 vaci, o vitea, un tauras, un porc si mai multe gaini, am fi jurat ca acela care venise “pe scurtatura” era vreun fiu al batranului de 86 de ani pe care-l asteptam. Datorita miscarilor agile si a vorbei iuti si sficuitoare, aproape credem ca suntem victimele unei farse, ori ca n-am nimerit la omul care aproape a implinit noua decenii de viata. Pana lasa plasa pe prag, Mihalca ne relateaza ce i s-a intamplat in urma cu cateva minute: „mi-au zis astia de la biserica sa ma duc sa-i ajut la lucru, dar le-am spus sa ia pe altcineva, ca eu am destul acasa. Sunt aici cateva femei mai tinere, una de 70 si una de 75 de ani, care n-au atata treaba pe langa casa cat am eu la 86 de ani”. Stefan Mihalca marturiseste ca „secretul tineretii” este munca: „asta m-a ajutat sa ma pastrez in forma, desi sunt veteran de razboi”. In primavara anului 1943 a fost trimis pe front, ajungand pana in Caucaz. „M-a ferit Dumnezeu sa fiu ranit. A fost foarte greu, insa cel mai groaznic era cand ii vedeam pe cei impuscati ca strang pamantul in pumn”. Despre inamicii cazuti in fata sa, spune ca prefera sa nu stie daca au fost doborati de mitraliera lui sau a camarazilor sai de arme. Relateaza hotarat ca era decis sa se sinucida in varianta in care ar fi fost luat prizonier pentru ca „neavand familie, n-aveam nimic de pierdut”. Batranul este convins ca sanatatea sa se datoreaza si faptului ca n-a fumat niciodata. Mihalca spune ca lipsa acestui viciu l-a ajutat de multe ori sa nu-i fie foame pe front: romanii le dadeau soldatilor tigari, iar pentru ca el „le colectiona”, cand se intalnea cu nemtii le schimba pe ciocolata. Timpul petrecut departe de casa l-a facut pe Mihalca sa-si sedimenteze unele convingeri: „nemtii au un caracter civilizat, pe cand despre rusi pot sa spun ca sunt un popor barbar”. Desi in timpul luptelor risca in orice moment sa-si piarda viata, Stefan Mihalca spune ca la intoarcerea spre casa si-a vazut moartea cu ochii: „asteptam in Sevastopol sa fim urcati pe vapoare si sa venim acasa. Targile cu raniti erau insirate pe sute de metri. Cand am urcat pe vapor, cineva m-a intrebat de unde sunt. Dupa ce i-am raspuns a chemat un barbat de pe distrugatorul antiaerian, ce urma sa deschida drumul vapoarelor, marea fiind minata. Surpriza a fost sa descopar ca cel de pe distrugator era unul dintre vecinii din copilarie, asa ca n-am mai urcat pe vapor, ci in distrugator cu prietenul meu. Dupa parerea mea, acela a fost un moment cheie datorita caruia traiesc si acum, pentru ca dupa ce toata lumea a fost imbarcata, a urmat un atac aerian in care si-au pierdut viata toti cei de pe vaporul in care ar fi trebuit sa urc”. Batranul isi aduna apoi medaliile pe care ni le-a aratat, si se scuza ca nu mai poate sta la taclale, din cauza ca are niste „fan pe jos”. In spatele casei, iarba era culcata la pamant; brazdele se insirau, ca niste soldati adormiti pe campul de lupta. Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro